Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcînd.
Ioan, 5,l9
Dacă deschidem cărţi precum Basmele Fraţilor Grimm, Metamorfozele lui Ovidiu sau eposurile italieneşti, ne pomenim într-o lume de miracole atît de diverse, încît nici nu prea pot fi clasificate. Animalele se transformă în oameni, iar oamenii în animale şi copaci, arborii vorbesc, corăbiile devin zeiţe şi un inel vrăjit poate face ca în locuri pustii să apară mese doldora de bucate. Unii nu pot suporta genul acesta de naraţie, alţii îl găsesc amuzant. Dar cea mai mică bănuială că ar fi putut fi adevărat preschimbă amuzamentul în coşmar. Dacă asemenea lucruri s-ar întîmpla realmente, ele ar dovedi, cred, că Natura cade pradă unei invazii. Ele însă ar dovedi că Natura este invadată de o putere străină. Adecvarea minunilor creştine şi deosebirea dintre ele şi aceste miracole mitologice stau în faptul că cele dintîi sunt dovada unei invazii întreprinse de o Putere care nu e străină. Ele reprezintă ceea ce ar fi de aşteptat să se întîmple cînd se vede invadată nu de un simplu zeu, ci de Dumnezeul Naturii, de o Putere aflată în afara jurisdicţiei sale nu ca străin, ci ca suveran. Ele proclamă că Acela care a venit nu e un rege printre alţii, ci Regele, Regele ei şi al nostru.
Asta este, după judecata mea, ceea ce situează minunile creştine într-o clasă diferită de majoritatea celorlalte miracole. Nu cred că e de datoria unui apologet creştin (aşa cum presupun mulţi sceptici) să respingă toate istorisirile cu subiect miraculos care se plasează în afara consemnărilor creştine, şi nici de datoria unui credincios creştin să nu le dea crezare. Nu mă simt în nici un chip obligat să afirm că Dumnezeu nu a făcut niciodată minuni prin şi pentru păgîni sau că nu le-a permis niciodată unor fiinţe supranaturale create să o facă. Dacă, aşa cum relatează Tacitus, Suetonius şi Dio Cassius, Vespasian a realizat două vindecări şi dacă medicii moderni îmi spun că ele nu ar fi putut fi realizate fără un miracol, nu am nici o obiecţie. Susţin însă că minunile creştine au o mai mare probabilitate intrinsecă în virtutea conexiunii lor organice reciproce şi cu întreaga structură a religiei pe care o reprezintă. Dacă se poate dovedi că un împărat roman anume — şi, să recunoaştem, un împărat destul de bun după standardele imperiale — a fost odinioară împuternicit să facă o minune, trebuie, fireşte, să acceptăm faptul. Ar rămîne însă un fapt cu totul izolat şi anormal. Nimic nu rezultă din el, nimic nu duce la el, nu instituie nici un corp de doctrină, nu explică nimic, nu e legat de nimic. Şi este, în definitiv, un exemplu neobişnuit de favorabil de miracol necreştin. Interferenţele imorale şi uneori aproape stupide, atribuite zeilor în povestirile păgîne, chiar dacă ar avea o urmă de mărturie istorică, ar putea fi acceptate numai cu condiţia să acceptăm un univers complet lipsit de sens. Ceva care ridică dificultăţi infinite şi nu rezolvă nici una va fi crezut de către un om raţional numai din absolută constrîngere. Uneori credibilitatea miracolelor este în raport invers cu credibilitatea religiei. Sunt astfel consemnate (în documente tîrzii, cred) minuni ale lui Buddha. Ce ar putea fi însă mai absurd decît ca acela care a venit să ne
înveţe că Natura este o iluzie de care trebuie să scăpăm să se ocupe cu producerea de efecte la nivel natural— ca acela care vine să ne trezească dintr-un coşmar să sporească acest coşmar ? Cu cît îi respectăm mai mult învăţătura, cu atît mai puţin îi putem accepta miracolele. în creştinism însă, cu cît înţelegem mai mult ce fel de Dumnezeu este cel despre care se spune că e prezent şi scopul pentru care se spune că a apărut, cu atît mai credibile devin minunile. Iată de ce foarte rar vedem că minunile creştine sunt tăgăduite, excepţie făcînd cei care au abandonat o parte anume din învăţătura creştină. Mintea care cere un creştinism nemiraculoseste o minte în curs de recădere din creştinism în simpla „religie”23.
Miracolele lui Cristos pot fi clasificate în două feluri. Primul sistem oferă clasele (l) miracole de fertilitate, (2) miracole de vindecare, (3) miracole de distrugere, (4) miracole de dominare asupra anorganicului, (5) miracole de inversare, (6) miracole de desăvîrşire sau slăvire. Al doilea sistem, care practică o secţiune prin cel dintîi, oferă numai două clase: există (l) miracole ale Vechii Creaţii şi (2) miracole ale Noii Creaţii.
Susţin că în toate aceste miracole deopotrivă Dumnezeul întrupat săvîrşeşte brusc şi local ceva ce Dumnezeu a făcut sau va face în general. Fiecare minune scrie pentru noi cu litere mici ceva ce Dumnezeu a scris deja sau va scrie, cu litere poate prea mari ca să fie observat, pe toată pînza Naturii. Ele concentrează într-un punct particular lucrările lui Dumnezeu, fie actuale, fie viitoare, asupra universului. Cînd ele reproduc lucrări pe care le-am văzut deja pe scară mare, este vorba de miracole ale Vechii Creaţii; cînd le concentrează pe cele ce abia urmează să vină, e vorba de miracole ale Noii Creaţii. Nici unul din ele nu este izolat sau anormal, fiecare poartă semnătura lui Dumnezeu pe care-L cunoaştem prin conştiinţă şi din Natură. Autenticitatea le e atestată de stil.
Înainte de a trece mai departe trebuie să spun că nu mi-am propus să răspund la o întrebare mai de mult pusă, şi anume dacă Cristos a putut face aceste lucruri doar pentru că era Dumnezeu sau şi pentru că era un om desăvîrşit, căci există părerea că, dacă omul nu ar fi păcătuit niciodată, toţi oamenii ar fi putut să facă la fel. Este unul din titlurile de glorie ale creştinismului faptul că, la această întrebare, putem spune „Nu contează”. Oricare ar fi fost puterile omului necăzut în păcat, reiese că acelea ale omului răscumpărat vor fi aproape nelimitate24. Cristos, reurcînd din marea Sa cufundare, ridică o dată cu El şi natura umană. Oriunde merge El, merge şi ea. Ea se va face după „asemănarea Sa”25. Dacă în miracolele Sale El nu acţionează aşa cum ar fi putut să facă Omul cel Vechi înaintea căderii în păcat, atunci acţionează aşa cum o va face omul cel nou, fiecare om nou, după răscumpărarea sa. Cînd omenirea, purtată pe umerii Săi, va trece împreună cu El din apa rece şi întunecoasă în apa verzuie şi caldă şi, în sfîrşit, va ajunge la lumina soarelui şi la aer, şi ea va fi strălucitoare şi-şi va recăpăta culoarea.
Alt mod de a exprima caracterul real al miracolelor ar fi să spunem că, deşi izolate de alte acţiuni, ele nu sunt izolate în două sensuri pe care suntem îndreptăţiţi să le presupunem. Ele nu sunt, pe de o parte, izolate de alte acte divine: ele fac în mic şi, aşa zicînd, concentrat, ceea ce Dumnezeu face alteori la scară atît de mare, încît oamenii nu observă. Şi nu sunt izolate, exact cum presupunem, nici de alte acte omeneşti: ele anticipă puterile pe care le vor avea toţi oamenii cînd vor fi ei „fii” ai lui Dumnezeu şi vor intra în acea „libertate a slavei”. Izolarea lui Cristos nu e cea a unui prodigiu, ci a unui pionier. El este primul în felul Său; dar nu va fi ultimul.
Să ne întoarcem la clasificarea noastră şi în primul rînd la miracolele de fertilitate. Cel mai vechi dintre acestea a fost prefacerea apei în vin cu prilejul nunţii de la Cana. Această minune proclamă prezenţa Dumnezeului tuturor vinurilor. Viţa de vie este una din binecuvîntările trimise de Yahweh: El este realitatea dindărătul zeului mincinos Bacchus. în fiecare an, ca o parte componentă a ordinii naturale, Dumnezeu face vin. El o face creînd un organism vegetal ce poate transforma apa, solul şi lumina soarelui într-un suc ce va deveni, în condiţii propice, vin. Astfel, într-un anumit sens, El transformă în mod constant apa în vin, deoarece vinul, ca toate băuturile, nu e decît apă modificată. O singură dată, şi numai într-un an, Dumnezeu, acum întrupat, scurtcircuitează procesul: face vin într-o clipă, foloseşte vase de lut în locul fibrelor vegetale ca să ţină apa. Dar le foloseşte ca să facă ceea ce face întotdeauna. Miracolul constă în traseul scurtat, dar evenimentul la care duce acesta e cel obişnuit. De vreme ce s-a întîmplat acest lucru, ştim că ceea ce a pătruns în natură nu este un spirit antinatural, nu este un Dumnezeu iubitor de tragedie, lacrimi şi post în sine (deşi El le poate îngădui sau pretinde în anumite scopuri), ci Dumnezeul lui Israel care, de-a lungul atîtor veacuri, ne-a dăruit vin ca să bucure inima omului.
Alte minuni care intră în această categorie sunt cele două cazuri de hrănire miraculoasă. Ele presupun înmulţirea cîtor- va pîini şi cîtorva peşti în multă pîine şi mult peşte. Odată în pustie Satan L-a ispitit să facă pîine din pietre: El a refuzat propunerea. „Fiul nu face nimic decît ceea ce vede pe Tatăl făcînd”; am putea presupune fără insolenţă că transformarea directă din piatră în pîine i-a părut Fiului în afara stilului ereditar. Transformarea unei mici cantităţi de pîine într-o mare cantitate de pîine este cu totul altceva. Anual Dumnezeu preface puţin grîu în mult grîu: sămînţa e pusă în pămînt şi are loc un spor. Iar oamenii spun după diferitele lor feluri de a gîndi: „Sunt legile Naturii”, sau „E Ceres, e Adonis, e Regele Griului”. Dar legile Naturii sunt doar o schemă: din ele nu va ieşi nimica decît dacă ar putea prelua universul, aşa zicînd, ca pe o întreprindere în plină activitate. Cît despre Adonis, nimeni nu ne poate spune unde anume a murit sau cînd s-a sculat din morţi. Aici, cu prilejul hrănirii celor cinci mii de oameni, este Acela căruia ne-am închinat fără să ştim: Regele Grîului cel real, care va muri o dată şi va învia o dată la Ierusalim în zilele mandatului lui Ponţiu Pilat.
În aceeaşi zi, El a înmulţit şi peştele. Priviţi în orice golf şi aproape în orice rîu. Fecunditatea aceasta forfotitoare, unduitoare ne dovedeşte că El îşi împlineşte şi acum lucrarea făcînd „să mişune apele de vietăţi nenumărate”. Anticii avea un zeu numit Genius, zeul fertilităţii animale şi omeneşti, patronul ginecologiei, embriologiei şi patului nupţial — patul „genial” cum îl numeau ei după zeul lui protector, Genius. Dar Genius nu este decît altă mască pentru Dumnezeul lui Israel, căci El a fost Acela care la început a poruncit tuturor speciilor „să se prăsească şi să se înmulţească şi să umple pămîntul”. Şi acum, în ziua aceea, cînd satură mii de oameni, Dumnezeu cel întrupat face acelaşi lucru, face în mic şi la scară redusă, cu mîinile Sale omeneşti, mîini de meşteşugari ceea ce a făcut dintotdeauna în mări, lacuri şi rîuri.
Şi astfel ajungem în pragul acelei minuni care, din anumite motive, se dovedeşte cea mai greu de acceptat pentru spiritul modern. îl pot înţelege pe omul care contestă integral miracolele, dar cum se explică faptul că unii oameni care cred în alte minuni se blochează în faţa Naşterii din Fecioară ? înseamnă oare că, în ciuda desconsiderării legilor Naturii, există totuşi un singur proces natural în care cred cu adevărat ? Sau că acest miracol le apare ca un afront la adresa relaţiilor sexuale (deşi la fel de bine ar putea vedea şi în săturarea celor cinci mii de oameni o insultă la adresa brutarilor) şi că relaţiile sexuale reprezintă singurul lucru încă venerat în această epocă fără nimic sfînt ? în realitate, minunea aceasta nu este nici mai mult, nici mai puţin surprinzătoare decît oricare alta.
Poate că modalitatea cea mai indicată de a o aborda este să plecăm de la observaţia peste care am dat într-una din cele mai arhaice scrieri antireligioase de la noi. Observaţia era că creştinii cred într-un Dumnezeu care „a comis un adulter cu soţia unui dulgher evreu”. Autorul a vrut probabil doar „să se răcorească”, fără a crede cu adevărat că Dumnezeu, în relatarea creştină, a luat înfăţişare omenească şi s-a culcat cu o muritoare, aşa cum s-a culcat Zeus cu Alcmena. Puşi însă în situaţia de a-i răspunde acestei persoane, ar trebui să-i spunem că, dacă am numi zămislirea miraculoasă adulter divin, am fi obligaţi să găsim un adulter divin similar şi în procrearea fiecărui copil, ba mai mult, chiar şi în procrearea fiecărui animal. Regret că folosesc expresii ce ar putea ofensa urechile evlavioase, dar nu ştiu cum mi-aş putea atinge altfel ţinta.
În actul procreativ normal, tatăl nu are o funcţie creativă. O particulă microscopică de materie din corpul său şi o particulă microscopică din corpul femeii se întîlnesc. Şi astfel se transmit mai departe culoarea părului său şi buza de jos mai groasă a bunicului mamei şi forma umană în toată complexitatea ei de oase, cartilagii, nervi, ficat şi inimă, şi forma acelor organisme preumane pe care embrionul le va recapitula în uter. în spatele fiecărui spermatozoid stă întreaga istorie a universului : zăvorită în el stă o parte destul de însemnată din viitorul lumii. Ponderea sau energia dindărătul lui constituie cantitatea de mişcare a întregului eveniment interconexat pe care-l numim Natura la zi. Şi ştim acum că „legile Naturii” nu pot furniza această cantitate de mişcare. Dacă credem că Dumnezeu a creat Natura, acea cantitate de mişcare vine de la El. Tatăl uman este doar un instrument, un purtător, deseori un purtător refractar, totdeauna pur şi simplu ultimul dintr-o lungă linie de purtători — o linie care se întinde în urmă mult dincolo de strămoşii săi, în deşerturile preumane şi preorganice ale timpului, pînă la crearea materiei înseşi. Această linie stă în mîna lui Dumnezeu. Ea e instrumentul cu care El creează în mod normal un
om. Căci El este realitatea dindărătul lui Genius şi al Venerei; nici o femeie nu a conceput vreodată un copil, nici o iapă un mînz, fără El. O dată însă şi într-un scop aparte, El s-a lipsit de această linie fără sfîrşit care este instrumentul Său: o dată, degetul Său dătător de viaţă a atins o femeie fără a mai trece prin erele de evenimente interconexate. O dată marea mănuşă a Naturii a fost scoasă de pe mîna Lui. Mîna lui goală a atins-o. Gestul a avut, fireşte, o motivaţie unică. De astă dată El crea nu doar un om, ci pe omul care avea să fie El însuşi, crea omul într-o formă nouă, începea, în punctul acesta divin şi uman, Noua Creaţie a tuturor lucrurilor. întregul univers impurificat şi uzat a fremătat la această injectare directă de viaţă esenţială — directă, necontaminată, necanalizată prin toată istoria ticsită a Naturii. Dar nu e locul aici să explorăm semnificaţia religioasă a miracolului. Aici suntem preocupaţi de el pur şi simplu ca miracol — atît şi nimic mai mult. în ceea ce priveşte creaţia naturii omeneşti a lui Cristos (Marea Minune prin care natura Sa divină procreată pătrunde în ea este altă problemă), zămislirea miraculoasă constituie încă o mărturie că avem de a face cu Domnul Naturii. El face acum, în mic şi la scară redusă, ceea ce face într-un mod diferit pentru fiecare femeie care concepe. O face de astă dată fără o linie de strămoşi umani, dar şi cînd foloseşte strămoşii umani tot El este cel care dă viaţă4. Patul unde nu e prezent cel de-al treilea partener, Genius, rămîne sterp.
Miracolele de vindecare, asupra cărora voi reveni mai tîrziu, se află acum într-o situaţie specială. Oamenii sunt gata să admită că multe dintre ele au avut loc cu adevărat, dar sunt înclinaţi să nege că au avut caracter miraculos. Simptomele foarte multor maladii pot fi simulate de isterie, iar isteria poate fi deseori vindecată prin „sugestie”. S-ar putea argumenta, desigur, că sugestia este o putere spirituală şi ca atare (dacă vreţi) o putere supranaturală şi că toate cazurile de „vindecare prin credinţă” sunt, aşadar, minuni. Dar în terminologia noastră, ele ar fi miraculoase doar în acelaşi sens în care orice exemplu de raţiune umană este miraculos, pe cînd ceea ce căutăm noi este minunea de altă natură. Părerea mea este că ar fi excesiv să cerem unei persoane care încă nu a îmbrăţişat creştinismul în întregul său să admită că toate vindecările menţionate în Evanghelii au fost minuni — că, adică, ele trec dincolo de posibilităţile „sugestiei” omeneşti. Le revine medicilor misiunea de a decide cu privire la fiecare caz particular — presupunînd că naraţiile sunt suficient de amănunţite pentru a îngădui un diagnostic măcar probabil. Avem aici un bun exemplu referitor la cele spuse într-un capitol anterior. Departe de credinţa în miracole determinată de ignorarea legii naturale, descoperim aici singuri că ignorarea legii face ca miracolul să fie neverificabil.
Fără a decide în amănunt care dintre vindecări trebuie să fie considerată (excluzînd acceptarea credinţei creştine) ca miraculoasă, putem indica însă tipul de miracol implicat. Caracterul său poate fi lesne obscurizat de concepţia oarecum magică pe care mulţi oameni încă şi-o mai fac despre vindecarea obişnuită şi medicală. Se poate spune într-un anumit sens că nici un medic nu vindecă. Medicii ar admite cei dintîi această afirmaţie. Magia rezidă nu în medicină, ci în corpul pacientului — în acea vis medicatrix naturae, energia recuperatoare sau autocorectoare a Naturii. Ceea ce face tratamentul este să stimuleze funcţiile naturale sau să îndepărteze ceea ce le obstaculează. Vorbim din comoditate despre medic sau despre pansamentul care vindecă o tăietură. Dar în alt sens, fiecare tăietură se vindecă singură: nici o tăietură nu mai poate fi vindecată la un cadavru. Aceeaşi forţă
misterioasă pe care o numim gravitaţională atunci cînd dirijează planetele şi biochimică atunci cînd vindecă un corp viu este cauza eficientă a tuturor recuperărilor. Şi acea energie provine în primă instanţă de la Dumnezeu. Toţi cei ce sunt vindecaţi sunt vindecaţi de El, nu doar în sensul că providenţa Lui le furnizează asistenţă medicală şi circumstanţe favorabile sănătăţii, ci şi în sensul că înseşi ţesuturile lor sunt refăcute de către energia coborîtă de la mari depărtări şi care, emanînd din El, energizează întregul sistem al Naturii. O dată însă El a făcut-o în mod vizibil pentru bolnavii din Palestina, cînd un Om s-a întîlnit cu oameni. Ceea ce, în operaţiile sale generale, noi raportăm la legile Naturii sau altcîndva raportam la Apollo sau la Esculap se revelează astfel de la sine. Puterea care s-a aflat dintotdeauna în spatele tuturor vindecărilor îşi însuşeşte un chip şi mîini. De aici, fireşte, caracterul fortuit al miracolelor. E de prisos să ne lamentăm că El îi vindecă pe cei întîlniţi întîmplător, nu pe cei pe care nu-i întîlneşte. A fi om înseamnă a fi într-un loc şi nu în altul. Lumea care nu l-ar cunoaşte ca prezent pretutindeni a fost mîntuită prin actul Lui de a deveni local.
Unicul miracol de distrugere făcut de Cristos, uscarea smochinului, a dat multă bătaie de cap unora, dar după mine înţelesul său e destul de limpede. Miracolul este o pildă aplicată, un simbol al sentinţei lui Dumnezeu împotriva a tot ce este „neroditor” şi mai ales, fără îndoială, împotriva iudaismului oficial din acea vreme. Iată semnificaţia morală. Ca miracol, el face tot concentrat, repetă la scară mică ceea ce Dumnezeu face în mod constant şi pretutindeni în Natură. Am văzut în capitolul precedent cum Dumnezeu, smulgîndu-i lui Satan arma din mînă, a devenit, după Căderea în păcat, însuşi Dumnezeul morţii omeneşti. Dar mult mai mult, şi poate încă de la creaţie, El a fost Dumnezeul morţii organismelor. în ambele cazuri, deşi în moduri oarecum diferite, El este Dumnezeul morţii deoarece este Dumnezeul Vieţii: Dumnezeul morţii omeneşti deoarece prin ea vine acum sporul de viaţă — Dumnezeul morţii pur organice deoarece moartea este o parte din însăşi modalitatea prin care viaţa organică se răspîndeşte în Timp şi rămîne cu toate acestea nouă. Un codru bătrîn de o mie de ani este încă viu colectiv din cauză că unii copaci mor şi alţii cresc. Chipul Său omenesc, întors cu o privire negativă către acel smochin, a făcut o dată ceea ce lucrarea Sa neîntrupată face cu toţi copacii. Nici un copac nu a murit în anul acela în Palestina sau în nici un an nicăieri altundeva decît pentru că Dumnezeu i-a făcut — sau mai degrabă a încetat să-i facă — ceva.
Toate miracolele pe care le-am examinat pînă acum sunt minuni ale Vechii Creaţii. în toate îl vedem pe Omul Divin concentrînd pentru noi ceea ce Dumnezeul Naturii a făcut deja pe o scară mai mare. în următoarea noastră categorie, miracolele de dominare asupra anorganicului, constatăm că unele ţin de Vechea Creaţie şi cîteva ţin de Noua Creaţie. Cînd Cristos potoleşte furtuna, El face ceea ce a făcut adeseori înainte Dumnezeu. Dumnezeu a făcut astfel Natura, încît să existe deopotrivă furtuni şi vreme liniştită, aşa că toate furtunile (afară de cele ce continuă în momentul de faţă) au fost potolite de Dumnezeu. Este o atitudine nefilozofică, dacă ai acceptat o dată Marea Minune, să respingi potolirea furtunii. Nu e într-adevăr nici o dificultate să se adapteze condiţiile climatice ale restului lumii la acest calm miraculos unic. Pînă şi eu pot să potolesc furtuna dintr-o încăpere dacă închid fereastra. Natura trebuie să se adapteze cît poate mai bine. Şi, ca să fim drepţi, ea nu face nici un fel de greutăţi. întregul sistem, departe de a fi dezorganizat (efect atribuit pare-se
miracolelor de unele persoane mai nevricoase), digerează noua situaţie la fel de lesne cum digerează un elefant o picătură de apă. Ea este, cum spuneam mai înainte, o gazdă desăvîrşită. Dar atunci cînd Cristos merge pe apă avem o minune a Noii Creaţii. Dumnezeu nu făcuse Vechea Natură, lumea anterioară întrupării, astfel încît apa să susţină un corp omenesc. Minunea este anticiparea unei Naturi ce se află încă în viitor. Noua Creaţie tocmai îşi face intrarea. S-ar părea o clipă că e gata să se generalizeze. Doi oameni trăiesc o clipă în acea lume nouă. Sf. Petru merge şi el pe apă— un pas, doi, apoi credinţa îl părăseşte şi se scufundă. S-a întors în Vechea Natură. Acea întrezărire fugară a fost ghiocelul unui miracol. Ghioceii arată că trecem de punctul critic al anului. Vine vara. Dar drumul pînă acolo e încă lung şi ghioceii nu durează mult.
Miracolele de inversare ţin toate de Noua Creaţie. Este un miracol de inversare atunci cînd morţii sunt readuşi la viaţă. Vechea Natură nu cunoaşte nimic din acest proces: el presupune rularea inversă a unui film pe care l-am văzut întotdeauna derulîndu-se înainte. Exemplele acestei minuni din Evanghelii, unul sau două, sunt flori timpurii — ceea ce numim flori de primăvară, fiindcă sunt profetice, deşi ele înfloresc de fapt cît timp este încă iarnă. Şi minunile desăvîrşirii sau slavei, Schimbarea la Faţă, învierea şi înălţarea, ţin într-un mod şi mai apăsat de Noua Creaţie. Acestea sunt adevărata primăvară sauchiar vara noului an al lumii. Căpetenia, precursorul a şi ajuns în mai sau iunie, deşi adepţii săi de pe pămînt încă mai trăiesc în gerurile şi crivăţul Vechii Naturi — căci „greu urcă primăvara coasta”.
Nici una dintre minunile Noii Creaţii nu poate fi privită fără a fi pusă în legătură cu învierea şi înălţarea, ceea ce va necesita un capitol separat. C.S.Lewis, Despre minuni, Editura Humanitas.
Despre alcool și țigări
25 MarFiecare vară mi-o petreceam la Răcătău la bunica și unchiul Gobi, loc de taină și de întâlnire cu rubedeniile mele. Bunica și unchiul erau pocăiți, și trebuie să recunosc că au avut o mare influență în educația mea spirituală.
Îmi aduc aminte că nu aveam decât 9 ani și unchiul mă inițiase în etică și cunoașterea Scripturilor, că doar și Timotei le știuse din pruncie.
Îmi pierdeam examenul la „trăire”, fiindcă adesea mă certam cu verisoara mea Alina, pe care nu o sufeream și o șicanam toată ziulica.
Oricum eram sigur pe mântuirea mea, că am un loc în Cer rezervat, fiindcă îndeplineam esența legii:
1) Nu consumam alcool(nici nu aveam de unde, fiindcă nu găseai nici must în casa bunicii),
2) Nu fumam(n-am făcut prostii cu copii, deși mocofan ce eram, rămas singur acasă gustasem chiștocurile rămase de tata prin scrumiere. Eu așteptam să aibă un gust de ciocolată sau ceva asemănător, măcar dulceag; știu că îmi opărisem limba cu gustul de gudron din tigările fără filtru Bucegi și Carpați, ochii mi se bleojdiră, așa cum făcea tata când trăgea un fum, după care când simți gustul amar mi se făcură ca două cepe, scuipând ca un tuberculos tabacul.)
3) Și duminica mergeam la „adunare”, mă pocăiam săptămânal, eram ritos și de nezdruncinat în ritualul meu.
Până în adolescență credeam destul de sănătos argumentul pentru prohibiția fumatului la pocăiți.