Aslan şi Nedumerici, Iisus şi Fiara

Fiind prea grea,s-a căznit mult până ce a izbutit să ridice pielea, însă pâna la urmă , trăgând, împingând, pufăind şi suflând,a pus-o pe măgar. A legat-o pe sub trupul lui Nedumerici, după aceea a legat picioarele în jurul picioarelor lui Nedumerici şi coada în jurulcozii lui Nedumerici. Prin gura larg deschisă a capului de leu se vedeau botul cenuşiu şi faţa lui Nedumerici. Aşa că cine văzuse un leu în carne şi oase n-aveacum să fie tras pe sfoară.În schimb, dacă cineva care nu văzuse niciodată un leu se uita la Nedumerici îmbrăcat cu pielea de leu îl confundă sigur cu un leu, de nu se apropia prea mult, iar lumina nu era prea grozavă sau dacă Nedumerici nu se apuca să ragă sau să hîşie din copite.
- Arăţi minunat, absolut minunat, exclamă Maimuţoiul. Cine te-ar vedea acum ar zice că eşti Aslan, Marele Leu însuşi.
- Ar fi de-a dreptul groaznic, spuse Nedumerici.
- Ba n-ar fi deloc, replică Marafet. Toată lumea ar face ce ai spune tu.
- Dar eu nu vreau sa spun nimănui să facă ceva!
- Gândeşte-te numai la cât bine am putea face! Spuse Marafet. M-ai pune pe mine să te povăţuiesc. M-aş gândice porunci înţelepte ai putea să dai. Şi toată lumea ar trebui să ni se supună, până şi Regele însuşi. Am putea pune totul la punct în Narnia.
- Dar nu e totul oricum pus la punct ? se miră Nedumerici.
- Ce?! Zbieră Marafet. Totul pus la punct ? când nu găseşti portocale şi banane ?
- Păi,şti, spuse Nedumerici, nu există prea multă lume- de fapt, în afară de tine nu cred că mai e nimeni care să vrea chestii din alea.
- Mai e şi problema zahărului, insistă Marafet.
- Hm, da, zise magarul. Ar fi bine dacă s-ar găsi ceva mai mult zahăr.
- Bun, atunci, s-afăcut, spuse Marafet. Tu te dau drept Aslan, iar eu îţi zic ce să spui.”

“ Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu cari amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, şi se închinaseră icoanei ei. Amîndoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.
Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s’au săturat din carnea lor.”

Apocalipsa 19:20

Din Narnia , despre trădare

“Apoi, ca să se înveselească, luă un nai micuţ de pe bufet – parcă era făcut din paie – şi începu să cânte. La auzul acestei melodii, lui Lucy îi veni să plângă, să râdă, să danseze şi să doarmă în acelaşi timp. Trecuseră probabil multe ore, când, în sfârşit, spuse:
- Domnule Tumnus, îmi pare rău că trebuie să te întrerup, îmi place foarte mult această melodie, dar acum trebuie neapărat să mă duc acasă. Venisem numai pentru câteva minute…
- Acum nu mai are nici un rost, spuse Faunul, punând naiul deoparte şi clătinând amărât din cap.
- Nici un rost? Întrebă Lucy, sărind în picioare destul de speriată. Ce vrei să spui? Trebuie să plec acasă chiar acum. Au să fie îngrijoraţi, n-au să ştie unde sunt. Domnule Tumnus! Ce s-a întâmplat? Îl întrebă după o clipă.
Ochii Faunului erau plini de lacrimi care i se prelingeau pe obraji; începuse să-i curgă şi nasul. Faunul îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu să urle.
- Domnule Tumnus! Domnule Tumnus! Spuse Lucy, disperată. Nu plânge! Ce s-a întâmplat? Nu te simţi bine? Dragă domnule Tumnus, ce te supără?
Dar Faunul continua să plângă cu suspine de parcă i s-ar fi frânt inima din piept. Nu se opri nici când Lucy se duse la el şi-l îmbrăţişă şi-i dădu batista ei. Luă batista şi începu să se şteargă cu ea. Dar, de fiecare dată când devenea prea udă ca s-o mai poată folosi, o storcea, astfel încât, în scurt timp, se făcu o mică băltoacă pe jos.
- Domnule Tumnus! Îi ţipă Lucy la ureche, scuturându-l. Încetează! Încetează imediat! Nu ţi-e ruşine? Un Faun aşa mare… De ce plângi?
- Ooo! Suspină domnul Tumnus. Plâng pentru că sunt un Faun rău.
- Ba eu nu cred deloc că eşti un Faun rău, zise Lucy. Eu cred că eşti un Faun foarte bun. Eşti cel mai drăguţ Faun pe care l-am cunoscut vreodată.
- Oo! N-ai spune asta dac-ai ştii… îngână domnul Tumnus printre suspine. Nu, sunt un Faun rău. Nu cred să fi existat un Faun mai rău de când e lumea.
- Da ce-ai făcut? Îl întrebă Lucy.
- Bătrânul meu tată, spuse domnul Tumnus, cel din poza de deasupra căminului, n-ar fi făcut aşa ceva niciodată.
- Ce? Întrebă Lucy.
- Ce-am făcut eu, răspunse Faunul. Am intrat în serviciul Vrăjitoarei Albe. Asta am făcut. Sunt servitorul Vrăjitoarei Albe.”

Preluat dib C.S.Lewis, Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea, Editura Rao, 2005.