Romanul “Umiliti si Obiditi”

Am citit concomitent din John Steinbeck si Feodor Dostoievski si nu am putut sa nu remarc ceea ce se aseamana si se deosebeste in opera lor. Amandoi sunt existentialisti, preocupati nu de inorogi, de inele fermecate, sau de alte lumi, ci de lumea asta reala, prea adevarata poate. Fiecare descrie viata lui Adam si Eva dupa evenimentul gradinii Eden. Truda, sudoare, suferinta si bucuria vietii. La Steinbeck predomina dialogul, si creionarea personajelor o face in actiune si interactiune cu altele. Dostoievski ii place sa descrie viata launtrica a personajelor, strafundurile fiintei, zbuciumul launtric. Exista actiune si dialog insa nu e predominant.
La Dostoievski am observat ca are cateva personaje tipice, care le gasim aproape in fiecare scriere de-a lui. Nu doar personajele se repeta ci si evenimente pivotale ce insufletesc scrierea. Asta poate sa fie un cusur la el. Ii ca si cum s-ar repeta.
Il absolv de acest cusur fiindca putem zice ca si Domnul Iisus s-a repetat. Avem in cele patru Evanghelii citate care se repeta, insa in alte cadre. Uceinicii, si cei care erau mai tot timpul cu El probabil au observat ca foloseste unele idei, pilde, etc care le-a folosit si in alta locatie. Aproape toate personajele din scrierile de dimensiuni mici le gasim in capodopera de mari dimensiuni, Fratii Karamazov.
In Umiliti si obiditi contrar titlului este vorba despre iertare, puterea de a ierta. Se vorbeste si despre nenorocirea celor fara ajutor, cei aflati in saracie si suferinta, insa e pe plan secund asta. Nikolai Sergheici este un tata care si-a iubit fetita pana la idolatrie; aceasta ca “rasplata”, a fugit de acasa cu un fiu de print care i-a promis iubirea, si i-a fagaduit ca se va casatori cu ea. Nimic din ce-i promisese Aliosa Natasei nu s-a realizat,ba dimpotriva: o inseala cu alte fete, insa Natasa il iarta in nadejdea ca va reveni la dragostea dintai. Pana la sfarsitul romanului Natasa spera si il asteapta pe Aliosa, insa acesta o paraseste pentru o fata cu avutie. Nikolai Sergheici o reneaga, pana la finele cartii, cand acesta se pocaieste si gaseste puterea de a o ierta.
Problema iertarii in contextul familial o regasim in Fratii Karamazov cand Feodor Pavlovici Karamazov este in dusmanie cu fiul sau Dimitri.
Tema iubirii imposibile o gasim in Nopti Albe unde Visatorul se indragosteste de Nastenka, iar asta isi astepta iubitul plecat departe, insa fagaduindu-i ca se va intoarce la ea.
Aceasi schema o gasim si in Umiliti si Obiditi: Natasa este indragostita de Aliosa, iar autorul(Vanea) este indragostit de Natasa.
Aliosa este un visator, un suflet sincer, usor influentabil care se aseamana oarecum cu celalalt Aliosa din Fratii Karamazov, insa cel mai bine cu printul Miskin din Idiotul. De ce spun asta? Amandoi pare ca nu au dileme cand sa aleaga intre doua suflete care-l iubesc. Pentru ei ii posibil iubirea impartasita amandoura, fara a realiza ca aceasta e imposibil. Pentru ei nu exista gelozie, invidie, ura. Traiesc in lumea lor ideala.
Mircea Eliade a folosit tabloul acesta in Huliganii. Stiu ca are un personaj masculin(i-am uitat numele)care are doua iubite. Este constient ca nu e natural si rational sa fie asa, si va trebui sa aleaga. Momentul acesta crucial din viata lui l-a zdruncinat, si a sfarsit prin a-si lua viata, neputand sa aleaga pe una in defavoarea celeilalte.
Piotr Alexandrovici Valkovski e un Mefisto in straie rusesti ale secolului nouasprezece. Un om perfid, crud, fara inima, cara lasa pe drumuri oameni nenorociti si nevinovati. Caracterul acestui personaj dostoiescian il gasim si in Fratii Karamazov. Se aseamana cu tatal Karamazovilor, Feodor Pavlovici Karamazov. Amandoi nu au nici cea mai elementara morala, si cand au de agonisit ceva ruble fac orice le sta in putinta, chiar daca pentru asta are sa sufere un copil orfan sau o vaduva.
Cartile lui Dostoievski vorbesc despre suferinta, insa mai toate se termina cu happy-end. Philip Yancey spunea ca intervine harul, sau bunul Dumnezeu in viata oamenilor nenorociti. Si mie imi place sa cred asta.
Cartile lui Feodor Dostoievski sunt scrise din viata lui. Viata lui l-a influentat profund in ale lui scrieri. In 1849 a fost arestat si condamnat la moarte fiindca participase la un grup de tineri care complotau impotriva dictaturii tariste. A fost dus in piata pentru a fi executat. Se spune ca inainte de clipele astea de groaza a auzit Evanghelia unde i se promitea ca va fi scapat daca va crede. A crezut si ca printr-o minune pedeapsa i s-a comutat. De atunci incolo a abandonat ideile liberale și a devenit conservator și extrem de religios. Si asta se vede in operele lui. Sfarsitul fericit e harul ce l-a gustat, l-a trait in viata lui.
Observ ca multe personaje au epilepsie. Si el a fost cunoscut ca epileptic, si are o placere sa introduca aproape in toata opera lui epileptici: in Fratii Karamazov Smerdeakov, printul Miskin din Idiotul. Realitatea a dovedit ca se poate ca un suferind de epilepsie sa fie un om deosebit, diferit de ceilalti oameni fara cusur si sanatosi, diferiti in sensul bun, un geniu. Printul Miskin e un personaj carismatic, si Dostoievski un geniu.
In Umiliti si obiditi invatam sa iertam impreuna cu Nikolai Sergheici Ihmenev. Toti avem de iertat, insa o adevarata si sincera iertare ne costa mult. Trebuie sa zdrobim in noi o creatie proprie, un templu chiar. Templul mandriei noastre.
Daramarea idolilor se face probabil in conlucrare cu harul dumnezeiesc.

M-am amuzat mult vazand cum doftorul a dignosticat lui Nelli o endocardita. Diagnosticul de endocardita se poate pune dupa ce ai recoltat sange, si/sau examene ecografice de specialitate. Iata cum a lucrat doftorul lui Dostoievki:

-Cum o sa moara?! De ce?! strigai, uluit de verdictul sau categoric.
- Da, va muri negresit, ba inca foarte curand. Pacienta are endocardita si orice conditii nefavorabile o vor dobori din nou.

Si diagnosticul dat numai din vazute, nu cred ca avea nici un amarat de stetoscop.

Despre Numinos

Termenul poate fi prezentat, celor ce nu l-au întâlnit, în felul următor. Închipuie-ţi că i s-ar spune că în camera alăturată se află un tigru: te-ai simţi în primejdie şi ţi-ar fi probabil teamă. Dar dacă ţi s-ar spune: „În camera de alături se află o fantomă” şi ai crede acest lucru, ai simţi într-adevăr ceva ce se numeşte îndeobşte teamă, însă o teamă de un soi aparte. Ea nu s-ar baza pe cunoaşterea primejdiei, fiindcă nimeni nu se teme la urma urmei de ceea ce ar putea să-i facă o fantomă, ci de simplul fapt că e o fantomă. Ea este mai degrabă „stranie” decât primejdioasă, iar teama specifică pe care o stârneşte poate fi numită groază. O dată cu straniul atingem hotarele Numinosului. Închipuie-ţi acum că ţi s-ar spune pur şi simplu: „În camera de alături se află un spirit înzestrat cu teribile puteri” şi că ai crede acest lucru. Simţămintele pe care le-ai încerca ar fi şi mai departe decât simpla teamă în faţa primejdiei: tulburarea ar fi însă profundă. Te-ai simţi uluit şi cuprins de o anume sfială – senzaţia că nu eşti în stare să dai piept cu un asemenea oaspete şi că te prosternezi înaintea lui – un simţământ ce poate fi exprimat de cuvintele lui Shakespeare „Duhul meu e stăpânit de el” (Macbeth). Simţământul acesta poate fi descris drept înfiorare, iar obiectul ce-l stârneşte este Numinosul.

…

Nu ştim cât de departe urcă acest sentiment în istoria omului. E aproape sigur că cei dintâi oameni credeau în lucruri care ar stârni în noi acelaşi simţământ dacă şi noi am crede în ele; drept urmare, pare probabil că înfiorarea numinoasă este la fel de veche ca şi umanitatea însăşi. Preocuparea noastră de căpetenie însă nu e legată de durate. Important e faptul că, într-un fel sau altul, sentimentul în cauză s-a înfiripat, că e larg răspândit şi că nu piere din minte odată cu dezvoltarea ştiinţei şi a cuvilizaţiei.

(C.S.Lewis, Problema durerii, Editura Humanitas)

De altfel, trebuie sa va marturisesc sincer ca, fie din cauza nervilor mei zdruncinati, fie datorita noilor impresii din locuinta cea noua, fie poate numai din pricina starii de ipoondrie cema napadise in ultima vreme, cadeam incet-incet, pe nesintite, de cum incepea a se isera, in acea stare sufleteasca ravasitoare, care-mi ajunsese atat de familiara in noptilecand eram bolnav, stare pe care eu am numit-o groaza mistica. Era o senzatie de teama, cea mai cumplita si chinuitoare teama de ceva ce n-as putea sa definesc, ceva de neinteles si care nu se afla in randuiala lucrurilor, dar care, negresit, ar putea sa se adevereasca in orice clipa, devenind realitate, si ca o sfidare aruncata tuturor argumentelor ratiunii, imi va aparea in fata ochlor ca un fapt incontestabil, inspaimantator, monstruos si implacabil. De obicei, teama aceasta creste si devine din ce in ce mai puternica, in pofida oricarei logici, incat, in cele din urma, mintea, desi in asemenea momente capata poate si mai multa luciditate, este totusi neputincioasa de a se impotrivi senzatiilor care te napadesc. Ratiunea se simte inutila, iar dedublarea aceasta face sa sporeasca si mai mult apasarea ifricosatei asteptari. Mi se pare ca, intrucatva, aceasta este senzatia pe care o incearca cei ce se tem de morti. Dar in ceea ce simteam eu incertitudinea si neputinta de a sesiza natura primejdiei ce parea sa ma impresoare imi facea chinul si mai de nesuportat.

Feodor Dostoievski, Umiliti si obiditi

Şi a fost că’n anul în care a murit regele Ozia a L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt şi măreţ; şi casa Lui b era plină de slavă.

Serafimi şedeau împrejurul Său; fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau faţa , cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau.

Şi strigau unul către altul şi ziceau:
– „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Atotţiitorul,
plin e tot pământul de slava Sa!“

Şi pragul cel de sus al uşii se sălta de glasul cu care ei strigau, iar casa s’a umplut de fum.
Şi am zis:
„O, ticălosul de mine, că-mi tremură sufletul;
că fiind eu un biet om şi având buze necurate
şi locuind eu în mijlocul unui popor cu buze necurate,
cu ochii mei L-am văzut pe Domnul Atotţiitorul…“.

Cartea lui Isaia

Feodor Dostoievski, Umiliti si obiditi

Dupa ce am iesit din turele de noapte, mi-am propus un proiect faraonic. Sa-l recitesc pe Feodor Dostoievski si sa-i gasesc Vestea Buna din scrierile lui.Idea asta nu mi-e originala ci am imprumutat-o de la Nicolae Steinhardt, care zicea ca-L descopera pe Dumnezeu si intr-o carte ca In cautarea timpului pierdut unde numele lui Dumnezeu nu e amintit deloc. Idea e fascinanta, insa numele lui Dumnezeu era amintit chiar in primul volum a lui Proust, eu l-am gasit in versiunea englezeasca. Probabil citise o traducere comunista, si Numele n-a trecut granita cenzurii.
Feodor Dostoievski a fost un geniu in a descrie psihicul uman, sufletul. Daca in scrierile lui Lev Tolstoi vedem zugravita lupta crancena a omului de a implini legea lui Dumnezeu prin propriile puteri, la Dostoievski vedem contrariul, anume harul. Interventia miraculoasa a lui Dumnezeu in viata omului nenorocit si fara scapare. Mantuirea lui Dumnezeu, iertarea, harul dumnezeiesc, le gasim in Crima si pedeapsa, cand Rascolnikov nu numai ca scapa nepedepsit, ci si apasarea constiintei este luata. Durerea, rusinea, constientizarea crimei este stearsa, si traieste iertarea.
Unii filozofi afirma ca Dostoievski e primul existentialist. In acest curent il gasim si pe Albert Camus. Insa diferenta intre cei doi e colosala. Amandoi descrie viata asa cum e , cu greutatile, necazurile, nevoile si lipsurile ei. La Dostoievski vedem cum transcendentul inunda lumea noastra existentiala. Harul isi face loc in natura, Dumnezeul nevazut intre oameni in suferinta. La Camus domina absurdul, tacerea, disperarea.
In Umiliti si obiditi gasesc multe teme din alte microromane ale autorului. Autorul principal se indragosteste bolnavicios de o fata pe nume Natasa pe care o cere in casatorie de la parinti. Acestia i-o promit, insa doar peste un an, pana cand acesta agoniseste ceva ruble pentru casatorie. Anul trece, iar vremea si oamenii se schimba. Natasa este indragostita de un tanar print bogat, ai carui parinti erau in vrajmasie cu parintii ei. Un fel de Romeo si Julieta intr-o gubernie a Petersburgului secolului nouasprezece. Autorul e in aceasi ipostaza ca si personajul principal din Nopti Albe.
Traieste o iubire imposibila. Iata cum isi exprima starea sufletuluitanarul nostru personaj:

In clipa aceea toata fericirea mea se naruise si-ntreaga mea viata se franse in doua. Simteam asta, o simtea inima mea insangerata…Am pornit indarat, pe acelasi drum pe care venisem, spre casa batranilor ei parinti. Nu stiam nici cum am sa intru, nici ce-am sa le spun. Gandurile imi amortisera, abia imi taram picioarele. Iata, dar, toata poveste fericirii mele, asa s-a incheiat dragostea mea.

Evanghelia dupa Dostoievski (2)

-Da, da, Aliosa, relua Natasa, el e ca un frate pentru noi, ne-a si iertat; fara el, nici n-am putea fi fericiti. Ti-am mai vorbit eu despre toate astea… Ah, ce copii cruzi suntem, Aliosa! Dar de acum incolo vom fi impreuna tustrei… Vanea! urma ea cu un tremur in glas, ai sa te intorci acum la ei, acasa.
Ai o inima de aur, si chiar daca nu ma vor ierta, vazand ca tu m-ai iertat, poate ca se vor indupleca si se vor imbuna si dansii. Spune-le tot, cu vorbele tale, pornite din inima; incearca sa gasesti asemenea vorbe… Apara-ma, salveaza-ma! Fa-i sa inteleaga ce m-a facut sa plec, asa cum tu insuti ai inteles. Poate ca nici nu m-as fi hotarat sa fa asta, daca nu se intampla sa fii tu azi cu mine! Tu esti salvarea mea; mi-am pus numaidecat toata speranta in tine, simtind ca tu ai sa stii sa le explici in asa fel, ca sa le alini cel putin primele clipe de groaza si durere. O, Doamne, Dumnezeule! Spune-le, Vanea, din partea mea ca, pentru mine, imi dau seama, nu poate fi iertare: caci daca ei m-ar ierta, Dumnezeu nu ma iarta; si de ma vor blestema, eu tot am sa-i binecuvantez si am sa ma rog pentru ei cat voi trai. Sunt cu toata inima alaturi de ei! Ah! De ce nu-i cu putinta sa fim fericiti cu totii? De ce, de ce? Dar ce-am facut! O, Doamne! striga ea deodata, venindu-si parca in fire si, tremurand toata de groaza, isi acoperi fata cu mainile. Aliosa o imbratisa si o stranse la pieptul lui fara a scoate o vorba. Trecura astfel in tacere cateva clipe.

Aţi auzit că s’a spus: Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe vrăjmaşul tău;
dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc

Evanghelia după Dostoievski

Ultimele raze ale soarelui m-au găsit străbătând Bulevardul Voznesenski. Îmi place nespus soarele de martie la Petersburg, mai cu seamă în asfințit, bineînțeles la sfârșitul unei zile senine și geroase. Vezi cum strada întreagă se învăpăiază deodată, scăldată într-o lumină sclipitoare. Casele toate parcă răsfrâng scântei. Atunci, culorile lor mohorâte, cenușii, galbene sau de un verde-murdar se înviorează pentru o clipă; ai senzația că sufletul ți se înseninează și te pomenești tresărind ca la un ghiont cu cotul venit de alături fără veste. Privirea ți se schimbă, gânduri noi te copleșesc… E uimitor ce poate face o rază de soare cu sufletul omului!

Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este arătat întru ei; căci Dumnezeu le-a arătat-o:

Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui – adică veşnica Sa putere şi dumnezeirea – prin cugetare se văd din făpturi;Epistola către Romani

Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale,
luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat:

Ce este omul, că-Ţi aminteşti de el?
sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?Psalmul 8

Sursa