Psalmul lui Radu Mureșan(contemporaneizarea Psalmului 22)

Este 4 A.M. ora României, acest Psalm a lui Radu este scris de mine cu gândul la patimile Domnului Isus, Domnul nostru, și patimile fratelui meu mai mare, Radu, al Domnului Isus și al vostru , a tuturora.

Dumnezeule, Dumnezeule de ce? , de ce nu mă-auzi?
că acum plâng, mă sting și mă sufoc!
ziua din străfundurile ființei Te implor,
te chem și noaptea, tăcând Tu mă acuzi.

Isuse ai hrănit flămânzii!,
Cu lumină ai săturat Tu orbii,
Eu vreau de-acum pentru vecie Duhu-ți
Din plin să îmi adap plămânii!

Tu te-ai aplecat la poporu-ți îndărătnic,
Nu Te-ai săturat să-ți dezvălui mila,
Că tu ești sfântul, Răscumpărătorul fără vină,
Iubirea nesfârșită, Domnul atotputernic.

Da, sunt un vierme, un om ce se sfârșește,
Toți cei ce mă văd își întorc privirea,
Dau din cap și nu-și ascund uimirea,
„S-a încrezut în Cel ce mântuiește.”

Pentru ce am fost teafăr când sugeam la țâță?
Mama cum de nu m-a părăsit?
De ce m-a iubit ea și m-a adăpostit?
Și îngerii Tăi mi-au fost a Ta prezență?

Nu te depărta de mine, căci vine necazul!
Și nimeni nu-mi-e ajutorul.
Cu răcnete târcoale-mi dă potrivnicul,
Mi se usucă puterea ca lutul.

Tu Doamne, nu Te depărta!
Că eu voi vesti Numele Tău fraților ,
Cutremurați-vă înaintea Lui, popoarelor,
Căci El nu disprețuiește, nu se ceartă
Cu omul nevoiaș. Nu-și ascunde Fața
Ci ascultă pe cel ce jinduiește a Lui prezență!
Tu ești pricina laudelor mele,
În adunarea cea mare,Doamne!
Marginile Pământului se vor întoarce
Și va povesti lucarerea neamurilor ce se vor naște!

Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor,
au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe.
Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi;
unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea, şi au fost chinuiţi.

Credința are două fațete: pe una o dorim toții, minuni și fapte mărețe, iar de cealaltă avem parte toți: suferința pentru slava viitoare.

Costache Ioanid, Cât de măret e Dumnezeu!

Cât de măret e Dumnezeu!
Văd marea cu talazuri grele,
mă-nalț pe munții de bazalt
și-mi zboară gândul printre stele,
tot mai înalt!

Ce-împărat iși duce-oștirea
spre un gigantic apogeu?
Acel ce-a pus in goluri firea,
Acel ce-a scris oricui menirea,
mai mult decat nemărginirea
e Tatal meu!

Cât de temut e Dumnezeu!
Vuiau de pe Sinai ecouri
când glasul Domnului vorbea.
Iar Moise-nainta prin nouri
si tremura…

La tronul alb se strâng sfielnic
voivozi de foc din Empireu,
Si heruvimii vin cucernic,
slăvind Eternul Vistiernic.
Și-acest Stăpan Atotputernic
e Tatal meu!

Si cât de bun e Dumnezeu!
Chiar dacă stelele bătrane
tot au o vreme cand se-aștern,
dar cine in Isus rămâne
e-un fiu etern!

Și-n fața slavei sclipitoare
în ceasul lumii cel mai greu,
acei ce-au dat pe sfinții la fiare
vedea-vor Forța Creatoare,
eu voi șoptii cu adorare:
“E Tatal meu…”

G.Coșbuc Concertul Primăverii

Chiar acum din crâng venii
Și c-o veste bună!
Iarași e concert, copii;
Merg și eu, și tu să vii,
Mergem împreună.

Vrei programa, lămurit?
Stai puțin sa caut.
Cucul, un solist vestit,
De prin alte țări venit,
Va cânta din flaut.

Cântăreața dulce-n grai,
Cea numită “Perla
Cântareților din mai, “
Dulce va doini din nai
Multe doine mierla.

Va-ntona apoi un psalt
“Imnul veseliei”
Corul dintr-un fag înalt.
Vor cânta-n sopran și-n alt
Graurii câmpiei,

Turturelele-n tenor,
Și-alte voci măiestre,
Toate dupa glasul lor.
Vor urma dup-acest cor
Fel de fel de-orchestre,

Voci de gaițe care fac
Să scoboare ploaia,
și-ntr-o scoarță de copac
O sa bată tica-tac
Tactul gheunoaia.

Iar naționale-apoi,
Cobze si-alte hanguri,
Glas de fluier și cimpoi,
Pitpalaci și cintezoi
Și-un taraf de granguri.

Se vor pune-apoi pe joc
Pâna chiar și surzii,
Când vor prinde dintr-un loc
Să ne cânte hori cu foc
Din tilinca sturzii.

Vom cânta și noi ce-om ști,
Cântece din carte.
Și, de va putea veni
Vântul, si el va doini,
Că e dus departe.

Cine-i contra, să-l vedem,
Ca să-l stie soții!
De-aveti chef, tovarași, blem-
Ura-n cer! cu totii-avem,
Mergem dar cu totii!

T.S.Eliot & Eclesiastul

Şi, într-adevăr, se va găsi un timp
Pentru fumul galben strecurat de-a lungul străzii
Frecîndu-şi spatele de geamuri.
Se va găsi timp, se va găsi timp,
Ca să-ţi plămădeşti o faţă care să întâlnească
Feţele pe care tu le întâlneşti;
Se va găsi timp să ucizi şi să zămisleşti
Timp pentru toate lucrările şi zilele mâinilor care
Ridică şi lasă să cadă
În farfuria ta o întrebare;
Timp pentru mine şi timp pentru tine
Şi pentru o sută de viziuni şi reviziune adâncă,
Înainte de ceaşca de ceai care vine,

Prin sală trec femeile într-una, o,
Vorbind de Michelangelo.

Şi se va găsi un timp, într-adevăr,
Să mă întreb: “Să cutez?” şi “O, să cutez?”
Timp să mă întorc şi să cobor nişte scări
Cu pleşuvia pe creştet în loc de păr -
(Vor spune: “Părul, cum i se subţie!”)
Haina de dimineaţă, gulerul tare, suind spre bărbie,
Cravata modestă, bogată prinsă-ntr-un ac cu gămălie -
(Vor spune: “Uite, membrele cum i se subţie!”)
Cutez, oare, cutez
Să turbur universul?
Într-un minut afli timp
Pentru decizii şi revizii
Cărora tot un minut le arată reversul.

Pentru orice lucru este o clipă prielnică
şi o vreme pentru orice mişcare de sub cer:
o vreme este să te naşti şi o vreme să mori,
o vreme este să sădeşti şi o vreme să smulgi ce-ai sădit;
o vreme este să ucizi şi o vreme să vindeci,
o vreme este să dărâmi şi o vreme să zideşti;
o vreme este să râzi şi o vreme să plângi,
o vreme este să te tângui şi o vreme să joci;

o vreme este să azvârli pietre şi o vreme să strângi pietre,
o vreme este să îmbrăţişezi şi o vreme să fugi de îmbrăţişare;
o vreme este să cauţi şi o vreme să pierzi,
o vreme este să păstrezi şi o vreme să arunci;
o vreme este să deşiri şi o vreme să coşi,
o vreme este să taci şi o vreme să vorbeşti;

o vreme este să iubeşti şi o vreme să urăşti,
o vreme este pentru război şi o vreme pentru pace
Care-i câştigul celui ce munceşte trudind?
Văzut-am nevoinţa pe care Dumnezeu le-a dat-o
fiilor oamenilor să se nevoiască într’însa.
Tot ce-a făcut, bun l-a făcut pentru vremea sa;
şi durata le-a dat-o El în inima lor
fără ca omul să poată descoperi lucrare
pe care Dumnezeu a lucrat-o de la’nceput pân’ la sfârşit.

Mi-am dat seama că pentru ei nu este un alt bine
decât să se veselească şi să trăiască bine în viaţa lor.
Dar tot omul care mănâncă şi bea
şi vede binele în toată osteneala lui,
aceasta e un dar al lui Dumnezeu.
Mi-am dat seama că tot ce-a făcut Dumnezeu durează în veci;
nu e nimic de adăugat şi nimic de scăzut.
Dumnezeu a făcut astfel pentru ca’n faţa Lui să te temi.
Ceea ce a fost, iată, este;
ceea ce va fi, iată, a fost;
şi Dumnezeu caută ceea ce a fost alungat.

Nicolae Labiș, Iarna

Totu-i alb în jur cât vezi
Noi podoabe pomii-ncarcă
Şi vibrează sub zăpezi
Satele-adormite parcă.
Doamna Iarna-n goană trece
În caleşti de vijelii -
Se turtesc de gemul rece
Nasuri cârne şi hazlii.
Prin odăi miroase-a pâine,
A fum cald şi amărui
Zgreapţănă la uşă-un câine
Să-şi primească partea lui …
Tata iese să mai pună
Apă şi nutreţ la vacă;
Vine nins c-un fel de brumă
Şi-n mustăţi cu promoroacă.
Iar bunicul desfăşoară
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioară
Despre vremuri de-odinioară,
Vremi ce-n veci n-au să mai fie.

Tudor Arghezi

Psalm

Sunt vinovat că am râvnit
Mereu numai la bun oprit.
Eu am dorit de bunurile toate.
M-am strecurat cu noaptea în cetate
Şi am pradat-o-n somn şi-n vis,
Cu braţu-ntins, cu pumnu-nchis,
Pasul de marmur,tăcut,
Călca lin, ca-n lut,
Steagul nopţii, desfăşat cu stele,
Adăpostea faptele mele
Şi adormea străjerii-n uliţi
Răzimaţi pe suliţi.
Iar când plecam călare, cu trofeie,
Furasem şi câte-o femeie
Cu părul de tutun,
Cu duda ţâţii neagră, cu ochii de lăstun.
Ispitele uşoare şi blajine
N-au fost şi nu sunt pentru mine.
În blidul meu, ca şi în cugetare,
Deprins-am gustul otrăvit şi tare.
Mă scald în gheaţă şi mă culc pe stei,
Unde dă beznă, eu frământ scântei,
Unde-i tăcere, scutur cătuşa,
Dobor cu lanţurile uşa.
Când mă gândec in pisc
Primejdia o caut şi o isc,
Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec,
Ducând în cârcă muntele întreg.
Păcatul meu adevărat
E mult mai greu şi neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Să te răstorn pe Tine, Dumnezeu!
Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia
Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria.

Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,
Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate.

Ioan Alexandru

Iubirea

Părtaşi suntem multor iubiri
Una singura e împlinire
Celelalte numai presimţiri
Pâna dăm in inima de Mire

Împodobit cu-nfăţişarea Lui
Dinspre înviere răsărindă
Pe cât in lacrimile orişicui
Voi râvni iubirea sa-si aprindă

Ce există să iubesc nespus
Oceanul stingerii de sine
Să rodeasca-n cele care nu-s
Răsaritul ce le aparţine.

Tudor Arghezi

Denie

Seara stau cu Dumnezeu
De vorbă-n pridvorul meu,
El e colea, peste drum,
În altarul Lui de fum,
Aprinzând peste hotare
Mucuri mici de lumânare.
Din cerdacul meu la El
E un zbor de porumbiel.
Îţi trimite danie
Câte o gânganie,
Painjini pe sanie
Sau pe o metanie,
Atârnaţti de-o sfoară, groasă
Cât o umbră de mătasă.
Şi se leagă de pridvoare
Mirodenii dulci de floare,
Ca o punte de poteci
Pentru fluturii-n scurteici.

Pe drumul de El ales
Graiul n-are înţeles.
Mai mult spune cucuruzul
Decât gura şi auzul.
Domnul tace.
Glasul nu-şi trimite-ncoace.
Domnul face.

Vasile Voiculescu

Doamne
În vârful copacului Tău sunt o floare…
Pe cea mai înaltă ramură a lumii
Mă leagăn în talazul de azur şi soare.
Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,
Ci slobodă, spre cer, înfloritoare
Inima mea nu mai întârzîie:
Zbucneşte afară în limpezi petale
Să lege rod tainic, bob de poezie
Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale.
Petala mi-e cu aripa rudă,
Miresme, cântec gata să s-audă.
Zâmbesc sub luceafar visarile-mi grele,
Beau apele lunii, se umflă în ele
Păunii nopţii cu cozile-n stele.
…Scuturaţi-mă vânturi mladii ori haine,
Singură moartea e o dincolo de fire
Prăpastie cu adânc de fericire.
Furtuna extazului mă va urca, poate,
Peste vamile şi stavilele toate,
Într-o pală de parfum, Doamne, pâna la Tine,
Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.
Floarea căzută din împărăţie
A vazut Cerul şi a sărutat Lumina.

Tudor Arghezi, Psalm

Făr-a te şti decît din presimţire,
Din mărturii şi nemărturisire,
M-am pomenit gîndindu-mă la Tine
Şi m-am simţit cu sufletul mai bine.
Poverile-mi părură mai uşoare,
Ca după binecuvîntare,
Şi-nsetoşat de Tine şi flămînd,
M-am ridicat în groapa mea cîntînd.

Cine eşti Tu, Acel de care gîndul
Se-apropie necunoscîndu-l ?
Cui cere milă, sprijin şi putere
Neştiutor nici cum, nici cui le cere ?
De-ajuns a fost ca, nezărit,
Să Te gîndesc şi-am tresărit.

Tu nici nu-ntrebi ce voi şi mi-l şi dai.
Ce mi-a lipsit, întodeauna ai,
Şi-ai şi uitat
De cîte ori şi ce şi cît mi-ai dat.
Hambarul ţi-este plin împărăteşte.
Pe cît îl scazi, mai mult se împlineşte,
Şi de la Tine sacul ce se scoate
Se însuteşte cu bucate.
Dai voie bună, voia bună creşte.
Dai dragoste şi dragostea sporeşte.
Izvor îmbelşugat a toate,
Tu nu dai nici-un bun pe jumătate
Sau nu-l dai nicidecum
Aceluia ce toarce şi împînzeşte fum.

Cînd l-am pierdut, n-apuc să ţi-l arăt
Că mi l-ai pus adaos îndărăt.

Stau ca-ntre sălcii, noaptea, călatorul
Şi nu ştiu cine-i Binefăcătorul.

Tudor Arghezi , Rugăciune

De ce stîrnişi tărâna şi viu m-ai zămislit,
Dacă-nceputul i-ai dat sfîrşit
De mai înainte de-a fi şi-nceputul ?

De cînd te-ai murdărit pe degete cu lut
Vremelnic şi plăpînd tu m-ai făcut.
Poţi cere o durată aceluia-njghebat
Din tine trup şi suflet cu scuipat ?

Torcînd mătasea tu o faci de seamă,
Şi frumuseţea i se şi destramă.
Ai scos din buturugă o vioară
Şi-ai pus şi coada în care vrei să moară,
Pleznind în miezul nopţii albe, de zmarald,

Pe strigătul şi zborul în sus cel mai înalt.
Un zbor i-ai dat şi şoimul la stele,
Împiedicat în peticele mele.

Tu ai rămas de-a pururi, şi viata noastră piere
Te mulţumeşti cu-atîta mîngîiere
Că singur, între neguri, eşti veşnic; sorocit
Prin mărturia celor ce-au murit.