Revoluția la 6 ani


Am prins Revoluția pe viu. Peste tot se ardeau cărțile cu chipul dictatorului. Era o imagine apocaliptică, fum, foc, agitație, tumult, panică. Era și chiote de bucurie, extaz, jubilație. Era seara, când se îngâna ziua cu noaptea când vestea încătușării dictatorului a ajuns pe străzile noastre. Părinții, precauți, își chemau odraslele in case. Noi, ne împotriveam, jinduiam să ne scăldăm ochii în peisaje de carnaval. Nu ți-e dat să vezi toată ziua o apocalipsă pe străzile sumbre, monotone ale Gilăului. Profeți seculari, mai dăunăzi tineri huligani ai satului, promiteau o nouă eră. Portocalele ce ajungeau cu țârâita de Crăciun o să le avem toată ziua pe masă. Și borcanul de iaurt, unul pentru toată familia. De acum, îmi ziceam, pot să ling groșciorul de pe capacul de aluminiu. Și o să avem fiecare câte unul. Și apă caldă, nu doar două ore și nu doar sâmbăta. Mai multe prăjituri la cofetărie și pe degeaba. De atunci nu mai cred în apocalipse și profeți ambulanți.

După arderea cărților în piața publică așteptăm ca școala să-și pună zăvor vreme de o vacanța mare. Învățătoarea spasmodică, în draci, ne muștruluia de ce ne-am dus abecedarurile la holocaust. Precum la Masterchief, ne troncănea că nu așa se coace abecedarul. Trebuia belită prima pagină cu dictatorul, iar restul cărții rămâne crudă. E mâncabilă, comestibliă, mestecabilă. Băncile rojojite, ce ne țineau ca în staule, au rămas aceleași. Erau așa de mici și strâmte că reușeau să ne priponească aidoma unui jug. Bănuiam că erau croite astfel spre fericirea și liniștea educatoarei. Și becul de 60 care nu răzbea să ne lumineze clasa. Mirosul de igrasie, întunecimea, frigul ne dădea senzația că viețuim într-un beci. Abecedarul a rămas același, doar prima pagină cu chipul era dubdită barbaric. Puteai să fi dus la miliție dacă nu jumuleai chipul. Și miliția era cel mai înfiorător lucru la care te puteai gândi. De fiecare dată, mi-amintesc, când un milițian dorea să vorbească cu mine, să se hizlească pe seama mea cu o glumă, mă lua cu tremuratul vocii, buzei de jos, și mă apucam de plâns. Aveau ceva înspăimântător, poate pistolul, care era de-adevăratelea.

Nu doar că revoluția era o evoluție de fapt, lentă și puturoasă precum cea a lui Darwin. Cine n-ar vrea să vadă cu ochii amiba metamorfozând-se în păstrăv, iar păstrăvul în maimuță, iar mamuța-n om?

Prima vinitură din lumea cea nouă, democratică, a fost cartea de franceză. O carte vie, hazlie după desene, cu un personaj de circ pe nume Jojo. Însă proful de franțujă mi-a omorât dragostea pentru această limbă. Făcea ce făcea, însă numai franceză nu ne învăța. Era un leneș ca noi. A scăldat limba galică unșpea ani așa, fără să fie luat la rost. Clasele paralele aveau o altă profesoară. Comunista, poreclită de proful nost. Asta pentru că a ales să nu-și schimbe manualul de predare. Rezultatele nu se puteau compara. Elevii ei erau din altă ligă. Era ea de școală veche, însă avea stofă de dascăl. Pizma asta între colegii de breaslă am întâlnit-o și în ultimii ani de studenție, la profesori de teologie, care, aveam așteptări mai înalte. Proful de muzică, care-l caracterizez doar și îndeajuns un om rău, se hizlea de altul că citea Barth și habar n-are de antifoane. L-am întrebat dacă știe că Barth a scris o carte despre un mare compozitor. Nu mi-a răspuns, dar nici n-am trecut clasa.

Într-o zi, la ora de religie, am fost întrerupți la oră de câțiva inși. Îi prezentau doamnei preotese un manual de religie nou. Avea chipuri, dar nu din iconografia răsăriteană. Mirosea a nou, a tipar. Nu mai văzusem până atunci o carte nouă. Manualele pentru următorul an le primeam de la sora mea, care era cu un an mai mare decât mine, iar ea la rândul ei le primea de la fratele meu. Dar asta de religie, nu doar că era nou, dar inșii, care arătau dubioși, aidoma unor inși revoluționari, cu șăpci Paddy irlandeze, doreau să ni le dea pe degeaba. Bucuria noastră s-a transformat în nedumerire și deznădejde când dubioșii au fost scoși afară. Erau sectanți. Pentru prima dată am văzut-o pe doamna preuteasă speriată, în draci de parcă a văzut pe Ucide-l toaca. Dubioșii ne-au așteptat într-o dubă, împărțind manualele de religiei noi, elevilor ce ieșeau de la școală. Am luat și eu unul. Gizăs nu era așa plângăgios și suferind precum în icoane, ci semăna cu Aladin din desene, zâmbăreț și prietenos.

Bunătățile n-au dat buzna precum credeau. Se mai găseau una alte, dar erau prea costisitoare pentru proletariat. Până târziu după Revoluție vecinii se mai căutau pentru un ou, câteva linguri de zahăr, o cană de uloi, piper, un călcâi de pâine. Nu era nicio rușine într-asta. Toți eram săraci, toți aveam același statut. Era în comunism și după Revoluție un fel de frățietate între vecini, vecină cu aceași comuniune ce o găseai numai la țară. Dimineața, bucătăria era livingroomul ce găzduia oameni la cafea și taclale. Seara deasemenea, vecinii se întâlneau în aceași bucătărie, sanctuarul întâlnirilor. Odată cu Revoluția oamenii care au izbutit să-și facă o stare, s-au nelcoșit, înstrăinat de vechile pretenii, obiceiuri, au rupt treptat legătura cu sărăntocii. Am văzut blocul în care mi-a umbrit copilăria, odinioară colorat cu țoale pe balcoane la uscat, în tumult de gâlceavă de oameni ce stăteau cățărați pe balcoane și geamuri la o voroavă. Arăta acum precum o molivă comunistă, cutie gri de chibrituri ce i-a zăvorât pe toți înlăuntrul. A murit blocul monstrul ce-mi fascina ochii, au murit și păduchii ce-i dăduse atâtea suferințe.

Advertisements

Ape tulburi


download

Am misionat o vreme la fraţii baptişti. Clandestin. Penti[costal] înţolit în straie de Iuăn Botezătorul. Însă n-am luat seama şi am devenit şi eu un altoi, mutant baptist. Am devenit lumesc, spre ruşinea mea. Am reînceput să consum cafea din ciaunul Diavolului, să ascult muzică lumească, drăcească la radio. M-am îmuiat, ostoit cu posturile lungi de 40 de zile. Moise mi-a dat unfriend. Însă cel mai păcat cu voia a fost acela cu televizorul. Ne uitam la predicatorii penticostali americani. Era atât de mult haur, belşug şi fericire pe la ei încât iniţial am crezut că transmit direct din Şeruri. După ce am văzut filmul Răpirea am cunoscut şi eu ce înseamnă misterium tremendum.

Dar am fost mântuit. Avea biserica penticostală un conducător din prima ligă. Nu de-ăla cu alfa-beta, seminarist. Bătrân ce a luptat în toate războaiele mondiale spirituale. Îmi zicea că degeaba învaţă seminariştii alfa-beta la şcoli, că oricum dracii nu ştiu decât latină. Că am băut din apele tulburi a baptiştilor şi un şarpe diavolesc creşte în mine.

Mi-am cotat la doctor maţele, şi-a dracului, o tenie mă-ncepea, mă îmbuca pă dinlăuntru.

-Domnu doftor de unde dihania asta? întreb înspăimântat.

-Ai băut apă nepotabilă?

– Ape tulburi…îngân io.

Sfântul 8 Martie


99435

Întodeauna mă lua cu angoasă 8 Martie. Flori şi cadouri la profesoare. Cu trâmbiţe şi ţambale. În vremea aceea postdecembristă, jebul era spart, cu pânze de paiangăn. Primeam o dată pe lună, pomană de la părinţi câţiva gologani, bani pentru cheltuire nu chivernisire. Şi cine se gândea la profesori cu drag? Ce eram noi, decât nişte păcătoşi damnaţi veşnic într-un iad a lui Dante, iar dascălii nişte draci impeliţaţi cu puteri nemăsurate?

Adevărul era că dacă-ţi dădeai silinţa la şcoală, dacălii se mai îmuiau la suflet şi-ţi rotunjeau notele mediocre. Când vedeau florile, profesoarele se mai îmbujorau, uitau temele nefăcute, puturoşenia, minciunile, bâlbâielile, escapadele, absenţele, păcatele. Păcatele se spală cu isop, după cum spune Scriptura. Până la Hristos, păcătoşii cumpărau flori pentru ispăşirea păcatelor. Hristos a plătit pentru flori, aşa că e de prisos să mai cumperi flori. Însă noi eram aşa de rondioşi şi pişcoşi încât dascălii au conchis că avem nevoie de o a doua spălare.

Fratele meu mai mic nu se consuma precum mine, însă reuşea să facă rost de flori. Nu buruieni, ci lalele sau trandafiri. Şi nu dădea doi bani pe muştrulăiala dacălilor. Nu credea că merită un sfanţ şi totuşi le dădea flori. Şi facea asta doar să se amuze pe seama lor.

-Bravo Prigoană, de unde ştii că acestea sunt preferatele mele?

N-am ştiut, doamna dirigintă…, şi continuă cu voce joasă, pentru colegi, …că aveţi dulău dezlegat în ogradă.  Colegii râd prosteşte. Diriginta se-nfurie astmatic:

Ce-i de râs, Prigoană este un model…

Iar frate-mio continuă în şuşotiri: cu model ţi-am tuns grădina…

El cu alţi trebăduşi fuseseră la coasă prin grădina profesoarei. Unul, ciufulit Bâta, căuta crini portocalii cu tot dinadinsul. Şi i-a găsit. Un zâmbet ciufulit, sardonit i-a tatuat moca.

-Doamna biologă, la mulţi ani! şi-i scutură crinii gălbănăjiţi, dustuiţi cu polen. Biologa, se-năduşe pe loc, se umflă aidoma unei cefalopode, şi scuipă cu sudălmi darwiniste:

-Nesimţitule, înadins mi-ai adus buruienile astea...şi Darwnin şi mainuţă, iar Bâtă a rămas prost bâtă tot anul, la biologie.

Mi-am căutat nevastă educatoare cu tot dinadinsul. La început aveam dulceaţă de trandafiri pe tot anul. Tot mobilierul din casă era de trandafir.Apoi i-am zis nevestii-mi să ne deschidem un magazin de flori. Afacerea s-a extins, ne-am deschis şi o fabrică de prelucrarea lemnului de trandafir…

Nota bene:

În Iralanda de 8 martie. Cumpăr flori la doamnele aducatoare. 5 buchete. Lume multă în curtea şcolii, părinţii îşi aşteptau odraslele. Niciu unul n-avea o floare. Mă uit la telefon să verific din nou data. 8 Martie. Googălesc. Am crezut că ăştia au durnit sub piatră, neştiind de sfânta sărbătoare. Şi aci e 8 martie. Nicio floare. E ca şi cum ceri un şnităl de pui fără şniţăl. Sau la cuminecătură, fără ptită. Ce sărbătoare e şi mai asta? O ţară mai josnică decât Bâtă?

Şi după atâţia ani, din nou, de 8 Martie m-a prins ruşinea, că eram singurul măscărici, amu cu flori, singurul, după atâţia ani, fără flori…

 

 

 

 

 

The Middle Ages-R.W.Southern- fișe de lectură


Dacă un ateu se năștea în Evul Mediu, de la preasfântul Constantin până la prietenașul lui, Voltaire, se năștea crăștin și avea șanse să moară tăt așe. Botezul era tot atât de involuntar precum născarea lui. Organizația statală, sau mai bine zis statul, era frate siamez cu Biserica. Erau împletite-n nod gordian, iar istoria a curs așa până s-a pogorât lumina(Iluminismul) pe întunericul ca țițeiul a Evului. Mai lesne era să te descotorosești de opinca de pe grumaj a unui iobag decât de Sfânta Biserică. Vorba lui Sfântul Toma, decât hertik mai bine crăștin:

 

Erezia este un păcat ce merită nu doar excomunicare ci pedeapsa cu moarte, fiindcă este mai rău să falsifici Credința, ce este viața sufletului, decât să falsifici niște monede ce au întrebuințare în viața pământească. Cum falsificatorii sunt pedepsiți cu moartea de prinți ca vrăjmași ai bunului comun, tot așa ereticii merită aceași pedeapsă.

Sau ovreu, dar asta dacă se nimerea să vâjești, să te arunce barza într-un kibuț ovreiesc, fiindcă:

 care erau îngăduiți să trăiască după religia lor: viața și posesiunile lor erau protejate de legea eclesială și de prinți; nu puteau fi omorâți doar fiindcă erau evrei; nu puteau fi convertiți la creștinism cu forța; copiii lor nu puteau fi luați pentru adopție într-o familie creștină; puteau practica iudaismul fără să facă prozeliți;

Față bisericească. Însă cei ce aveau oarece autoritate în Biserică erau agenți cu foarte mică putere de inițiativă. Ca la noi. Dacă pădurarul vrea să-ți cotrobăie buzunarele de brazi iarna, poți să-l ignori. Trebe milițian, fiindcă unde-s doi puterea este. Așa și popa medieval, trebuie să ceară aprobare legiuitorului secular, când urla ca văzând lupul la oi: Heretic, heretic!

V-ați jucat Total War, Medieval II? No, acolo popa n-are altă treabă decât să se plimbe să semene în negura hărții catolicismul. Când și când mai dă de un fel de boschetar ce trepidează spasmodic de zici că a tras ceva pe nas. Popa îl prinde și-l aduce împăratului, acuzându-l de trafic de droguri erezie. Boschetarul are șanse să scape de multe ori, iar popa primește un șut în cur de la legiuitor de-i pică mitra și câteva stele de încredere.

 

Zgârcenia lui Dumnezeu


Cele mai savuroase discuții teologice le-am avut cu babele. Au un ghiveci de teologie populară, care din păcate e întreținută de câte-un popă, mistic din huda unei chilii. Fiecare babă are o Meca unde să-și încarce USB-ul. Din conversațiile cu ele îmi răspund la întrebarea de ce cred dânsele în Dumnezo. Pică din cer cu minuni, ca pentru refugiați, iar îngerii ne fac cu ochiul dându-ne un pont unde căzuse sacul.

Dacă suntem atenți în timpul Liturghiei, pasajele din Evanghelii, citirea cu voce tare a unui pasaj din Viețile Sfinților, ne fac să ne punem o onestă întrebare: Ce povești sunt astea? Istorii a unor oameni ce-au umblat cu Dumnezeu în care supranaturalul era norma firescului. Ok, putem să le interpretăm metaforic, simbolic, ca o ZIP-are a adevărurilor lui Dumnezeu. Putem le lua literar. Însă dacă le luăm litarar, ajungem să trăim vieți paralele, să producem o schizofrenie în mintea noastră.

Cred în minunile din Scripturi și nu le pun la îndoială să nu mă trăznească Ilie pentru cutezanța mea. Zilele astea sunt cu lupa pe Evanghelii, dar na, afară să-mi îmbunătățesc greaca, ce să mai scotorocesc? Să am o mașina timpului l-aș trimite pe Sherlock să vadă cum a stat treaba. Pe vremea aia s-a scris altfel istoria, și nu de puține ori a fost îmbunătățită.

Am o treabă cu minunile de azi. Cruci în copaci tăiați de pe pajiștea UNESCO, tablouri chinezești cu mistici badjocoriți postmortem, transformați într-un fel de Michael Jackson pentru ortodoxie. E musai să ai o icoană cu Arsenie Boca, sunt sfătuit. Știi, mai bine nu. Prefer un poster cu Steinhardt, sau un tricou cu el, sau un citat de-al lui. Na! Povești cu minuni de două veacuri, iar dacă vrei să întrebi cu a stat treaba n-ai niciun martor. Pe bune? Mă întreb de ce prostim lumea cu bazaconii de-astea? Știu, oamenii neștiutori sunt ușor de manipulat. Mă uit la Vest, și oamenii de aici nu mai cred bazaconile astea. Și bine fac. Teologia nu e scociorâre după vindecări, minuni, tărășenii mistice. Dumnezeu e supranatural și din câte știu e tare zgârcit cu minunile. Dumnezeu nu e un clown, nu e circar. Și bine ar fi să nu fim nici noi circari.

Domnul/ domnitorul


 

 

Citesc cartea lui Jose A. Pagola, Jesus- An Historical Approximation.  Când istoria o convertești în teologie,

Când un popor era cucerit după o campanie violentă de către romani, victoria era celebrată cu o solemnitate specială.  Generalul victorios conducea o procesiune civică-religioasă pe străzile Romei: oamenii puteau contempla nu doar prada de război, ci și pe generalii învinși, ce erau înlănțuiți și așteptau spectacolul execuției. Puterea militară a biruitorilor și umilința învinșilor era vădită oricărui spectator.

Populația subjugată nu trebuia să uite că trăiesc sub călcâiul Imperiului Roman. Statuia împăratului, ce stătea alături de cele ale zeilor tradiționali, era acolo să le reamintească asta. Prezența lui în temple sau în spațiul public al orașelor invita pe toți oamenii să i se închine lui ca unui adevărat Domn. Însă cea mai eficientă metodă de a-și supune poporul a fost prin teroare și pedeapsă. Roma nu avea milă în fața rebeliunii. Legiunile puteau lipsi din anumite zone, însă erau aduse îndată în caz de rebeliune. Practica răstignirii, decapitării în masă, capturarea slavilor, arderea satelor și masacrele urbane nu aveau alt scop decât de a pune teroare în populație. A fost cea mai eficientă cale de-a sădi fides sau loialitate în inimile oamenilor.

Citiți Evanghelile cu acest gând. Ce diferență e între Iisus și Cesar. Ce e interesant e că nu de puține ori Biserica a revenit la tiparul roman de a-și supune credincioșii, din păcate…