Revoluția la 6 ani


Am prins Revoluția pe viu. Peste tot se ardeau cărțile cu chipul dictatorului. Era o imagine apocaliptică, fum, foc, agitație, tumult, panică. Era și chiote de bucurie, extaz, jubilație. Era seara, când se îngâna ziua cu noaptea când vestea încătușării dictatorului a ajuns pe străzile noastre. Părinții, precauți, își chemau odraslele in case. Noi, ne împotriveam, jinduiam să ne scăldăm ochii în peisaje de carnaval. Nu ți-e dat să vezi toată ziua o apocalipsă pe străzile sumbre, monotone ale Gilăului. Profeți seculari, mai dăunăzi tineri huligani ai satului, promiteau o nouă eră. Portocalele ce ajungeau cu țârâita de Crăciun o să le avem toată ziua pe masă. Și borcanul de iaurt, unul pentru toată familia. De acum, îmi ziceam, pot să ling groșciorul de pe capacul de aluminiu. Și o să avem fiecare câte unul. Și apă caldă, nu doar două ore și nu doar sâmbăta. Mai multe prăjituri la cofetărie și pe degeaba. De atunci nu mai cred în apocalipse și profeți ambulanți.

După arderea cărților în piața publică așteptăm ca școala să-și pună zăvor vreme de o vacanța mare. Învățătoarea spasmodică, în draci, ne muștruluia de ce ne-am dus abecedarurile la holocaust. Precum la Masterchief, ne troncănea că nu așa se coace abecedarul. Trebuia belită prima pagină cu dictatorul, iar restul cărții rămâne crudă. E mâncabilă, comestibliă, mestecabilă. Băncile rojojite, ce ne țineau ca în staule, au rămas aceleași. Erau așa de mici și strâmte că reușeau să ne priponească aidoma unui jug. Bănuiam că erau croite astfel spre fericirea și liniștea educatoarei. Și becul de 60 care nu răzbea să ne lumineze clasa. Mirosul de igrasie, întunecimea, frigul ne dădea senzația că viețuim într-un beci. Abecedarul a rămas același, doar prima pagină cu chipul era dubdită barbaric. Puteai să fi dus la miliție dacă nu jumuleai chipul. Și miliția era cel mai înfiorător lucru la care te puteai gândi. De fiecare dată, mi-amintesc, când un milițian dorea să vorbească cu mine, să se hizlească pe seama mea cu o glumă, mă lua cu tremuratul vocii, buzei de jos, și mă apucam de plâns. Aveau ceva înspăimântător, poate pistolul, care era de-adevăratelea.

Nu doar că revoluția era o evoluție de fapt, lentă și puturoasă precum cea a lui Darwin. Cine n-ar vrea să vadă cu ochii amiba metamorfozând-se în păstrăv, iar păstrăvul în maimuță, iar mamuța-n om?

Prima vinitură din lumea cea nouă, democratică, a fost cartea de franceză. O carte vie, hazlie după desene, cu un personaj de circ pe nume Jojo. Însă proful de franțujă mi-a omorât dragostea pentru această limbă. Făcea ce făcea, însă numai franceză nu ne învăța. Era un leneș ca noi. A scăldat limba galică unșpea ani așa, fără să fie luat la rost. Clasele paralele aveau o altă profesoară. Comunista, poreclită de proful nost. Asta pentru că a ales să nu-și schimbe manualul de predare. Rezultatele nu se puteau compara. Elevii ei erau din altă ligă. Era ea de școală veche, însă avea stofă de dascăl. Pizma asta între colegii de breaslă am întâlnit-o și în ultimii ani de studenție, la profesori de teologie, care, aveam așteptări mai înalte. Proful de muzică, care-l caracterizez doar și îndeajuns un om rău, se hizlea de altul că citea Barth și habar n-are de antifoane. L-am întrebat dacă știe că Barth a scris o carte despre un mare compozitor. Nu mi-a răspuns, dar nici n-am trecut clasa.

Într-o zi, la ora de religie, am fost întrerupți la oră de câțiva inși. Îi prezentau doamnei preotese un manual de religie nou. Avea chipuri, dar nu din iconografia răsăriteană. Mirosea a nou, a tipar. Nu mai văzusem până atunci o carte nouă. Manualele pentru următorul an le primeam de la sora mea, care era cu un an mai mare decât mine, iar ea la rândul ei le primea de la fratele meu. Dar asta de religie, nu doar că era nou, dar inșii, care arătau dubioși, aidoma unor inși revoluționari, cu șăpci Paddy irlandeze, doreau să ni le dea pe degeaba. Bucuria noastră s-a transformat în nedumerire și deznădejde când dubioșii au fost scoși afară. Erau sectanți. Pentru prima dată am văzut-o pe doamna preuteasă speriată, în draci de parcă a văzut pe Ucide-l toaca. Dubioșii ne-au așteptat într-o dubă, împărțind manualele de religiei noi, elevilor ce ieșeau de la școală. Am luat și eu unul. Gizăs nu era așa plângăgios și suferind precum în icoane, ci semăna cu Aladin din desene, zâmbăreț și prietenos.

Bunătățile n-au dat buzna precum credeau. Se mai găseau una alte, dar erau prea costisitoare pentru proletariat. Până târziu după Revoluție vecinii se mai căutau pentru un ou, câteva linguri de zahăr, o cană de uloi, piper, un călcâi de pâine. Nu era nicio rușine într-asta. Toți eram săraci, toți aveam același statut. Era în comunism și după Revoluție un fel de frățietate între vecini, vecină cu aceași comuniune ce o găseai numai la țară. Dimineața, bucătăria era livingroomul ce găzduia oameni la cafea și taclale. Seara deasemenea, vecinii se întâlneau în aceași bucătărie, sanctuarul întâlnirilor. Odată cu Revoluția oamenii care au izbutit să-și facă o stare, s-au nelcoșit, înstrăinat de vechile pretenii, obiceiuri, au rupt treptat legătura cu sărăntocii. Am văzut blocul în care mi-a umbrit copilăria, odinioară colorat cu țoale pe balcoane la uscat, în tumult de gâlceavă de oameni ce stăteau cățărați pe balcoane și geamuri la o voroavă. Arăta acum precum o molivă comunistă, cutie gri de chibrituri ce i-a zăvorât pe toți înlăuntrul. A murit blocul monstrul ce-mi fascina ochii, au murit și păduchii ce-i dăduse atâtea suferințe.

Ape tulburi


download

Am misionat o vreme la fraţii baptişti. Clandestin. Penti[costal] înţolit în straie de Iuăn Botezătorul. Însă n-am luat seama şi am devenit şi eu un altoi, mutant baptist. Am devenit lumesc, spre ruşinea mea. Am reînceput să consum cafea din ciaunul Diavolului, să ascult muzică lumească, drăcească la radio. M-am îmuiat, ostoit cu posturile lungi de 40 de zile. Moise mi-a dat unfriend. Însă cel mai păcat cu voia a fost acela cu televizorul. Ne uitam la predicatorii penticostali americani. Era atât de mult haur, belşug şi fericire pe la ei încât iniţial am crezut că transmit direct din Şeruri. După ce am văzut filmul Răpirea am cunoscut şi eu ce înseamnă misterium tremendum.

Dar am fost mântuit. Avea biserica penticostală un conducător din prima ligă. Nu de-ăla cu alfa-beta, seminarist. Bătrân ce a luptat în toate războaiele mondiale spirituale. Îmi zicea că degeaba învaţă seminariştii alfa-beta la şcoli, că oricum dracii nu ştiu decât latină. Că am băut din apele tulburi a baptiştilor şi un şarpe diavolesc creşte în mine.

Mi-am cotat la doctor maţele, şi-a dracului, o tenie mă-ncepea, mă îmbuca pă dinlăuntru.

-Domnu doftor de unde dihania asta? întreb înspăimântat.

-Ai băut apă nepotabilă?

– Ape tulburi…îngân io.

Sfântul 8 Martie


99435

Întodeauna mă lua cu angoasă 8 Martie. Flori şi cadouri la profesoare. Cu trâmbiţe şi ţambale. În vremea aceea postdecembristă, jebul era spart, cu pânze de paiangăn. Primeam o dată pe lună, pomană de la părinţi câţiva gologani, bani pentru cheltuire nu chivernisire. Şi cine se gândea la profesori cu drag? Ce eram noi, decât nişte păcătoşi damnaţi veşnic într-un iad a lui Dante, iar dascălii nişte draci impeliţaţi cu puteri nemăsurate?

Adevărul era că dacă-ţi dădeai silinţa la şcoală, dacălii se mai îmuiau la suflet şi-ţi rotunjeau notele mediocre. Când vedeau florile, profesoarele se mai îmbujorau, uitau temele nefăcute, puturoşenia, minciunile, bâlbâielile, escapadele, absenţele, păcatele. Păcatele se spală cu isop, după cum spune Scriptura. Până la Hristos, păcătoşii cumpărau flori pentru ispăşirea păcatelor. Hristos a plătit pentru flori, aşa că e de prisos să mai cumperi flori. Însă noi eram aşa de rondioşi şi pişcoşi încât dascălii au conchis că avem nevoie de o a doua spălare.

Fratele meu mai mic nu se consuma precum mine, însă reuşea să facă rost de flori. Nu buruieni, ci lalele sau trandafiri. Şi nu dădea doi bani pe muştrulăiala dacălilor. Nu credea că merită un sfanţ şi totuşi le dădea flori. Şi facea asta doar să se amuze pe seama lor.

-Bravo Prigoană, de unde ştii că acestea sunt preferatele mele?

N-am ştiut, doamna dirigintă…, şi continuă cu voce joasă, pentru colegi, …că aveţi dulău dezlegat în ogradă.  Colegii râd prosteşte. Diriginta se-nfurie astmatic:

Ce-i de râs, Prigoană este un model…

Iar frate-mio continuă în şuşotiri: cu model ţi-am tuns grădina…

El cu alţi trebăduşi fuseseră la coasă prin grădina profesoarei. Unul, ciufulit Bâta, căuta crini portocalii cu tot dinadinsul. Şi i-a găsit. Un zâmbet ciufulit, sardonit i-a tatuat moca.

-Doamna biologă, la mulţi ani! şi-i scutură crinii gălbănăjiţi, dustuiţi cu polen. Biologa, se-năduşe pe loc, se umflă aidoma unei cefalopode, şi scuipă cu sudălmi darwiniste:

-Nesimţitule, înadins mi-ai adus buruienile astea...şi Darwnin şi mainuţă, iar Bâtă a rămas prost bâtă tot anul, la biologie.

Mi-am căutat nevastă educatoare cu tot dinadinsul. La început aveam dulceaţă de trandafiri pe tot anul. Tot mobilierul din casă era de trandafir.Apoi i-am zis nevestii-mi să ne deschidem un magazin de flori. Afacerea s-a extins, ne-am deschis şi o fabrică de prelucrarea lemnului de trandafir…

Nota bene:

În Iralanda de 8 martie. Cumpăr flori la doamnele aducatoare. 5 buchete. Lume multă în curtea şcolii, părinţii îşi aşteptau odraslele. Niciu unul n-avea o floare. Mă uit la telefon să verific din nou data. 8 Martie. Googălesc. Am crezut că ăştia au durnit sub piatră, neştiind de sfânta sărbătoare. Şi aci e 8 martie. Nicio floare. E ca şi cum ceri un şnităl de pui fără şniţăl. Sau la cuminecătură, fără ptită. Ce sărbătoare e şi mai asta? O ţară mai josnică decât Bâtă?

Şi după atâţia ani, din nou, de 8 Martie m-a prins ruşinea, că eram singurul măscărici, amu cu flori, singurul, după atâţia ani, fără flori…

 

 

 

 

 

The Middle Ages-R.W.Southern- fișe de lectură


Dacă un ateu se năștea în Evul Mediu, de la preasfântul Constantin până la prietenașul lui, Voltaire, se năștea crăștin și avea șanse să moară tăt așe. Botezul era tot atât de involuntar precum născarea lui. Organizația statală, sau mai bine zis statul, era frate siamez cu Biserica. Erau împletite-n nod gordian, iar istoria a curs așa până s-a pogorât lumina(Iluminismul) pe întunericul ca țițeiul a Evului. Mai lesne era să te descotorosești de opinca de pe grumaj a unui iobag decât de Sfânta Biserică. Vorba lui Sfântul Toma, decât hertik mai bine crăștin:

 

Erezia este un păcat ce merită nu doar excomunicare ci pedeapsa cu moarte, fiindcă este mai rău să falsifici Credința, ce este viața sufletului, decât să falsifici niște monede ce au întrebuințare în viața pământească. Cum falsificatorii sunt pedepsiți cu moartea de prinți ca vrăjmași ai bunului comun, tot așa ereticii merită aceași pedeapsă.

Sau ovreu, dar asta dacă se nimerea să vâjești, să te arunce barza într-un kibuț ovreiesc, fiindcă:

 care erau îngăduiți să trăiască după religia lor: viața și posesiunile lor erau protejate de legea eclesială și de prinți; nu puteau fi omorâți doar fiindcă erau evrei; nu puteau fi convertiți la creștinism cu forța; copiii lor nu puteau fi luați pentru adopție într-o familie creștină; puteau practica iudaismul fără să facă prozeliți;

Față bisericească. Însă cei ce aveau oarece autoritate în Biserică erau agenți cu foarte mică putere de inițiativă. Ca la noi. Dacă pădurarul vrea să-ți cotrobăie buzunarele de brazi iarna, poți să-l ignori. Trebe milițian, fiindcă unde-s doi puterea este. Așa și popa medieval, trebuie să ceară aprobare legiuitorului secular, când urla ca văzând lupul la oi: Heretic, heretic!

V-ați jucat Total War, Medieval II? No, acolo popa n-are altă treabă decât să se plimbe să semene în negura hărții catolicismul. Când și când mai dă de un fel de boschetar ce trepidează spasmodic de zici că a tras ceva pe nas. Popa îl prinde și-l aduce împăratului, acuzându-l de trafic de droguri erezie. Boschetarul are șanse să scape de multe ori, iar popa primește un șut în cur de la legiuitor de-i pică mitra și câteva stele de încredere.

 

Zgârcenia lui Dumnezeu


Cele mai savuroase discuții teologice le-am avut cu babele. Au un ghiveci de teologie populară, care din păcate e întreținută de câte-un popă, mistic din huda unei chilii. Fiecare babă are o Meca unde să-și încarce USB-ul. Din conversațiile cu ele îmi răspund la întrebarea de ce cred dânsele în Dumnezo. Pică din cer cu minuni, ca pentru refugiați, iar îngerii ne fac cu ochiul dându-ne un pont unde căzuse sacul.

Dacă suntem atenți în timpul Liturghiei, pasajele din Evanghelii, citirea cu voce tare a unui pasaj din Viețile Sfinților, ne fac să ne punem o onestă întrebare: Ce povești sunt astea? Istorii a unor oameni ce-au umblat cu Dumnezeu în care supranaturalul era norma firescului. Ok, putem să le interpretăm metaforic, simbolic, ca o ZIP-are a adevărurilor lui Dumnezeu. Putem le lua literar. Însă dacă le luăm litarar, ajungem să trăim vieți paralele, să producem o schizofrenie în mintea noastră.

Cred în minunile din Scripturi și nu le pun la îndoială să nu mă trăznească Ilie pentru cutezanța mea. Zilele astea sunt cu lupa pe Evanghelii, dar na, afară să-mi îmbunătățesc greaca, ce să mai scotorocesc? Să am o mașina timpului l-aș trimite pe Sherlock să vadă cum a stat treaba. Pe vremea aia s-a scris altfel istoria, și nu de puține ori a fost îmbunătățită.

Am o treabă cu minunile de azi. Cruci în copaci tăiați de pe pajiștea UNESCO, tablouri chinezești cu mistici badjocoriți postmortem, transformați într-un fel de Michael Jackson pentru ortodoxie. E musai să ai o icoană cu Arsenie Boca, sunt sfătuit. Știi, mai bine nu. Prefer un poster cu Steinhardt, sau un tricou cu el, sau un citat de-al lui. Na! Povești cu minuni de două veacuri, iar dacă vrei să întrebi cu a stat treaba n-ai niciun martor. Pe bune? Mă întreb de ce prostim lumea cu bazaconii de-astea? Știu, oamenii neștiutori sunt ușor de manipulat. Mă uit la Vest, și oamenii de aici nu mai cred bazaconile astea. Și bine fac. Teologia nu e scociorâre după vindecări, minuni, tărășenii mistice. Dumnezeu e supranatural și din câte știu e tare zgârcit cu minunile. Dumnezeu nu e un clown, nu e circar. Și bine ar fi să nu fim nici noi circari.

Domnul/ domnitorul


 

 

Citesc cartea lui Jose A. Pagola, Jesus- An Historical Approximation.  Când istoria o convertești în teologie,

Când un popor era cucerit după o campanie violentă de către romani, victoria era celebrată cu o solemnitate specială.  Generalul victorios conducea o procesiune civică-religioasă pe străzile Romei: oamenii puteau contempla nu doar prada de război, ci și pe generalii învinși, ce erau înlănțuiți și așteptau spectacolul execuției. Puterea militară a biruitorilor și umilința învinșilor era vădită oricărui spectator.

Populația subjugată nu trebuia să uite că trăiesc sub călcâiul Imperiului Roman. Statuia împăratului, ce stătea alături de cele ale zeilor tradiționali, era acolo să le reamintească asta. Prezența lui în temple sau în spațiul public al orașelor invita pe toți oamenii să i se închine lui ca unui adevărat Domn. Însă cea mai eficientă metodă de a-și supune poporul a fost prin teroare și pedeapsă. Roma nu avea milă în fața rebeliunii. Legiunile puteau lipsi din anumite zone, însă erau aduse îndată în caz de rebeliune. Practica răstignirii, decapitării în masă, capturarea slavilor, arderea satelor și masacrele urbane nu aveau alt scop decât de a pune teroare în populație. A fost cea mai eficientă cale de-a sădi fides sau loialitate în inimile oamenilor.

Citiți Evanghelile cu acest gând. Ce diferență e între Iisus și Cesar. Ce e interesant e că nu de puține ori Biserica a revenit la tiparul roman de a-și supune credincioșii, din păcate…

Furculițele de aluminiu


De-atunci urãsc Mãrișelul. Un loc pitoresc, edenic paralel cu Rãcãtãul. Eram elev la Rãcãtãu. Clasa a IV-a. Într-o zi secretara a întrerupt lecția și m-a cerut sã mã ducã într-o excursie în Mãrișel. Era mãrișeancã. Era toamnã, iar secretara, un fel de Ana Pauker în școala noastrã, venise sã-și culeagã sclavii pentru plantația ei de picioci. Ei le numeau pere. Îmi plãceau perele ca naiba.De-atunci am fost trãznit de atent cu regionalismele! Mergem în aceastã excursie sã adunãm pere din rai.

Duduia avea o fatã fandositã, mocancã ce se scremea sâ voroveascã domnește. Atunci am vãzut prima datã o manichiurã de piți și cules de picioci cu mãnuși sterile. Le culegea ca la arheologie, cu grijã și gingãșie, de parcã gãsea cu fiecare piciocã uoul de haur din curu-gãinii-babii din poveste. Mai avea un fiu ce era bubos rãu de snobism. Toatã ziua n-a vorbit cu noi, sclavii. Mã amuzam cã era obligat sã foloseascã aceași budã din fundul grãdinii, dar na! caca lui mirosea a rozmarin, cã-i din cur de prinț și Ana Pauker.
Când am ajuns la casa mamei ei, ce sã vezi, muma pãdurii! Baba Clonțã, în chip, vorbã și umblet. Tãte poveștile sunt adevãrate. Când am vãzut cã ea e bucãtarul, mi se pune pe retinã vraciul ãla din Scary Movie ce învârte-n laboș cu unghile-i de cioarã. Când am intrat în hruba de casã, era întuneric precum într-un cavou. Baba avea cãtre 100 de ani, însã casa parcã i-a lãsat-o moștenire un strãbunic boschetar de-a lui Avram Iancu.

Tacâmurile de aluminiu, pãtate cu toate ciumele veacurilor. Detergentul nu fusese descoperit pe vremurile și plaiurile alea. Duhneau a dinți nespãlați și cariați de vrãjitoare. Le-am spus fraților mei, avertizându-i. La halealã, noi toți sclavii, ne-am transformat bindeurile flãmânde în mațe de pustnic.

-Știi, tanti secretarã, nu ne este foame. Nici nu știm ce-i aia. Ne-ajunge pitã. Pitã goalã mâncam pe nerãsuflate. Dã-ne gologanii cã inventãm noi un Mac chiar dacã nu exista pe-atunci. Cu cojile de pitã am rãmas. Frati-miu Adrian, pe-atunci adolescent, începu sã blagosloveascã, de zicea-i cã e pe fir cu Sânt Ilie, trãznitu’:

– Nu mai vreau banii mei, dar mã rog ca hoșca sã-i foloseascã pân-la ultimul bãnuț pentru leacuri de uãchi.

Eu nu înjuram, cã eram cotcodak de pocãit, instruit în cumsecãdenie de unchiu’ penti, dar m-am rugat:

-Domne’, dã-mi-o Domne’ pe mâna mea odatã!

Acu’ doi ani, dau nas în nas cu ea la Urgențe, eu în halat halb, boss în trebã, ea umbla cu tãrãșenii sã-și încropească pensie mai rotunjoară de boalã din pixul meu de doftor, cã plouã de la UE cu ieuroi. Când mã vede exclamã într-u bucurie:

-Dumnezo’ mi te-a scos în cale! Mare-i Dumnezo! Uite…

-Vã cunosc de undeva? fac pe prostu’.

-Eu sunt secretara de la Rãcãtau, nu mă mai știi Liviuț?

-Torționara de la Mãriașel, mi-amintesc. Marș sã nu te vãd cã-mi aduc aminte de furculițele lui mã-ta și numa-te borãsc!

Amidon de piciocă și cucuruz


Am început să fiu bun la chimie. Toți colegii se mirau prostește cum m-a pălit minunea, cum a picat sacul cu noroc în ogradă-mi. E o poveste reală.

Cum dracu să știi chimie când n-aveam habar de sistemul periodic al elementelor? Singura șansă era să-mi scriu pe banca din fundu-clasei formulele. Erau mâzgălite zeci de formule cu generații înainte. Pe o bancă rugoasă, bună de foc. Abia luam 5-ul. Până într-o zi când m-a oprit profa de chimie, o chiabură-n sat cu multe terenuri de-ngrijit. M-a chemat că are nevoie de ajutor. Nu-mi strică un ban în jeb, îmi zic. Eram pe-a 9-a sau a 10-cea. Când am ajuns pe glie, Câmpia Română frate, plină de cucuruz așteptându-mă pe mine. A fost și fratele meu mai mic cu mine, însă când a văzut arșița, domeniu, a făcut cale-ntoarsă. Crimă curată. Eu am rămas. Nu știu cum am răzbit ziua aia. Mi-am zis că orice zi are și-un sfârșit, iar după ce-am citit atlasul norilor m-am încurajat că n-o venit încă Apocalipsul.

Bani ioc! Tu-ți!, mânca-te-ar sărăcia, pe tine și cucuruzul tău, hoșcă! ce mai, gânduri evlavioase de adolescent. Am și uitat de plată, când după trei zile profa mă cheama seara la ea. Evrika! hai că mai sunt și oameni care mai au un feeling de cumsecădenie-n ei îmi zic. Dacă mă chema de cu dimineață mă făceam mort de bolnav aidoma unui possum, dar na!, cu seara-n cap mă chemă să mă cinstească pestru istovitoarea zi. Eram în blugi albi, îmi mai iau un prieten cu mine. Când am intrat în ograda-i, Dumnezeule, tătă lumea din Gilău, colegi de-ai mei, sclavi, pușcăriași corigenți la chimie, la desfăcut cucuruzul de pe Câmpia Română. Când a căscat uăchii prietenul meu, a și tulit-o. L-am urât! Altă tură în Numele Domnului, pentru Doamne-ajută, moneda popilor și a mafioților. Mâini bășicate, blugi gri dustuiți, mai se și hizleau feudalii de mine că habar n-am cum să mă înțolesc pentru astfel de eveniment.

Oricum, cu aceleași formule copiate de pe banca rogojită, care nu luau 5 ul, acum aveam 7, 8 la chimie. Colegii mei de bancă rămâneau tâmpiți, fiindcă foloseam același copy/paste, cu rezultate diferite, în favoarea mea.

Știi care-i secretul? le zic. Eu știu formula amidonului din piciocă și cucuruz, iar tu n-ai habar!

Conversații la capul mortului. Cea mai grea meserie e a mea!


Eram într-o conversație cu un popã ortodox care are jobul pe la Patriarhie. E pe lângã highpriest. Un manelist. Un prelat cu atitudine de mafiot, ce vorbește de sus cu scuipați pe prostime. Îmi spunea sã-mi vãd de treaba mea de asistent, de ștersul la cur al babelor.

Mi-ai mi-a spus-o asta o colegã înainte sã plec din țarã. Ce, tu mergi de la halat alb, sã ștergi la cur babele?

Meseria asta de asistent medical( nursã, cum îmi place sã-i spun), a fost fondatã de Nightingale, care și-a dat seama cã omul are 14 nevoi fundamentale, de la mâncat, religie, pânã la cãcat. Toate sunt importante, chiar dacâ ne hizlim. Dacã omul nu halește, îl hrãnește pe gurã, sau pe sonda ce i-o vârâm pânã-n stomac. Nu putem lãsa omul flãmând. Dacã nu cacã, …un mare rahat, ce se lasã cu dureri și discomfort ce amintesc omului cã existã și iad pe pãmântul acesta. Constipație, încurcãturã de mațe, hemoroizii, cancere ce se terminã cu mutarea anusului cu o stomã pe abdomen, …vizitați o clinicã de gastro și împuțiți-vã. Cum naiba sã te hizlești de amãrâții ãștia?

Da, nu știu cine dracu m-a pus sã aleg meseria asta de mecanic uman, care cred, e cea mai grea meserie ever. Nu ai treabã ca orice mecanic, cu șoroafe, bujii, ulei de motor, ci cu umorile, scursurile, abcesele, buboaiele, etc ființei umane suferinde. Mi-aduc aminte primele zile de practicã în spital, eram la Chirurgie III, în ambulatoriu. Toți care intrau pãreau normali, pânã se dezbrãcau…Mã înțepau ochii la ce vedeam. Dacã fac și eu? mã întrebam dobitocește. Dacã se ia? Am avut câteva senzații de leșin și precum cetãțeanul turmentat, mã țineam, rezemam de dulap.

Am devenit nesimțit. No feelings, precum Hanibal Lecter. Putem mânca sandvișul nestingherit, dupã 5 minute când murise careva. M-am detașat, fiindcã în meseria asta nu au nevoie de bocitoare. Am asistat câteva sute de pacienți murind, și nu e nicio glorie în moartea cuiva. Moartea e nașpa. Vine cu agonie, cu știrea morții, deznãdejde, neputințã. Murim animalic.

Mi-am dat seama, de multe ori, ieșind din spital, cã lumea dinafarã habar n-are ce facem noi acolo. Ne luptãm cu moartea prin tehnici științifice. Nu sunt rugãciuni acolo. Mai veneau preoți sã se roage, dar pânã sã-și instaleze mobilierul și patrașirul trebuia sã-i scoatem cã intra moartea în pacient mai iute. Unii colegi cu boalã pe tot ce înseamnã biserica, îi lua disperarea când le spunea popilor sã o șteargã:

– Mã, tu nu vezi cã o dat edemu’ pulmonar de când mormãi rugãciunile ale? Tu-ți patrașiru’mã-tii, tu nu știi ce-i ãla edem pulmonar?

Îi calmam, zicându-le, -Mã, da’ tu crezii cã la teologie învațã despre edem pulmonar?

-Ar trebui! zice, de câte ori merge popa la muribund, poate trebe intubat, resuscitat, sã-i dea o aspirinã…și el ce face? Îi dã pitã sã-l înece de tãt. Fiindcã dacã nu moare, nu-i mai îngropãciune, nu mai iese parnosul.

Hai mãi, zic în glumã, sã ne facem o firmã de îngropãciuni. O sã ieșim pe profit! Ce zici, ne bagã la conflict de interese?

Te bagã pe tine, popã, cã te popești numa sã-i îngropi pã ãștia! Numa la bani vã stã capu’, v-aș trata io de boala asta :))

Spovedania unui preot ateu



Când am ajuns acasã, pentru o vacanțã de 2 sãptãmâni, mi-am luat douã cãrți, Jurnalul Scoțian, care l-am devorat în pauzele de țigarã în cele douã zile petrecute la munte. Cealaltã mi-am luat-o înainte sã plec, Spovedania unui preot ateu, care am devorat-o pe avion. Interesant cã ambii autori au aceași pregãtire intelectualã, specialiști pe greaca Noului Testament, preoți, oameni interesanți.

Spovedania mi-a acaparat atenția îndeosebi.Câțiva prieteni feisbuciști au postat citate, care mi-a aprins interesul. Comentariile erau paralele cu cartea. Mã scãrpinam de curiozitate gândinu-mã ce fel de carte e. Din comentariile prietenilor am concluzionat cã e un fel de jurnal, o spovedanie, omul își revarsã nãduful, nemulțumirea de tot ce înseamnã religie ca sistem. Unul din prieteni, care terminase cartea concluziona cã Ion Aion nu e la semne și ar trebui sã consulte un psihiatru. Altul, filolog, pe-un ton elitist, spunea cã nu poate sã citeascã o carte scrisã în stil Times New Roman.

Reconosc cã am fost fascinat de carte. E roman, fraților! Ficșiãn! Un roman bine scris, ce descrie viața unui preot în trei zile( nu știu exact dar puține oricum), ce e diagnosticat cu o tumorã(sau douã) cranianã. Plinã de umor, ce mi-a adus aminte de Creangã, Agârbiceanu, Arghezi, Chesteron…alți popi ce știu sã râdã. 

Dupã ce personajul nost aflã de diagnostic și iminența morții, cartea e inundatã de agonia disperãrii. Can be real in real life! belive me, vorba trumpeascã. Mi-a adus aminte de un pacient preot care murea și urla toatã noaptea cã l frige flãcãrile iadului. 

Pentru mine Spovedania este o carte bunã ce am citit-o anul acesta. Precum filmul Deadpool fatã de filmele cu supereroi, cartea asta este fațã de multe cãrți evlavioase, cu rețete exacte pentru viațã. 

Un ultim sfat, citiți cartea asta fãrã prejudecãți, știu, autorul e un bad man, cu siguranțã, iar noi ãilalți, credincioșii, sfântocanii, ãi buni. Faceți binele și citiți literatura ca literaturã! 

Golde, do you love me?


 

Am ajuns la versetul opt din primul capitol din prima Epistolă petrină. Acolo zice ceva despre dragostea creștinilor pentru I(i)sus, că ce mare e, chiar dacă acești nu i-au văzut ochii, bla, bla, bla. Ioan merge pe tiparul invers, cu ce-am văzut, am pipăit, mirosit, Toma cu dejtele pe rănile lui I(i)sus. Versul ăsta mi-a adus aminte de-o poveste adevărată, funii-amuzantă ( funy e pronunțat de unii irlandezi funii, nu fani, deci precum un românaș începător ce pronunță precum se scrie în românește engleza).

Versetul acesta, e în antiteză cu proverbul nost, Ochii care nu se văd se uită. Întrebarea mea e cum dragoste adevărată pentru cineva care nu-l vezi? Am câteva exemple. Câți tineri nu și-au legat destinul, au căzut în love, fără să-și vadă mufa, prin scrisori? Că vorba aceea, când ești îndrăgostit oricum te-a lovit orbirea și-n acelea momente de beție n-ai cum vedea pistuii iubitei.

În lumea feisbukului, dacă există un început de relație pe niet, întrebarea mea e degeaba.

M-a amuzat dintodeauna rigorile, tradițiile în ce privește căsătoria la indieni, evrei și penticostali. Cum să-ți alegi o nevastă/soț? Întrebarea e pusă prost, fiule/fiică! vine răspunsul părintelui.

-Cum ți se alege soața? mai bine zis. Păi după religie, castă, prietenii și avuții. Biznis.

Și unde-i dragostea în tătă poveste asta? îți vine să urli precum cei de la The Black Eyed Peas. Într-o astfel de cultură a măritișului te-ntrebi dacă nevasta te iubește acolo la 50 de ani, după ce copiii tăi au și ei alți copii să ți dea în grijă.

Golde, do you love me?

Ce faceți de Apocalipsã?



Pe la 10 ani am zãbovit un an și un trimestru la școala din Rãcãtãu. Unchiu’ era învãțãtor la Vidreni, un cãtun la o orã de mers, stil alpinist. Buna rãmânea singurã. Am stat cu ei la Rãcãtãu pânã s-au mutat de acol’ de spaima apelelor. Apocalipsa din Geneza, potopul, vine mai des pe la Rãcãtãu. Au fost inundații prin ’77, eu am vãzut potopul lui Noe în ’94. Orice apocalipsã are menirea sã bage groaza-n oameni. N-am văzut nicio barcă de-a lui Noe, însă e-adevărat că am văzut case luate de mânia Someșului, plutind precum o arcă, sfărmându-se troznind în locuri înguste, lăsând pe retina oamenilor peisaje ireale.

Orice pui de apocalipsã ridicã proroci mincinoși ce nu-i distingi de consilierii bancari, sunt interesați de o cazare pentru tine pe plaiurile verzi, însã trebe PIN-ul de la card, cã nu se poate altfel.

Nu vã lãsați înșelați! Apocalispsa aia adevãratã are treabã cu covoarele persane! V-ați jucat de-a macu-n cozonac cu un covor persan când erați coptii? Exact așa e! Dacã nu mã credeți citiți profetul Isai și vedeți, cã adevãrata apocalipsã e descrisã astfel: Cerurile și pãmântul se ruleazã ca un covor persan, iar omenirea , câinii, mâțele și peștii din acvariu sunt strânși cremã de mac înlãuntru, iar acest covor persan cu toatã crema lui de mac dispare aidoma covorului lui Aladin printr-o gaurã neagrã, Poarta Cerurilor, în Raiul lui Dumnezeu. Nem groazã, Purgatoriu’, sulițe de draci cu sulițe-n coadã, nem carduri bancare fiindcã-n Cer nu sunt ATM-uri.

Copilăria, parcul și castelul


 

23_img_1696

Acesta e castelul Wass-Banffy din Gilău. La 20 km de Cluj. Castelul e la câteva sute de metri de blocurile gri, în care am crescut. Pe vremea aia nu erau magazine de jucării. Nem pistoale, machetuțe, iar țoagle aveau doar cei mai înstăriți. Eram creativi însă. Ne jucam pe lângă castel (care pe atunci era încă orfelinat de băieți), de-a Robin Hood, cazermate făcute din copaci, arme făurite din ce dă pădurea, iar mai târziu toți eram Rambo cu puști făcute din țevile furate de pe diferite șantiere. Cornetele de hârtie erau gloanțele. Trebuia să fi iscusit să știi să-ți fabrici un glonț. Dacă cornetul era prea lopoș se înfunda în țeavă, iar în clipe de deznădejde trebuia să-ți cureți pușca primitivă precum Robinson Crusoe. Noi, puradăii n-aveam agheu, dar tare mândrii eram că aveam o țeavă de-un juma de metru, rugoasă, neșlefuită pe la margini. Mi-aduc aminte cum ne spărgeam buzele-n ele. Ne rugam plângând de vlăjganii din armata noastră să ne facă două trei cornete profi. După tragere, le refoloseam. Dușmanii când le găseau se răzbunau rupându-le. Plângeam apocaliptic.

Ieri l-am revăzut și toate amintirile copilăriei îmi vuiau în cap în stil brownian.

În pădurea castelului existau ruine romane. Am săpat la ele în adolescență, arheologii veniți de la Cluj ne plăteau boierește să măturăm cu peria de dinți ruinele și pământul. Pe ruinele acestea ne-am jucat mâță moartă la nesfârșit. Am ținut neapărat ca ai mei copii să le vadă, să vadă locul plin de istorie și mister în care a copilărit tati.

IMG_20170814_180212[1].jpg

Primăria a făcut de ceva vreme un parc ce desparte blocurile de pădurea castelului. Înainte erau cotețe de porci. Aveam și noi unul. A făcut un parc cu fântână arteziană, un foișor, parc pentru copii, WC public, iluminat solar. Ieri l-am revăzut după ceva luni și locul s-a metamorfozat în coteț de porci. Aud o mamă de la bloc ce-și strigă fata să vină acasă, că abia i-a trecut jubrele de la gură. Mi-am zis că nu cred în boscone și locul trebuie curățit.

descărcare

După cum puteți observa în imagine, locul a fost sfințit! Locul e o oază de relaxare, un loc plăcut, de aceea locul ar trebui să trezească în noi grija, că locul ne sfințește. Și noi ca oameni putem continua să-l sfințim. Sfințirea în acest context nu înseamnă miros de tămâie arsă, hora popii ci locul și grija specială ce i-o acordăm parcului în conștiința noastră comunitară. Prea am fost educați că bunul comun e a nimănui, și who cares? dacă sparg semințe pe jos, pe masă, chiar dacă coșurile de gunoi sunt goale.

Am măturat foișorul care era nins de coji de semințe, peturi, chiștocuri. 2-3 ore cu Vera am făcut ca nou locul. Mama m-a descurajat zicându-mi că n-are rost, ba că râd oamenii că sunt de la ajutor social. Ce-mi pasă? zic. Am adunat 4 saci obeji de rahat uman. Am observat două fătuce intrând în parc punându-și mâna la gură strigând- Wow. Mi-am zis că dacă noi, cei care mergem pe „dincolo” am aduce nu doar gologanii ci și cultura și respectul ce-l găsim acolo, România noastră ar arăta altfel.

Mațele criticii textuale ale Scripturii


Anatomie_Nicolaes_Tulp

Critica textualã a Scripturii e o disciplinã nouã în teologie, înjuratã, lãudatã sau scuipatã în cãrți, bloguri, feisbuk sau conversații zilnice.

Eu o compar cu disciplina chirurgiei în medicinã. O comparație imperfectã, dar pentru mine e destul de bunã. Medicina a existat decând lumea, la fel ca teologia. Nu însã și chirurgia, sau critica textualã. Acestea și-au câștigat dupã lungi controverse, dispute, denigrãri, procese, demonizãri, un loc de cinste, indispensabil în disciplina mamã. Coptii înfiați, înfierea câștigatã prin merit, nu din dragoste.

Anatomia omului s-a descoperit prin bisturiu. Clandestin. Doctorii beleau cadavre pe-ascuns. Au descoperit pentru început cã venele poartã sânge nu aer cum bãnuiau ei pânã atunci. Primul transplant s-a fãcut de la un negru la un alb (sau invers) în anii ’60, în plin rasism, în ciuda opoziției bisericii catolice.

Eu cred cã specialiștii au început sã beleascã textul biblic când era deja mort. Clandestin. Ascunși de ochii fețelor bisericești. Cotrobãind prin mațele textului, au gãsit metode sã-l resusciteze. Când a publicat Renan, scriind cã Isus s-a nãscut în Nazaret, și-a pus popimea-n cap, Huuuh, ereticul!

Se credea că textul divin e sacru, precum corpul uman, și vreme de veacuri, Biserica, era arhanghelul păzitor a tărâmului edenic.

Ambele discipline sunt indispensabile, însã trebuie mânate, conduse, practicate cu o eticã sănătoasă. Spun asta când citesc cã primul bãrbat a nãscut un bebe. Asta nu se putea fãrã ajutorul chirurgilor. Nu vrem crimã însã nici anormalitate, de la chirurgi și bibliști.

10501709_733715646666759_1901326902453191484_n

Vãruialã-n var


Mi-aduc aminte cã citeam Millard Erikson, Sistematica lui. Zeci de ore în bibloteca Goga de la Cluj, cã eram pãdute blindat, nu aveam gologani sã dau milionul pe volum. L-am citit tot acolo și pe Origen, cu prima lui sistematicã din tradiția creștinã, tot așa pe Toma cu Summa. Cel mai drag mi-a rãmas Origen. Toma mã întorcea prin filozofi, iar Erikson îmi lãsa impresia cã vrea sã dovedeascã cã a lui sistematicã e mai de treabã decât Dogmatica Bisericii  a lui Barth. Recunosc cã am citit mai mult despre Barth decât ce a scris el, însã toți cei ce vor sã-și compare opera cu a elvețianului, e aidoma unei vãruieli în var cu Capela Sixtinã. Vorba aia, geniile se nasc rar. 

Revista cultului


M-am întrebat de multe ori, adolescent fiind, de ce baptiștii și penticostalii viețuiesc liturgic separat? Am gãsit atunci un rãspuns favorabil ce m-a liniștit și mi-a mutat mintea la alte întrebãri. Vorba aia, de ce sã trãiascã un om ca papa, când pot fi doi?

Primeau unii abonați, revista cultului penticostal. Am rãsfoit-o de multe ori lãsându-mi un gust de amar, invidie și greațã. O revistã cu poze, multe poze. Președintele cultului prin vizitele lui pe tot mapamondul, de parcã acesta trebuia sã fie prezent la orice botez, eveniment eclesiastic românesc din diaspora. Fața durdulie de popã ce l-a prins pe Dumnezeu de-un dejet mã fãcea sã-l urãsc. Pozeazã în Asia, America, Australia sã plãteascã țãranii din Budulãu sã-i vadã selfieul. Se asemãna cu nea Nicu când poza în vizitele de lucru. Ce puteam gândi noi, ãștia din Budulãu, eu, care n-am vãzut avion decât pe cer, tren, sau excursie în alt oraș? Vã zic, cã șefu’ nost’ e un chiabur a dracu’ de rici , și nu știu cum a gãsit grație în ochii Marelui Șef ( cum l-a numit un frate uitându-se cu ochii-n Cer șã știu despre cine vorovește).

O altã revistã “rivalã” ce circula prin bisericã, era Sãmânța Adevãrului, o revistã menonitã ce se distribuia gratis, cu articole savuroase, fãrã chipuri. Avea pe ambele coperți câte un wallpaper suberb, din naturã, la dos cu poezii a lui Moldoveanu, Ioanid, s.a.m.d. Și acum am drag de aceastã revistã. Unchiul penti lucra la un nene ce era șeful depozitului menonit. Un om fain. Editura care publica revista mai scosese unii autori de lux pentru vremea aceea: Iosif Țon, Daniel Brânzei, Ken Ham. Prima carte pe evoluționism de Ham am citit-o nelãsând-o din mânã, Ham mai convertise un șoarece în arca lui. Copera era un chip juma adamic colorat yehova witness style, în vreme ce jumatele chip de maimuțã era un chip pricãjit de maimuțã ce parcã a vãzut banane atât de des ca noi în comunism. La Milano am vãzut un gigantic poster pentru noua peliculã a Planetei Maimuțelor, grandios, fioros, maiestos, ce fãcea orice om sã se simtã inferior și vierme în fatã titanului. Dacã cineva vrea sã scrie proevoluționism, sfãtuiesc pe copertã sã foloseascã acest poster. Yehovistul uman o sã se ascundã în colțul coperții. 🙂

Când eram tânãr înainte sã mã pocãiesc jucam fotbal și nu doream sã devin fotbalist ci Figo! Amu’ îmi doresc sã devin regele cultului, și nu știu care-s criterile la alegeri,… se pune cã duhãnesc? Oricum, tot așa coloratã, turisticã e revista cultului?

Dragostea la penticostali


Mi-am petrecut tinerețea la penticostali. Nem club, duhan, party, beții. Coptil cuminte. Stoic și platonic. Cã vorba aia, dacã îți râde o fatã cu ochii, unde sã-i vorbești? În bisericã trebuie sã asculți zumzetul popii, iar afarã, ca-n filmnul fantastic Scufița Roșie, bântuie dihaniile și te-mpiedici în pãcat. Aș fi scos-o la un dans, însã sã înțelegeți cã aceastã formã de artã nu exista la noi, cum nu exista fum de trabuc în adunare. 

Mai rãmânea o singurã opțiune: sã îi bați la ușa casei, unde te-aștepta mârâind tatãl ei buldog și turbat, mama ei cu ochi Raze X, și urechi ultrasound. Ce poți vorovi cu mândra, decât din Biblie. Și așa trece veacu’ și fata devine bãtrânã și câinii îți mâncã nãdtajii. 

Când am scãpat de gardurile penticostale, de mirodenile indiene, am întâlnit-o pe Vera. Dupã o lunã, nici nu ne-am țucat, și o întreb fãrã inel sau îngenuncheat( știa cã nu-mi plec jerunchiul decât Domnuli) : 

-Tu Vera, vrei sã fi muierea me’, sã ne dãm laolaltã! 

Îmi râde și mã-ntreabã, -Da’ nu crezi cã te pripești? 

-Nuuuu, nu mai vreau 7 ani sclavie la Laban, te știu din vãșnicie, mi-a zis Calvin de tine, dintodeauna am fost prieteni, alea 7 vieți bãfore…hopa, am sãrit calul în Adamu și Eva lui Rebreanu. O sã fie cu hapy end, nu ca acol…

Iuãn baptistul


Copil eram, m-am împrietenit cu câțiva baptiști. Era mulți tineri pe acolo. Biserica penticostalã avea și ea fete însã arãtau a cãlugãrițe sub nãfrãmile de serviciu, ce le purtau de gura pãrinților. Fetele baptiste erau mai frumoase, noroc cã n-aveau canon de batic și poale cãlugãrești. Pãcãtoasele, puteau a se prezenta în jeanși la sfânta bisericã. Nici bãieții/ “frații bãrbați” nu erau excluși de la sfânta vestimentație: nem mânecã scurtã, cravatã, papion, iar ãia mai evlavioși, pãr scurt militãrește și bumbii de la mâneca sacoului dubdiți. Dar s-a stricat lucrurile, s-a împuțit treaba. Nu mai avea miliție de serviciu biserica. Odatã mi-am dus nealcoș Biblia RSV (pentru care am lucrat o zi la un chiabur baptist) la bisericã. Un frate milițean mi-a dubdit-o din mâini sã o iscodeascã, sã nu care cumva sã aduc în sfânta bisericã un koran, ceva. Dracu’ l-a ajutat sigur, deschizând-o precum cãrțile de ghicit, la pasajul cu Ioan Botezãtorul, și-mi zice mâhnit:

– Nu-i bunã! E baptistã!

 Ãsta chiar e cu vedenii, avioane de-alea, îmi zic!

– De unde știi cã i de la un baptist? întreb cu mirarea prostului…

-Iote ce scrie, și-mi aratã cu degetul: John the Baptist, John baptistul…

Predica cravatei


Citesc Dumnezeul crucificat de Jurgen Moltmann și-mi pare cã ne vorbește. Am trãit un veac la penticostali. Am oprit aiurea acolo, nu din convingeri, fiindcã habar n-aveam de abecedar pe atunci. Învãțam fãrã dicționar arhaismele lui Cornilescu. Ce sã mai zic de conceptele teologice. Mã-ntreb întruna ce m-a fãcut sã plec din acea comunitate. Am plecat în oraș, studiind istoria, muncind între timp sã-mi plãtesc studiile. Orașul te scoate din carapacea îngustã a provinciei. Am continuat sã citesc teologie, urcând scãrile. Dacã citeam o carte bunã, mã uitam la ce alți autori citeazã și folosește autorul. Așa am ajuns la titani. Baiul e cã la noi nu s-au tradus un Culmann, un Barth. Așa cã m-am muncit sã buchisesc engleza. Odatã cu engleza am avut materiale și pentru greaca NT și pentru titanii ce au rãmas și au lãsat o moștenire în tãrâmul teologiei. Noroc și cu internetul, cã încet, încet începeau sã aparã cãrți teologice ce nu te costau nimic. 

Fregventam și biserica baptistã. Știu cã am vãzut lacom, în bibloteca popii baptist un comentariu pe Iacov de la InterVarsity Press. I l-am cerut sã-l citesc. Nenea, care l-a primit și el de la ajutoare, a zis nu. L-am urât. Mi-a zis dupã ceva zile, cã tot mã vedea cã-i umplu bãncile goale, cã dacâ vreau sã studiez, sã merg la el acasã, ca la biblotecã. Am mai pãțit asta, cu prima mea gagicã. Muma ei mi-a zis cã pot s-o vizitez doar când e și ea acasã. Am vrut sã-i zic cã prezența ei mã ciurmulește precum prezența nevãzutã ce-o simți când vizionezi un film de groazã. Așa cu popa, sã nu-i stric bibeloul. 

Îmi fãceam nopți albe citind. Câteodatã stãteam cu picioarele în apã rece sã-mi stric, alung somnul. Asta am citit-o într-o cãrțulie, Scrisori cãtre tineri, scrisã de un olandez ce a salvat evrei de naziști. Așa a învãțat el greaca Noului Testament. Așa am început și eu. Dacã nu-l aveam pe Wallace, am luat primul sfat. 

Prima predicã. Bunã de stand-up comedy. M-am pregãtit toatã noaptea așa încât sã nu mã pot trezi la fix. Am întârziat și am uitat cã “sunt pus la cuvânt”. Dimineața, la Psalmi, mergeau ” doi frați “, întodeauna doi. Dacã lipsea unul, se umplea locul cu un altul din locul ascultãtorilor. Elita, ciolanul amvonului își gãsea întodeauna un hãmesit. Nu știu de ce mi-am pus cravatã. Nu era slobod sã-ți pui cravatã, și dracu’ m-a pus sã mi-o pun. Eram și nebãrbierit. Nu avusesem timp și de asta. Ajuns, dupã-jenunchearea nu în fața lemnului icoanei ci a bãncii, mã pãlește mirarea cã numai fratele Gavril e la Psalmi. Am uitat, nu însã și el. M-a chemat. Toți se uitau la mine ca la o prostituatã. Ce dracu-i cu cravata aia, cu barba? Unde crezi coptile c-ai venit, la circ?  Am vrut sã mi-o aranjez sub cãmașã, însã jur, parcã magnetizatã, îndrãcitã, îmi flutura sub bãrbie precum o floare.