Posted in din ce mai citesc

din Faptele Apostolilor


Am citit de multe ori cartea Faptele Apostolilor fără să fiu atent la câteva aspecte importante. Citeam cărţile Scripturii cu hermeneutica “ortodoxă”(adevărată) a bisericii din care făceam parte.
Prima dată am citit despre ele în Unity and Diversity in the New Testament a lui James Dunn.
La vremea aceea mi s-a părut îndrăzneţe afirmatiile teologului britanic, şi le-am pus pe seama trecutului lui cu teologia liberală.
Am mai dat de doi( sigur sunt mai mulţi, atâţia am găsit eu) care vorbesc despre acelaşi lucru; David Gooding şi Justo Gonzales.

Obişnuim să idealizăm biserica primară. Toţi ne aducem aminte de îndrăzneala lui Petru în faţa autorităţiilor evreieşti a vremii, convertirea în masă a credincioşilor, împărţirea bunurilor, etc.
Şi predicile sunt bucuroase de astfel de subiecte.
David Gooding ne îndeamnă să citim aşa cum e cartea. Că lucrurile lumii cu lucrurile spirituale sunt aproape egal amintite, şi atenţia noastră se cuvine să le-o acordăm amândoura. Că nu e vorba doar de împărţirea bunurilor ci şi de cumpărarea de ogor a lui Iuda. Nu doar de adevăr ,ci şi de minciuna lui Anania şi Safira. Nu era pretutindeni pace în comunitatea primară. Cartea Faptelor ne vorbeşte şi de disensiunile dintre creştinii evrei şi cei greci.
Aceşti creştini veneau din culturi deferite. La origini ambele grupe erau evrei, însă unii vorbeau limba şi ţineau obiceiurile strămoşilor, iar ceilalţi arătau o mai mare deschidere către influenţele elene.
Conflictul îl găsim in capitolul 6 din Fapte. Interesant este că apostolii( care toţi erau evrei) ca să aplaneze conflictul, alege şapte diaconi (toţi greci) ca să slujească la mese.

Posted in Sfintii Parinti

Simion Noul Teolog, Creaţia se va schimba


Prin urmare, chiar şi reînnoită, creaţia nu va fi iarăşi la fel cum a fost adusă la existenţă, la început – să nu fie! Ci, aşa cum se seamănă corp sufletesc, după cum spune cuvântul (1 Corinteni 15, 44) – şi se ridică un corp nu aşa cum a fost cel al omului întâi-plăsmuit înainte de cădere, adică material, sensibil şi schimbător, având nevoie de hrană sensibilă, ci se scoală un corp în întregime spiritual şi neschimbabil, aşa cum a fost cel al Stăpânului nostru şi Dumnezeu după Înviere, adică al Celui de-al Doilea Adam şi al celui Întâi-născut din morţi (Col 1, 18), cu mult deosebit de acela, în acelaşi chip şi toată creaţia se va face la un semn al lui Dumnezeu nu aşa cum a fost adusă la existenţă, materială şi sensibilă, ci va fi refăcută printr-o naştere din nou într-o locuinţă imaterială şi spirituală, mai presus de orice simţire. De altfel, aşa cum spune dumnezeiescul Pavel: „Nu toţi vom adormi, dar toţi ne vom schimba deodată, într-o clipeală de ochi” (1 Co 15, 51-52), tot aşa şi creaţia aprinsă de focul dumnzeiesc se va schimba, ca să se împlinească cuvântul proorocului care spune: „Drepţii vor moşteni pământul” (Ps 36, 29), desigur nu pământul sensibil- căci în ce fel vor putea face aceasta cei spirituali? – ci întreg pământul spiritual şi imaterial, ca aceia care au dobândit corpuri necorporale şi au ajuns la o simţire mai presus de simţire, şi cei circumscrişi (mărginiţi), care sunt acum necircumscrişi în cele necircumscrise, să aibă o locuinţă vrednică de slava lor. Înţelege, aşadar, că este vorba de un cosmos spiritual şi aflat dincolo de simţirea noastră. Deci ceea ce este dincolo de simţire şi spiritual este negreşit şi de nesesizat pentru noi şi nevăzut, iar ceea ce nu este nici văzut, nici nu poate fi cumva ţinut, cum ar putea spune cineva din cei sănătoşi la minte că va fi pe de-a-ntregul mărginit de către noi? Nimeni nicidecum.

Preluat din Simion Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Editura Deisis.

Posted in Uncategorized

Tomáš Špidlík, credinţa vie


Cei care răspund chemării lui Dumnezeu se numesc „credincioşi”, adică sunt aceea care cred. În Biblie credinţa este centrul vieţii religioase. Lucrării de mântuire pe care Dumnezeu o realizează în istorie, omul îi răspunde cu credinţă. Pe urmele lui Avraam, „tatăl tuturor credincioşilor” (Rom 4, 11), personajele fundamentale ale Vechiului Testament au trăit şi au murit în credinţă (Evr. 11). În Noul Testament discipolii lui Isus sunt „cei care au crezut” (F.A. 2, 44), cei „care cred” (1 Tes. 1, 7).
Atitudinea plină de credinţă se manifestă sub diverse aspecte. Se spune mereu că pentru catolici credinţa înseamnă mai ales conţinutul, totalitatea adevărurilor revelate, care sunt rezumate în catehism; pentru protestanţi, dimpotrivă, credinţa indică un act de încredere personală în Hristos, decizia de al urma oriunde El ne va conduce. Exagerând această distincţie se separă ceea ce în realitate este indivizibil. Cu atât mai mult, Sfântul Chiril din Ierusalim scria despre credinţă că are un dublu aspect: primul este cel de a avea o deplină încredere în Hristos; dar cel care are încredere într-o persoană acceptă ca adevărate toate cuvintele ei, ceea ce revelează, ceea ce formează conţinutul de credinţă.
Primul aspect se realizează prin încrederea în Hristos şi prin dialogul personal cu El, cel de al doilea prin mărturisirea Crezului, a adevărului eclezial. Încrederea în Hristos găseşte în scrierile Sfinţilor Părinţi o exprimare metaforică: Biserica-Mireasă a lui Hristos. Dialogul cu Hristos şi practica în rugăciune.

Preluat din Tomáš Špidlík, Cateheză despre Biderică ,Editura Galaxia Gutemberg, 2005.

Posted in din Pateric


Sfântul avva Antonie, şezând odata in pustie, a venit in lenevie si în multa întunecare de gânduri si zicea către
Dumnezeu : Doamne, voi sa mă mântuiesc si nu mă lasă gândurile. Ce voi face in scârba mea ? Cum mă voi mântui ? Si, sculandu-se puţin, a iesit afara si a văzut odată pe cineva ca pe sine şezand şi împletind o funie, apoi sculandu-se de la lucru si rugându-se, si iarasi şezând şi împletind funia; apoi iaraşi sculandu-se la rugaciune. Acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie.
Şi a auzit pe înger zicând : aşa fă si te mântuieste. Iar el auzind aceasta, a luat multă bucurie si îndrazneala si făcând
aşa se mântuia.

Posted in teologi moderni

Alexander Schmemann, Spre redescoperirea Botezului


„În trecut, în timpul „perioadei de aur” a Liturghiei creştine, Taina Botezului era săvârşită în noaptea pascală, ca parte componentă din prăznuirea anuală a Paştelui. Chiar şi astăzi, mult după ce legătura dintre cele două slujbe a fost ruptă, ritualurile baptismale şi slujba pascală păstrează încă o pecete de neşters a conexiunii şi a interdependenţei lor iniţiale. Totuşi mulţi creştini nu sunt conştineţi de aceasta. Mulţi nu ştiu că slujba Paştelui este în primul rând o Liturghie baptismală; că, atunci când aud în ajunul Paştelui citirea biblică despre trecerea prin Marea Roşie sau despre cei trei tineri în cuptor sau despre Iona în pântecele chitului, ascultă cele mai vechi „paradigme” ale Botezului şi participă la marea priveghere baptismală. Ei nu ştiu că bucuria care iluminează noaptea sfântă, când răsună vestirea măreaţă „Hristos a înviat!”, este bucuria celor care „în Hristos s-au botezat, în Hristos s-au îmbrăcat”, care erau „îngropaţi cu El prin Botez în moarte, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui”, tot aşa ei să meargă „întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4). Mulţi creştini nu au învăţat că Paştele ca sărbătoare liturgică şi Postul Mare ca pregătire liturgică pentru Paşte s-au dezvoltat iniţial din săvârşirea Botezului; că Pascha (Paştele), „sărbătoarea sărbătorilor”, este cu adevărat împlinirea Botezului şi că Botezul este cu adevărat o taină pascală.
Ştiind toate acestea înseamnă mai mult decât a învăţa un capitol interesant de arheologie liturgică. Este de fapt singura cale către o înţelegere mai amplă a Botezului, a semnificaţiilor sale în viaţa Bisericii şi în viaţa noastră în calitate de creştini. Şi de această înţelegere mai amplă a tainei fundamentale a credinţei şi a vieţii creştine avem astăzi nevoie, mai mult decât orice.
De ce? Pentru că, spunând foarte simplu, Botezul este absent din viaţa noastră. Desigur, este încă acceptat de către toţi ca o necesitate evidentă. Nu este combătut, nici chiar pus la îndoială. Este săvârşit în permanenţă în bisericile noastre. Este, cu alte cuvinte, „luat ca atare”. În ciuda acestui fapt, îndrăznesc să spun că într-un sens foarte concret el rămâne absent şi că această „absenţă” este astăzi cauza multor tragedii din Biserică.
Botezul este, mai întâi, absent din Liturghia Bisericii, dacă prin Liturghie înţelegem ceea ce termenul leitourgia a însemnat întotdeauna: un act integral în care întreaga Biserică, adică întreaga comunicate, este implicată, la care realmente participă. Nu este oare adevărat că, din punsct de vedere liturgic, Botezul a devenit astăzi o celebrare familiară privită, săvârşită de regulă în afara leitourgiei? Nu este adevărat că cineva poate merge regulat la Biserică ani de zile fără să participe la niciun Botez, fără să cunoască măcar cum este acesta săvârşit?
Fiind astfel absent din Liturghie, Botezul este absent, fireşte, din spiritualitatea noastră. Un creştin din vechime ştia, de exemplu, că Paştele în fiecare an este o prăzuire a propriului său Botez, a propriei sale intrări în şi participări la viaţa lui Hristos celui Înviat. Ştia că Învierea lui Hristos era din nou arătată şi reafirmată în acest act al regenerării şi renaşterii prin care noii membri erau integraţi „întru înnoirea vieţii”. Creştinul de astăzi însă nu se mai pune nici pe el nici Biserica în legătură cu Botezul. Ştie, desigur, că a fost botezat şi că acel Botez este o condiţie necesară pentru apartenenţa sa la Biserică. Dar această cunoştinţă rămâne abstractă. Nu este legată de Biserică în calitate de comunitate a celor care au murit cu Hristos şi cărora le-a fost dată o nouă viaţă în El. Spiritualitatea sa nu mai este astfel baptismală, precum era cea a creştinilor de la început. Botezul pentru el a încetat să mai fie o realitate permanentă şi o experinţă care îi iluminează întreaga viaţă, un izvor nesecat de bucurie şi speranţă. Este menţionat undeva pe certificatul de Botez, dar cu siguranţă nu în memoria sa de creştin. Iar el nu mai trăieşte Paştele şi Cincizecimea, Crăciului şi Boboteaza (Epifania), şi de fapt întreaga Liturghie a Bisericii, în legătura lor directă cu Botezul, ca realităţi ale căror semnificaţie şi eficacitate în Biserică sunt împlinite în şi prin Botez.
În sfărşit, încetând să mai hrănească spiritualitatea creştină, Botezul şi-a pierdut în mod evident puterea să modeleze concepţia creştină despre lume, adică atitudinile noastre de principiu, motivaţiile şi hotărârile. Nu există astăzi nicio „filosofie de viaţă” creştină care să cuprindă totalitatea existenţei noastre, atât familia, cât şi profesia, istoria, cât şi societatea, morala, cât şi fapta. Pur şi simplu nu e nicio diferenţă între „valorile” şi „idealurile” acceptate în cadrul comunităţii creştine şi altele din afară. Un creştin astăzi poate fi un „membru de nădejde al parohiei”, în timp ce trăieşte după standarde şi filosofii de viaţă care nu au nimic de-a face cu credinţa creştină, dacă nu chiar îi sunt opuse făţiş.
Un creştin din trecut ştia nu numai la nivel intelectual, dar şi cu întreaga sa fiinţă, că prin Botez a fost pus într-o relaţie radical nouă cu toate aspectele vieţii şi chiar cu „lumea” însăşi; că a primit, odată cu credinţa, o concepţie radical nouă despre viaţă. Botezul era pentru el punctul de plecare şi, de asemenea, temelia „filosofiei de viaţă” creştine, a unei permanente direcţionări care îl conducea cu fermitate de-a lungul întregii sale existenţe, oferindu-i răspunsuri la toate întrebările sau rezolvându-i toate problemele.
Această temelie este încă aici cu noi. Botezul se săvârşeşte. Dar a încetat să fie înţeles ca uşa care duce spre o nouă viaţă şi ca puterea de a lupta pentru păstrarea şi dezvoltarea în noi a acestei noi vieţi”.

Preluat din Alexander Schmemann, Din apă şi din duh : un studiu liturgic al botezului, Editura Sofia, 2009.

Posted in din meleagurile Narniei

Aslan şi Nedumerici, Iisus şi Fiara



Fiind prea grea,s-a căznit mult până ce a izbutit să ridice pielea, însă pâna la urmă , trăgând, împingând, pufăind şi suflând,a pus-o pe măgar. A legat-o pe sub trupul lui Nedumerici, după aceea a legat picioarele în jurul picioarelor lui Nedumerici şi coada în jurulcozii lui Nedumerici. Prin gura larg deschisă a capului de leu se vedeau botul cenuşiu şi faţa lui Nedumerici. Aşa că cine văzuse un leu în carne şi oase n-aveacum să fie tras pe sfoară.În schimb, dacă cineva care nu văzuse niciodată un leu se uita la Nedumerici îmbrăcat cu pielea de leu îl confundă sigur cu un leu, de nu se apropia prea mult, iar lumina nu era prea grozavă sau dacă Nedumerici nu se apuca să ragă sau să hîşie din copite.
– Arăţi minunat, absolut minunat, exclamă Maimuţoiul. Cine te-ar vedea acum ar zice că eşti Aslan, Marele Leu însuşi.
– Ar fi de-a dreptul groaznic, spuse Nedumerici.
– Ba n-ar fi deloc, replică Marafet. Toată lumea ar face ce ai spune tu.
– Dar eu nu vreau sa spun nimănui să facă ceva!
– Gândeşte-te numai la cât bine am putea face! Spuse Marafet. M-ai pune pe mine să te povăţuiesc. M-aş gândice porunci înţelepte ai putea să dai. Şi toată lumea ar trebui să ni se supună, până şi Regele însuşi. Am putea pune totul la punct în Narnia.
– Dar nu e totul oricum pus la punct ? se miră Nedumerici.
– Ce?! Zbieră Marafet. Totul pus la punct ? când nu găseşti portocale şi banane ?
– Păi,şti, spuse Nedumerici, nu există prea multă lume- de fapt, în afară de tine nu cred că mai e nimeni care să vrea chestii din alea.
– Mai e şi problema zahărului, insistă Marafet.
– Hm, da, zise magarul. Ar fi bine dacă s-ar găsi ceva mai mult zahăr.
– Bun, atunci, s-afăcut, spuse Marafet. Tu te dau drept Aslan, iar eu îţi zic ce să spui.”

Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu cari amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, şi se închinaseră icoanei ei. Amîndoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.
Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s’au săturat din carnea lor.

Apocalipsa 19:20

Posted in teologi moderni

Olivier Clément , despre Înviere



Până în „secolul luminilor” nu există nici o îndoială, printre creştini, asupra autenticităţii datului scripturistic relativ la învierea lui Iisus şi la interpretarea care trebuie să i se dea. Afirmaţia naivă a învierii, în măsura în care era un fapt istoric, şi credinţa în cel Înviat se amestecau fără putinţe de distingere.
Problema apare când însăşi ştiinţa „pre-critică” va stabili din principiu că nu există altă realitate, altă modalitate a fiinţei decât lumea simţurilor şi a cantităţii.

„Miracolul” trebuie să fie negat aprioric. Teologia liberală din secolul al XIX-lea se dezvoltă în acest univers fără mister.
Este „palatul de cristal” al lui Dostoievski, cu idolii săi de raţionalitate şi istorie.
Hristosul înviat nu poate fi decât un mit, în sensul cel mai sărac. Raţiunea şi istoria nu se interesează decât de Iisus al istoriei, omul din Nazaret, unsul probabil politic a cărui venire se epuizează în eşecul fără viitor al crucii.
Dar evangheliile sunt în aşa măsură înţesate cu semne şi enigme, în ele ele invizibilul pătrunde atât de mult vizibilul, conştiinţa necurmat sugerată de Iisus a identităţii sale divine este aşa de netă încât ar trebi să ştergem totul dacă am voi să vedem doar o istorie raţional garantată.
La limită – semn aproape apofatic -,istoria expusă s-ar risipi, Iisus nu ar fi decât o fantasmă.

Marginalizându-l, sau aproape, pe Iisus al istoriei, Bultmann descifrează „mitul” învierii, evenimentul credinţei trăit în primele comuniţăţi creştine, sensul pe care credinţa lor l-a dat crucii.
Lumea rămânând cea ce este, supusă „legilor” precizate de ştiinţă, învierea se identifică cu credinţa, după o interpretare „existenţială” a ei, adică la urma urmei subiectivă.

Astăzi, în exegeza care domină în Apus, gândirea lui Bultmann este temperată, dar nu este cu adevărat depăşită. Continuitatea dintre Iisus al istoriei şi Iisus al credinţei nu mai este negată, dar ea este pur „personală”, fără consecinţe pentru corpul individual a lui Iisus. Xavier Leon-Dufour, la sfârşitul unei frumoase cărţi a sale, pare să sugereze cum cadavrul lui Iisus se întoarce în universul căruia îi aparţine, dar într-un univers care de acum, prin prisma învierii, este transformat şi glorios. El citează în mod preferenţial o ipoteză a lui Henri Bouillard după care mormântul gol s-ar explica printr-o prodigioasă acceleraţie a descompunerii materiei organice, de aşa manieră încât nu ar mai apărea nimic în momentul vizitei femeilor.
A spune că Hristos a înviat ar însemna să afirmi că El este mereu viu şi că lumea va fi transfigurată. Cât despre trupul lui Iisus, el s-ar fi descompusca trup ca atare, iar pentru unii n-ar fi de mirare dacă s-ar regăsi scheletul lui. Expresie în mod blasfemică pentru un ortodox.

Astfel, „scandalul învierii” a fost făcut să dispară iar afirmaţia centrală a sfântului Ioan(1,14) , „Cuvântul s-a făcut carne” se vede în mod unic relativizată.

Preluat din Olivier Clement, Chiar dacă moare va trăi, Ed. Galaxia Gutemberg,2003.

Posted in teologi moderni

Mitropolitul Antonie al Surojului, Aducerea aminte de moarte


Pentru început aş dori să risipesc, dacă voi putea, mentalitatea obişnuită a omului modern referitoare la moarte – sentimentul de temere, de respingere, gândul că moartea e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui om şi că supravieţuirea trebuie urmărită cu orice preţ, chiar dacă ea nu are nimic de-a face cu trăirea adevărată.
În primele veacuri, când creştinii erau mai aproape atât de rădăcinile lor păgâne, cât şi de experienţa extraordinară, zguduitoare a convertirii, a descoperirii Dumnezeului celui Viu în şi prin Hristos, se vorbea despre moarte ca şi de o naştere întru veşnicie. Era percepută nu ca un sfârşit, nu ca o înfrângere finală şi totală, ci ca un nou început. Viaţa era considerat o ascensiune către cele veşnice, iar moartea ca o uşă care se deschide şi prin care ni se îngăduie să intrăm. Aceasta explică de ce adeseori creştinii obişnuiau să-şi amintească unii altora despre moarte, în cuvinte precum Adu-ţi aminte de moarte. Între rugăciunile pe care Sfântul Ioan Hrisostom ni le-a lăsat ca moştenire de preţ, există una în care Îi cerem lui Dumnezeu să ne dăruiască aducerea aminte de moarte. Când ne adresăm cu astfel de cuvinte omului modern, reacţia îndeobşte întâlnită este aceea de respingere, de repulsie. Înţelegem noi, oare, prin aceste cuvinte, că aducerea aminte de moarte este ca sabia lui Damocles atârnată deasupra capului, că în orice clipă praznicul vieţii poate să ia sfârşit în chip tragic, oribil chiar? Înseamnă oare că, de câte ori ne întâmpină o bucurie, trebuie să conştientizăm că va avea un sfârşit? Că dorim să întunecăm lumina fiecărei zile cu teama unei morţi iminente?
Nu aşa simţea creştinul primelor veacuri. Ceea ce el simţea, era că moartea este un moment decisiv, când trebuie să ia sfârşit tot ceea ce mai putem face pe pământ, şi că trebuie să ne grăbim să împlinim tot ceea ce poate fi împlinit aici. Iar ţelul vieţii, în duhul marilor îndrumători în viaţa duhovnicească, era să devenim acea persoană autentică, aşa cum a gândit-o Dumnezeu, care să se apropie pe cât posibil, după puterile sale, de ceea ce Apostolul Pavel numeşte măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Ef. 4, 13). Acesta era în mod paradoxal ţelul, aspiraţia de împlinit în viaţă, şi anume – a ne transforma, în modul cel mai desăvârşit posibil, într-un chip neprihănit al lui Dumnezeu.

preluat din Viaţa, boala , moartea , Ed.Sfântul Siluan, 2010.

Posted in teologi moderni

Alexander Schmemann, Tatăl nostru


Iisus Hristos ne-a lăsat o singură rugăciune, Rugăciunea Domnească . Când uceinicii L-au implorat: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11,1) El le-a dăruit această rugăciune :

„ Tatăl nostru, care eşti în Ceruri,
Sfinţească-se numele Tău,
Vie Împărăşia Ta,
Facă-se voia Ta,
Precum în cer aşa şi pe pământ.
Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi;
Şi ne iartă nouă greşelile noastre,
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;
Şi nu ne duce pe noi în ispită,
Ci ne izbăveşte de cel rău”
(Matei 6, 9-13)

Această rugăciune a fost rostită fără întrerupere timp de 2000 de ani. În fiecare clipă, undeva pe glob se află oameni care rostesc aceste cuvinte spuse de Hristos Însuşi.
Iată de ce nu există o altă cale mai bună spre inima creştinismului decât această rugăciune scurtă şi aparent simplă.

Îngăduiţi-mi să încep prin a spune, fără ocolişuri, că sensurile acestei rugăciuni sunt inepuizabile: nu este posibil să i se dea o explicaţie finală, conclusivă. Ca şi în cazul Sfintei Scripturi, Rugăciunea Domnească se adresează fiecăruia dintre noi în mod personal, ca şi cum ar fi fost alcătuită pentru fiecare dintre noi în parte: ea îmi este adresată mie, nevoilor mele, întrebărilor mele şi pelerinajului meu. În acelaşi timp, ea rămâne de-a pururi neschimbabilă în esenţă , de-a pururi chemându-ne să-i împlinim năzuinţele cele mai importante, cele mai înalte, cele mai desăvârşite.

Pentru a înţelege cu adevărat Rugăciunea Domnească şi a participa la ea, trebuie mai întâi să ne eliberăm de nebulozităţile noastre lăuntrice, de divizarea atenţiei noastre, de neglijenţa spirituală care ne caracterizează şi în care trăim în mod constant.
Cea mai teribilă trăsătură de caracter a omului este aceea de se a ascunde mereu de tot ce i se pare prea entuziast şi semnificativ din punct de vedere spiritual. E ca şi cum am alege să fim meschini şi triviali la nivelul subconştientului, pentru că e mai uşor să trăim aşa( Poate vă amintiţi de personajul Sviajki din romanul Anna Karenina, de Lev Tolstoi; Sviajki părea în stare să înţeleagă orice şi să dicute despre orice, dar de îndată ce conversaţia ajungea la chestiuni mai profunde despre sensul vieţii, ceva se bloca în sufletul lui şi nimeni nu putea să penetreze acea blocadă. Tolstoi descrie acest fenomen general uman cu geniul său narativ greu de egalat).

Într-adevăr, o mare parte din forţa noastră interioară se îndreaptă spre înnăbuşirea vocii lăuntrice care ne cheamă la o întâlnire cu absolutul. Prin urmare, să depunem un efort cât de mic pentru a intra în spaţiul lăuntric şi în starea de spirit în care aceasta rugăciune a rugăciunilor va începe să rezoneze cu noi şi în noi, descoperindu-ne sensurile ei depline şi devenind singurul lucru de care avem cu adevărat nevoie: mâncare şi băutură pentru sufletul nostru.

Preluat din Alexander Schmemann, Tatăl nostru, Editura Sofia, 2008.

Posted in Sfintii Parinti

Origen, contra Celsus



…iată ce aş putea spune spre apărarea concepţiilor creştine : oricine se întâmplă să vină de la doctrina şi morala elinilor la cele ale Evangheliei se poate convinge nu numai că acestea din urmă sunt adevătate, ci poate şi dovedi, aplicându-le personal, că ele îndeplinesc condiţia, care se pare că lipseşte atunci când e vorba de o confruntare cu cele elineşti, dovedind astfel adevărul tezei creştine. Dar mai trebuie spus ceva: cuvântul dumnezeiesc îşi are o putere proprie de dovedire, mai dumnezeiască decât cea elinească, cu toată dialectica lor. Şi această putere de dovedire mai dumnezeiască apostolul o numeşte „dovada Duhului şi a puterii”: a Duhului, prin mijlocirea proorocilor în stare să provoace credinţă în cititor, mai ales atunci când e vorba de persoana lui Iisus Hristos; şi a puterii, prin minunile suprafireşri, cu ajutorul cărora se poate dovedi, între altele, că există urme ale acestui fel de minuni la cei care osândesc viaţa după cerinţele acestui cuvânt.

Posted in din ce mai citesc

Despre disciplină


Ce e drept , familia mea era prudentă! M-au înconjurat cu toţii numaidecît, dar rămânand la distanţă respectabilă de viperă, care se legăna încă la capătul degetelor mele şi, graţiei acestei mişcări, avea o ultimă aparenţă de viaţă.

Mătuşa Therese: E moartă ?
Jupâneasa : Cred că-i o năpârcă.
Guvernanta : Fredie, nu te apropia!
Bucătăreasa (care e surdomută) : krrrrhh!
Abatele : Las, că-ţi trag eu o bătaie!
Bunica : Te rog, puiule, lasă jos grozăvia aia!

Neînfricat şi triumfător, i-am întins trofeul unchiului protonotar, care , fiind în mod profesional duşman al reptilelor, s-a tras înapoi pe o distanţă de cel puţin un metru.
Toată lumea i-a urmat exemplul. Singură bunica, mai vitează(fiindcă era bunica,nu-i aşa ?), s-a apropiat de mine, m-a lovit brusc peste mână cu lornitonul şi m-a silit astfel să dau drumul şarpelui, care a picat neînsufleţit pe peron şi pe care, venindu-şi în fire, unchiul meu s-a pornit să-l ucidă din nou, lovindu-l marţial cu călcâiul, precum sfântul Mihail, patronul lui.
Primejdia odată îndepărtată, opt mâini de femeie m-au dezbrăcat cât ai zice peşte, m-au cercetat de la rădăcina părului şi până în vârful degetelor de la picioare şi au recunoscut că scăpasem ca prin minune fără nicio muşcătură. Mi s-a pus numaidecât o cămaşă, fiindcă nu e cuvincios ca un Rezeau, oricât de fragedă i-ar fi vârsta, să rămână gol în faţa servitorilor. Atunci, depărtându-se de terciul de viperă, unchiul meu s-a apropiat şi el, ţeapăn ca justiţia însăşi, legănîndu-şi mâinile de fiecare parte a sutanei.

– Are vreo muşcatură tâmpitul ăsta ?
– Nu, Michael.
– Să mulţumim Domnului, mamă.

Un Pater, apoi un Ave. Un mic ex-voto a fost atârnat în tăcere. Apoi protonotarul apostolic a pus mâna pe mine, m-a răsturnat pe genunchii lui şi, cu privirile înălţate spre ceruri, mi-a tras o bătaie metodică.

Preluat din Herve Bazin, Vipera sugrumată, Editura Curtea Veche Publishing,2010.

Posted in Poezie

Tudor Arghezi, Psalm



Făr-a te şti decît din presimţire,
Din mărturii şi nemărturisire,
M-am pomenit gîndindu-mă la Tine
Şi m-am simţit cu sufletul mai bine.
Poverile-mi părură mai uşoare,
Ca după binecuvîntare,
Şi-nsetoşat de Tine şi flămînd,
M-am ridicat în groapa mea cîntînd.

Cine eşti Tu, Acel de care gîndul
Se-apropie necunoscîndu-l ?
Cui cere milă, sprijin şi putere
Neştiutor nici cum, nici cui le cere ?
De-ajuns a fost ca, nezărit,
Să Te gîndesc şi-am tresărit.

Tu nici nu-ntrebi ce voi şi mi-l şi dai.
Ce mi-a lipsit, întodeauna ai,
Şi-ai şi uitat
De cîte ori şi ce şi cît mi-ai dat.
Hambarul ţi-este plin împărăteşte.
Pe cît îl scazi, mai mult se împlineşte,
Şi de la Tine sacul ce se scoate
Se însuteşte cu bucate.
Dai voie bună, voia bună creşte.
Dai dragoste şi dragostea sporeşte.
Izvor îmbelşugat a toate,
Tu nu dai nici-un bun pe jumătate
Sau nu-l dai nicidecum
Aceluia ce toarce şi împînzeşte fum.

Cînd l-am pierdut, n-apuc să ţi-l arăt
Că mi l-ai pus adaos îndărăt.

Stau ca-ntre sălcii, noaptea, călatorul
Şi nu ştiu cine-i Binefăcătorul.

Posted in teologi moderni

Georges Florovsky, Noua Creaţie


Datoria de bază a Bisericii este să proclame o altă lume, una „care va să vină”. Biserica poartă mărturia Noii Vieţi descoperite în Hristos Iisus, Domnul şi Mântuitorul lumii, prin faptă şi în cuvânt. Adevărata proclamare a Evangheliei constă tocmai în această Nouă Viaţă: a arăta credinţă prin fapte (cf. Matei 5, 16). Biserica este mai mult decât o companie de predicatori, o societate de învăţători sau un consiliu misionar. Ea nu numai că invită oamenii, dar îi şi integrează în această Nouă Viaţă, asupra căreia poartă pecetea mărturiei. Este un organism misionar, iar câmpul ei de lucru este lumea întreagă. Ţelul activităţii misionare nu este pur şi simplu de a le implementa oamenilor anumite idei şi convingeri, nici măcar de a impune asupra lor o anumită disciplină sau o rânduială în viaţă, ci, mai întâi de orice, este acela de a-i introduce în Noua Realitate, de a-i converti, de a-i aduce prin credinţă şi pocăinţă la însuşi Hristos, astfel încât să fie născuţi din nou în El şi întru El, din apă şi din Duh. În acest mod, slujirea Cuvântului este împlinită în slujirea Tainelor.
Convertirea este un început proaspăt, dar este totuşi numai un început, el trebuie urmat de un îndelungat proces de creştere, de înduovnicire. Biserica trebuie să organizeze noua viaţă a convertitului, ea trebuie să arate noul model de existenţă, noul model de viaţă, cel al vieţii ce va să vină. Biserica fiinţează în această lume pentru mântuirea ei, dar pentru acest motiv trebuie „să se opună” şi să renunţe la „această” lume. Dumnezeu doreşte ca omul să fie întreg, iar Biserica nu doreşte nimic altceva decât accesul la această „pretenţie totalitară” a lui Dumnezeu descoperită în Hristos. Creştinul trebuie să fie o „nouă creaţie”. Prin urmare, el nu poate să-şi găsească un loc potrivit pentru sine întru limitele „lumii vechi”. În acest sens, atitudinea creştină este întotdeauna revoluţionară în ceea ce priveşte „vechea ordine” a „acestei lumi”. „Nefiind din această lume”, Biserica lui Hristos nu poate fi decât într-o opoziţie permanentă faţă de lume, chiar dacă pretinde doar o reformare a ordinii existente, o schimbare care trebuie să fie radicală şi totală.

Posted in Poezie

Tudor Arghezi , Rugăciune



De ce stîrnişi tărâna şi viu m-ai zămislit,
Dacă-nceputul i-ai dat sfîrşit
De mai înainte de-a fi şi-nceputul ?

De cînd te-ai murdărit pe degete cu lut
Vremelnic şi plăpînd tu m-ai făcut.
Poţi cere o durată aceluia-njghebat
Din tine trup şi suflet cu scuipat ?

Torcînd mătasea tu o faci de seamă,
Şi frumuseţea i se şi destramă.
Ai scos din buturugă o vioară
Şi-ai pus şi coada în care vrei să moară,
Pleznind în miezul nopţii albe, de zmarald,

Pe strigătul şi zborul în sus cel mai înalt.
Un zbor i-ai dat şi şoimul la stele,
Împiedicat în peticele mele.

Tu ai rămas de-a pururi, şi viata noastră piere
Te mulţumeşti cu-atîta mîngîiere
Că singur, între neguri, eşti veşnic; sorocit
Prin mărturia celor ce-au murit.

Posted in Rugăciune

Rugăciune pentru Mureşan Irina


Doamna Mureşan Irina(55 de ani) a venit la spitalul nostru joi seara, pe secţia Terapie Intensivă. A fost diagnosticată cu infarct miocardic acut. Am înţeles că ii sunt afectate cele trei coronare, care alimentează inima cu sânge, şi de aceea am transferat-o în secţia de chirurgie, pentru a i se face by-pass. Acest by-pass constă în a se lua o venă de la picior şi a se coase în locul arterelor coronare, ca să fie inima hrănită la rândul ei cu sânge.
Nu a fost operată fiindcă starea ei s-a înrăutăţit, a făcut şi un edem pulmonar acut, şi s-a întors la noi pe secţie.
Eu nu o cunosc, însă am stat de vorbă cu ea, şi i-am zis că mă rog pentru însănătoşirea ei.
Este credincioasă , şi mi-a zis că se lasă în mâna Tatălui Ceresc, orice i s-ar întâmpla.
Astazi i-am cerut voie sa va spun tuturora despre starea ei, si i-am cerut o poză cu ea, în care e împreună cu fiica si soţul ei.
Are nevoie de rugăciunile voastre, de întărirea credinţei în aceste momente cruciale din viaţa ei. Dumnezeu să o întărească!

Este greu să te rogi în viaţa de zi cu zi. Este greu totodată să nu uiţi să te rogi deoarece în epoca şi anturajul actual, rugăciunea nu are sprijin şi sol fertil pentru a creşte. Este şi mai greu să te „rogi” cu adevărat şi nu doar să rosteşti nişte formule. Ah, putem oare în rugăciunea noastră zilnică numi adevărată rugăciune şi ce este doar simplă rostire? Cât de des sunt inima şi sufletul departe de ceea ce ne rugăm, cât de des se transformă cuvântul, adresat lui Dumnezeu de la inimă la inimă, în rostirea unei simple formule, preocupaţi fiind doar de rostirea ei, fără să fim în prezenţa a ceea ce spunem!
Cotidianul banalizează rugăciunea zilnică: ea devine exterioară, mecanică, lipsită de sensibilitate, rugăciune a buzelor şi îndeplinire a unei obligaţii exterioare de care ne achităm cât mai repede posibil pentru a ne putea dedica din nou unor lucruri mai îmbucurătoare.
Şi astfel se poate întâmpla, în mod banal şi totuşi cutremurător, să ne rugăm şi să fim totuşi departe cu inima de Dumnezeu, să-L lăudăm doar cu buzele, fără ca inima să fie implicată, crezând cu toate acestea că ne-am făcut datoria faţă de El.
Se poate ca omul să sufere în interior în urma tensiunii dintre ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie rugăciunea sa; în urma faptului că inima sa nu participă suficient la cuvintele înălţătoare laudei, mulţumirii, rugăminţii, veneraţiei, căinţei precum şi a altor atitudini asemănătoare de care este vorba în rugăciune; în urma faptului că el vrea să se roage – des şi zilnic – dar aparent nu poate, deoarece o paralizie interioară i-a cuprins inima şi are impresia că sinceritatea i-ar interzice să simuleze doar ceea ce în realitate nu poate înfăptui, iar fidelitatea sa faţă de sine şi Dumnezeu i-ar impune prin urmare să aştepte până când din adâncul inimii sale ar irumpe de la sine din nou izvorul harului, al trăirii şi al înduioşării spontane, făcând astfel posibilă o rugăciune ce este într-adevăr – aşa cum se spune – o adevărată revărsare a inimii.
Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor greutăţi, vechea înţelepciune şi deprindere a vieţii creştine rămâne justificată şi adevărată chiar şi pentru noi: a te ruga în viaţa obişnuită zilnic, a nu reduce rugăciunea la clipele rare de înduioşare sau emoţie.

preluat din Karl Rahner, Gânduri despre credinţă, Editura Galaxia Gutemberg,2010.

Posted in din meleagurile Narniei

Din Narnia , despre trădare


“Apoi, ca să se înveselească, luă un nai micuţ de pe bufet – parcă era făcut din paie – şi începu să cânte. La auzul acestei melodii, lui Lucy îi veni să plângă, să râdă, să danseze şi să doarmă în acelaşi timp. Trecuseră probabil multe ore, când, în sfârşit, spuse:
– Domnule Tumnus, îmi pare rău că trebuie să te întrerup, îmi place foarte mult această melodie, dar acum trebuie neapărat să mă duc acasă. Venisem numai pentru câteva minute…
– Acum nu mai are nici un rost, spuse Faunul, punând naiul deoparte şi clătinând amărât din cap.
– Nici un rost? Întrebă Lucy, sărind în picioare destul de speriată. Ce vrei să spui? Trebuie să plec acasă chiar acum. Au să fie îngrijoraţi, n-au să ştie unde sunt. Domnule Tumnus! Ce s-a întâmplat? Îl întrebă după o clipă.
Ochii Faunului erau plini de lacrimi care i se prelingeau pe obraji; începuse să-i curgă şi nasul. Faunul îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu să urle.
– Domnule Tumnus! Domnule Tumnus! Spuse Lucy, disperată. Nu plânge! Ce s-a întâmplat? Nu te simţi bine? Dragă domnule Tumnus, ce te supără?
Dar Faunul continua să plângă cu suspine de parcă i s-ar fi frânt inima din piept. Nu se opri nici când Lucy se duse la el şi-l îmbrăţişă şi-i dădu batista ei. Luă batista şi începu să se şteargă cu ea. Dar, de fiecare dată când devenea prea udă ca s-o mai poată folosi, o storcea, astfel încât, în scurt timp, se făcu o mică băltoacă pe jos.
– Domnule Tumnus! Îi ţipă Lucy la ureche, scuturându-l. Încetează! Încetează imediat! Nu ţi-e ruşine? Un Faun aşa mare… De ce plângi?
– Ooo! Suspină domnul Tumnus. Plâng pentru că sunt un Faun rău.
– Ba eu nu cred deloc că eşti un Faun rău, zise Lucy. Eu cred că eşti un Faun foarte bun. Eşti cel mai drăguţ Faun pe care l-am cunoscut vreodată.
– Oo! N-ai spune asta dac-ai ştii… îngână domnul Tumnus printre suspine. Nu, sunt un Faun rău. Nu cred să fi existat un Faun mai rău de când e lumea.
– Da ce-ai făcut? Îl întrebă Lucy.
– Bătrânul meu tată, spuse domnul Tumnus, cel din poza de deasupra căminului, n-ar fi făcut aşa ceva niciodată.
– Ce? Întrebă Lucy.
– Ce-am făcut eu, răspunse Faunul. Am intrat în serviciul Vrăjitoarei Albe. Asta am făcut. Sunt servitorul Vrăjitoarei Albe.”

Preluat dib C.S.Lewis, Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea, Editura Rao, 2005.

Posted in teologi moderni

Omul este o întrebare fără răspuns. Împlinirea şi fericirea sa reprezintă acceptarea iubitoare şi adorarea a ceea ce este de neînţeles şi a imposibilităţii de a da răspuns în iubire lui Dumnezeu. Aceste lucruri pot fi acceptate doar în practica iubirii, nu în teoria voinţei de a înţelege.
Sunt mulţi care consideră că ar fi perfect conştienţi de propria poziţie. Faţă de sine, de societate, de viaţă. De menirea lor. Desigur, ştim multe din toate acestea. Şi de ce această luciditate să nu reprezinte totodată hrana ţi călăuza omului pe drumul spre ceea ce este de neînţeles în legătură cu sine şi cu Dumnezeu ? Dar se observă tot mai mult faptul că întreaga cunoaştere reprezintă doar drumul spre ceea ce este de neînţeles( cunoascut şi asumat), că esenţa cunoaşterii o reprezintă iubirea în care cunoaşterea se autotranscende, iar omul acceptă ceea ce este de neînţeles.
Cât de simplu este totuşi creştinismul: intenţia de a te dărui, în iubirea ce capitulează, lui Dumnezeu Cel de neînţeles; teama că totuşi nu realizăm acest lucru, ci ne limităm la ceea ce înţelegem, iar prin aceasta păcătuim;
credinţa că Isus a împlinit acest abandon necondiţionat şi prin aceasta a fost bine primit de către Cel ce l-a încredinţat acestui abandon; credinţa că în reuşita acestei dăruiri în cazul lui Isus, Dumnezeu ni s-a dăruit nouă în mod incontestabil.

preluat din Karl Rahner, Gânduri despre credinţă, Editura Galaxia Gutemberg,2010.

Posted in teologi moderni

Mitropolitul Antonie al Surojului, Biruinţa Invierii


În Scriptura Noului Legământ găsim ceva încă şi mai măreţ, deoarece odată cu Învierea lui Hristos, moartea este efectiv biruită. Moartea e biruită în mai multe feluri. Este biruită deoarece ştim că prin Învierea lui Hristos moartea nu are ultimul cuvânt şi că suntem chemaţi să ne sculăm din nou, să înviem şi să trăim. De asemenea, moartea mai este învinsă şi în biruinţa lui Hristos asupra păcatului şi surparea iadului, deoarece aspectul cel mai înfricoşător al morţii, aşa cum îl vedem reprezentat în Vechiul Legământ de către poporul lui Israel, era că despărţirea de Dumnezeu, care a adus după sine moartea, putea deveni definitivă, de neînlăturat prin însăşi moartea. Cei ce muriseră din cauza pierderii de Dumnezeu (şi aceasta se întâmpla cu toată lumea), prin moarte Îl pierdeau pentru totdeauna. Şeolul Vechiului Legământ era locul unde nu era Dumnezeu, locul absenţei Sale, al definitivei, irimediabilei despărţiri de Dumnezeu. Prin Învierea lui Hristos, prin pogorârea Lui la iad, prin surparea iadului, acestea au luat sfârşit. Pe pământ există despărţire şi durerea despărţirii, dar în moarte nu mai este despărţire de Dumnezeu. Dimpotrivă, moartea este momentul şi calea prin care, oricât de despărţiţi am fi fost, oricât de nedesăvârşită ar fi fost unirea sau armonia noastră cu Dumnezeu, ne înfăţişăm înaintea feţei Domnului nostru, Mântuitorului lumii. Nu a spus El, şi nu o dată: „Nu am venit să judec lumea, ci să o mântuiesc” (Ioan 12, 47)? Stăm înaintea Lui, a Celui Care este însăşi Mântuirea.

Posted in teologi moderni

Cardinal Tomáš Špidlík, despre Duhul Sfant si Biserica



Crezul pe care-l rostim uneşte două afirmaţii de credinţă: „Cred în Spiritul Sfânt, în Sfânta Biserică Catolică…”. Pe timpul vieţii pământeşti, Isus îi ţinea pe Apostoli uniţi împreună prin forţa personalităţii Sale. După moartea Sa, când Apostolii mărturiseau că Isus a înviat, ar fi putut auzi întrebarea: „Dar atunci unde se află?”. Totuşi, chiar dacă nu au auzit această întrebare, au dat un răspuns: „Trăieşte în noi”. Înălţat la ceruri, El le trimite Spiritul său „care dă viaţă”, care lucrează pentru refacerea lumii. Din aceste motive teologii numesc cu uşurinţă Spiritul Sfânt „sufletul Bisericii lui Hristos”.

Sfântul Irineu aminteşte analogia creaţiei primului om: „Se vede într-adevăr cum Biserica primeşte darul divin în mod asemănător după modul cum Dumnezeu a insuflat Spiritul Său în trup, pentru a da viaţă tuturor membrelor… Atunci, unde este Biserica, acolo este şi Spiritul lui Dumnezeu şi unde este Spiritul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi deplinătatea harului”. Membrele diverse ale trupului formează un singur om, pentru că au doar un singur suflet. La fel şi oameni diferiţi formează o singură Biserică, pentru că sunt însufleţiţi de un unic Spirit.

Această concluzie derivă din trihotomia antropologică lăsată nouă de Irineu. Omul duhovnicesc, zice, este compus din trei elemente: trupul, sufletul şi Spiritul Sfânt, a cărui prezenţă este ca şi cum ar fi „sufletul sufletului nostru”. Trupurile sunt diferite, diferite sunt şi sufletele, dar Spiritul Sfânt este unul singur. El este deci sufletul comun al tuturor celor care se pot numi duhovniceşti.

Când sufletul se separă de trup omul moare. În acelaşi mod, Biserica ar fi fără de viaţă dacă s-ar separa de Spirit Sfânt. Scrie Ioan Gură de Aur: „Dacă Spiritul Sfânt n-ar fi prezent în mijlocul ei, Biserica n-ar exista; şi viceversa, dacă ea există, acesta este un semn clar al prezenţei Spiritului Sfânt”. S-ar putea aduce o obiecţie: „Nu este poate suficientă dragostea reciprocă pentru a uni oamenii?” marele teolog mirean rus Aleksei Komiakov (mort în 1869) insistă mult asupra acestui aspect. Dar este convins că fără Spiritul Sfânt adevărata iubire nu există: „Biserica este revelaţia Spiritului Sfânt prin iubirea reciprocă a creştinilor”. Se poate insista în această obiecţie.

Preluat din Cardinal Tomáš Špidlík, Cateheză despre Biserică, Ed. Galaxia Gutenberg, 2005

Posted in Sfintii Parinti

Sf. Vasile cel Mare, despre tine însuţi


„Ia aminte de tine însuţi”, adică: Nu lua seama nici la cele ale tale, nici la cele din jurul tău, ci numai la tine însuţi. Altceva suntem noi înşine, altceva cele ale noastre şi altceva cele din jurul nostru. Sufletul şi raţiunea suntem noi înşine, întrucât am fost făcuţi după chipul Creatorului. Trupul şi simţurile trupeşti sunt cele ale noastre. Averile, priceperile şi toată alcătuiala vieţii sunt cele dimprejurul nostru.

–         Ce spune deci această poruncă?

–         Nu lua aminte la trup, nici nu urmări cu orice chip binele trupului: sănătatea, frumuseţea, desfătarea cu plăceri, viaţa lungă; nu admira averile, slava şi puterea; nu socoti mare lucru pe cele ce sunt în slujba acestei vieţi trecătoare, ca nu cumva prin râvna pentru ea să dispreţuieşti viaţa ta cea adevărată, ci ia aminte de tine însuţi, adică de sufletul tău. Pe el împodobeşte-l, de el poartă de grijă, pentru ca prin luarea-aminte să fie îndepărtată toată întinăciunea venită peste el din pricina răutăţii, să fie curăţit de toată ruşinea provenită de pe urma păcatului, să fie împodobit şi să strălucească prin toată frumuseţea virtuţii. Cercetează-te pe tine cine eşti, cunoaşte-ţi firea ta! Cunoaşte că trupul tău e muritor, iar sufletul nemuritor! Cunoaşte că viaţa noastră este dublă: una, proprie trupului, iute trecătoare; alta, înrudită cu sufletul, fără de sfârşit. „Ia aminte, deci, de tine însuţi!” Nu te alipi de cele muritoare, ca şi cum ar fi veşnice, nici nu dispreţui pe cele veşnice, ca şi cum ar fi trecătoare. Nu te uita la trup, căci este trecător, ci poartă grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Ia seama cu toată luarea-aminte de tine însuţi, ca să ştii să împarţi fiecăruia ce-i de folos: trupului, hrană şi îmbrăcăminte; sufletului, dogmele credinţei, buna educaţie, practicarea virtuţii, îndreptarea patimilor. Nu îngrăşa mult trupul, nici nu căuta să pui pe el multă carne, pentru că „trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului, împotrivindu-se unul altuia”. Ia seama ca nu cumva îngrăşând trupul să dai multă putere părţii celei rele din tine. După cum la talerele balanţei de îngreunezi un taler, uşurezi pe celălalt, tot aşa, cu trupul şi cu sufletul: mărirea unuia aduce negreşit micşorarea celuilalt. Dacă trupul e gras şi îngreunat cu multă carne, mintea neapărat îşi îndeplineşte slab şi neputincios funcţiunile sale; dacă, însă, sufletul e puternic şi prin îndeletnicirea cu faptele şi gândurile bune se ridică la propria sa măreţie, atunci e firesc ca starea trupului să se veştejească.

Preluat din Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, Ed. Basilica, 2009