Oscar Cullmann, despre Socrate şi Isus


Nimic nu arată mai limpede decât contrastul dintre moartea lui Socrate şi cea a lui Iisus( un contrast care a fost adesea citat, chiar dacă în alte scopuri, de primii oponenţi ai creştinismului) că viziunea biblică a morţii este centrată de la început pe mântuire-istorie şi, astfel, se îndepărtează complet de concepţia greacă.

În descrierea impresionantă făcută de Platon morţii lui Socrate în Phaidon, apare poate cea mai înaltă  şi mai sublimă doctrină a nemuririi sufletului descrisă vreodată. Ceea ce dă valoare inegalabilă argumentării sale este rezerva lui ştiinţifică, lipsită de pretenţie a vreunei dovezi cu validitate matematică.

Cunoaştem argumentele pe care Platon le aduce în favoarea nemuririi sufletului. Corpul nostru este doar un înveliş exterior care, atât timp cât trăim, opreşte sufletul de la a se mişca liber şi de la a trăi în conformitate cu propria sa esenţă eternă. El impune sufletului o lege care nu îi este potrivită.

Sufletul, limitat de trup, aparţine lumii eterne. Atâta timp cât trăim, sufletul nostru se află într-o închisoare, adică într-un trup în esenţă străin lui. Moartea, de fapt, este marele eliberator.

Îl descătuşează, de vreme ce conduce sufletul în afara închisorii trupului şi înapoi în sălaşul său etern.

Cum trupul şi sufletul sunt radical diferite unul de celălalt şi aparţin unor lumi diferite, distrugerea trupului nu poate însemna distrugerea sufletului, la fel cum o compoziţie muzicală nu poate fi distrusă dacă este distrus instrumentul. Cu toate că dovezile nemuririi sufletului nu au pentru Socrate însuşi aceeaşi valoare ca dovezile unei teoreme matematice, ele ating totuşi în interiorul propriei lor sfere cel mai înalt grad de validitate şi fac nemurirea atât de probabilă încât echivalează cu ”o şansă destul de probabilă pentru om.”

Iar când marele Socrate a identificat argumentele pentru nemurire adresându-se discipolilor în ziua morţii lui, el nu s-a rezumat numai la a preda această doctrină: în acel momenta trăit această doctrină. A arătat cum slujim libertăşii sufletului, chiar şi în viaţa prezentă, ocupându-se cu adevărurile eterne ale filozofiei.

Pentru că prin filozofie pătrundem în acea lume eternă a ideilor căreia îi aparţine sufletul şi eliberăm sufletul din închisoarea trupului. Moartea nu face altceva decât să completeze această eliberare.

Platon ne arată cum Socrate îşi întâmpină moartea în pace şi linişte totală. Moartea lui Socrate este una frumoasă. Nu răzbate în ea nimic din groaza morţii. Socrate nu se poate teme de moarte, din moment ce, într-adevăr, acesta ne eliberează de trup. Oricine se teme de moarte demonstrează că iubeşte lumea trupului, că este prins adânc în mrejele lumii simţurilor. Moartea este cel mai bun prieten al sufletului. Aşa ne învaţă el; şi aşa, într-o minunată armonie cu învăţătura lui, moare – acest om care a întrupat lumea greacă în cea mai nobilă formă a ei.

Şi acum să vedem cum moare Iisus. În Ghetsemani, El ştie că îl aşteaptă moartea, la fel cum şi Socrate, în ultima lui zi, îşi aşteptă moartea.

Evangheliştii sinoptici ne oferă, în general, o relatare unanimă. Iisus începe a Se tulbura şi a Se mâhni, scrie Marcu(14:33).

Întristat este sufletul Meu până la moarte, le spune El discipolilor. Iisus este atât de profund uman, încât împărtăşeşte frica naturală în faţa morţii.

Iisus se teme, deşi nu ca un laş care se teme de oamenii ce îl vor ucide şi cu atât mai mult din cauza durerii şi a suferinţei care preced moartea. Îi este teamă în faţa morţii însăşi.

Moartea pentru El nu este ceva divin: este ceva înspăimântător.

Iisus nu vrea să fie singur în acel moment. El ştie, bineînţeles, că Tatăl este alături pentru a-L ajuta. Se uită la El în acest moment decisiv la fel cum a făcut de-a lungul întregii Sale vieţi. Se întoarce către El cu întreaga frică omenească faţă de acest mare vrăjmaş , moartea. Se teme de moarte.

Nu este de nici un folos să înlăturăm frica lui Iisus aşa cum este mărturisită de evanghelişti.

Oponenţii creştinismului care comparase încă din primele secole moartea lui Socrate cu cea a lui Iisus au văzut mai clar aici decât exponenţii creştinismului.
Lui îi era frică cu adevărat. Aici nu este nimic din liniştea lui Socrate, care şi-a întâmpinat moartea în pace, ca pe un prieten. Ce e drept, Iisus cunoaşte deja menirea care i-a fost dată: să îndure moartea; şi a rostit deja cuvintele: „Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini!”
Acum, când vrăjmaşul lui Dumnezeu se află în faţa Lui, El strigă către Dumnezeu, a cărui atotputernicie o cunoaşte: „ Şi zicea: Avva Părinte, toate sunt Ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine” (Marcu 14:36). Iar când încheie, „Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu”, nu înseamnă că în cele din urmă El, ca şi Socrate, priveşte moartea ca pe un prieten, eliberatorul. Nu, El vrea să spună numai atât: Dacă această oroare, cea mai mare dintre toate, moartea, trebuie să se abată asupra Mea, atunci, fie mie după voia Ta, mă supun acestei orori. Iisus ştie că, moartea fiind vrăjmaşul lui Dumnezeu, a muri înseamnă a fi părăsit cu totul. De aceea, El strigă către Dumnezeu; în faţa acestui vrăjmaş al lui Dumnezeu, El nu vrea să fie singur. El vrea să rămână la fel de aproape de Dumnezeu aşa cum a fost de-a lungul întregii Sale vieţi pământeşti. Pentru că oricine se află în mâinile morţii nu mai este în mâinile lui Dumnezeu, ci în mâinile vrăjmaşului lui Dumnezeu.
În acel moment, Iisus, caută ajutor, nu numai de la Dumnezeu, ci chiar şi de la ucenicii Lui. De fiecare dată El se opreşte din rugăciune şi merge la cei mai apropiaţi discipoli, care încearcă să nu adoarmă pentru a fi treji când vor veni să-l ia pe Învăţătorul lor. Ei încearcă; dar nu reuşesc, iar Iisus trebuie să-i trezească de mai multe ori. De ce vrea ca ei să rămână treji? Nu vrea să rămână singur. Când vrăjmaşul înfricoşător, moartea, se apropie, El nu vrea să fie părăsit nici măcar de discipolii a căror slăbiciune omenească o cunoaşte. „N-ai avut tărie ca să veghezi un ceas?” (Marcu 14, 37).
Poate exista o diferenţă mai mare decât cea dintre Socrate şi Iisus? Ca şi Iisus, Socrate este înconjurat de discipoli în ziua morţii; dar discută senin cu ei despre nemurire. Iisus, cu câteva ore înaintea morţii, este tulburat şi Îşi roagă discipolii să nu Îl lase singur.”

Preluat din Oscar Culmann, Nemurirea sufletului sau învierea morţilor ?,Editura Herald,Bucureşti ,2007.

2 thoughts on “Oscar Cullmann, despre Socrate şi Isus

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s