Mitropolitul Antonie al Surojului, Biruinţa Invierii


În Scriptura Noului Legământ găsim ceva încă şi mai măreţ, deoarece odată cu Învierea lui Hristos, moartea este efectiv biruită. Moartea e biruită în mai multe feluri. Este biruită deoarece ştim că prin Învierea lui Hristos moartea nu are ultimul cuvânt şi că suntem chemaţi să ne sculăm din nou, să înviem şi să trăim. De asemenea, moartea mai este învinsă şi în biruinţa lui Hristos asupra păcatului şi surparea iadului, deoarece aspectul cel mai înfricoşător al morţii, aşa cum îl vedem reprezentat în Vechiul Legământ de către poporul lui Israel, era că despărţirea de Dumnezeu, care a adus după sine moartea, putea deveni definitivă, de neînlăturat prin însăşi moartea. Cei ce muriseră din cauza pierderii de Dumnezeu (şi aceasta se întâmpla cu toată lumea), prin moarte Îl pierdeau pentru totdeauna. Şeolul Vechiului Legământ era locul unde nu era Dumnezeu, locul absenţei Sale, al definitivei, irimediabilei despărţiri de Dumnezeu. Prin Învierea lui Hristos, prin pogorârea Lui la iad, prin surparea iadului, acestea au luat sfârşit. Pe pământ există despărţire şi durerea despărţirii, dar în moarte nu mai este despărţire de Dumnezeu. Dimpotrivă, moartea este momentul şi calea prin care, oricât de despărţiţi am fi fost, oricât de nedesăvârşită ar fi fost unirea sau armonia noastră cu Dumnezeu, ne înfăţişăm înaintea feţei Domnului nostru, Mântuitorului lumii. Nu a spus El, şi nu o dată: „Nu am venit să judec lumea, ci să o mântuiesc” (Ioan 12, 47)? Stăm înaintea Lui, a Celui Care este însăşi Mântuirea.

3 thoughts on “Mitropolitul Antonie al Surojului, Biruinţa Invierii

  1. CNI says:

    Imi pemit sa postez o frumoasa predica asupra aceluiasi subiect, apartinand pr. Pavel Florenski, predica rostita in saptamana mare a anului 1905, parca, in biserica Academiei Duhovnicesti din Moscova :

    Incepatorul Vietii

    “Scoala in sus iubita mea, scoala frumoasa mea si vino dupa mine!
    Caci priveste, iarna a trecut, ploile au contenit si nu mai sunt.
    Florile se arata iar pe plai, vremea taiatului viei a sosit si glasul turturelei se aude pe meleaguri.
    Smochinul odrasleste smochinele-i micsoare si via inflorita mireasma si-o revarsa. Te scoala, draga mea, preafrumoasa mea, si vino dupa mine.
    Porumbita mea, cu cuib in crapaturi de stanca si-n pereti prapastiosi adapostita, arata-mi fata ta si glasul tau ma lasa sa-l ascult, ca glasul tau e dulce si fata ta e frumoasa” (Cantarea cantarilor 2, 10-14).
    Astfel o cheama Mirele Ceresc la Sine pe prietena Sa-Biserica;dar ea nu-i iese in intampinare, pentru ca nu se poate smulge din turnul in care stricaciunea cea rea o tine in robie.
    Si ea nu poate iesi din lanturi cu toate ca afara se simte mireasma primaverii ce s-a asternut peste calduroasa Galilee.
    Si astazi Mirele ceresc isi cheama Biserica, dar smerita noastra primavara este si mai gingasa.
    Iata, s-au topit zapezile si paraiele gurese alearga repede la vale.
    Iata, s-au umplut crengile satule;mugurii sunt gata sa plezneasca de belsugul sucurilor vietii. Cloncaneste cioara pe mesteacanul alb de atlaz. Din pamantul reavan sar in sus papadiile de aur.
    Iata, toata faptura se trezeste;pamantul negru se intinde ca dupa un somn greu, iar zorii surad cu un zambet sfios, in intampinarea soarelui involburat. Norii scanteietori se tarasc in siruri de lebede albe pe lacul de azur.
    Chiar daca e numai pentru o scurta vreme, poate numai pentru cateva ceasuri, totusi oamenii au devenit mai curati, in sufletele tuturor se infiripa ciripitul lunii mai care se apropie.
    Priviti, cat de dragalase sunt fetele oamenilor, parca nici n-ar fi fost neintelegeri printre ei.
    Dar de ce se bucura natura? De ce ne bucuram noi? Oare fata cerului nu se va tulbura din nou? Oare nu se va intinde o peruzea cu invelitoarea ei de nor trist pana la deznadejde?
    Oare nu se va usca din nou sanul pamantului-mama care pe toate le hraneste? Oare nu va mai urla vantul de toamna si nu va smulge de pe pomi posomorata lor tesatura de brocat, mantia lor purpurie?
    Si oare nu va serpui din nou pe poteci, aurul frunzelor care-si dau duhul?
    Se bucura pamantul, dar necrutatorul ger isi va intinde inghetul pana la inima lui. Si, fara sa vrei, ti se pare ca sub acoperamantul naturii se ascund moartea si stricaciunea, ca verdeata racoritoare creste pe o intindere de noroi.
    Noi ne bucuram de primavara si de viata. dar oare s-au sters lacrimile maicii, care-si sfasie inima pentru fiul ei ucis? Oare si-a uitat mireasa mirele ei? Oare se vor mangaia prietenii unii pe altii? Nu, mireasa tot inca se topeste ca o palida lumanare de ceara; o tristete de nesuferit tot inca mai roade inima prietenului. N-a incetat mama incaruntita de durere, sa loveasca neputincioasa crucea de pe mormant.
    Suspina in lanturile stricaciunii multpatimitoarea faptura; nu s-a liberat din turn Mireasa lui Hristos.
    Dar de ce ne bucuram?
    Frumusetea naturii n-a biruit moartea; nu a facut decat s-o infatiseze mai ingrozitoare, invesmantand-o cu frumoase gateli.
    Maretia mintii mintii n-a biruit moartea, desi spiritul fiind nemuritor, s-a dat la o parte din fata necrutatoarei grozavii, retragandu-se intr-un domeniu inaccesibil mintii. Si, cand se parea ca zadarnica este orice lupta, a venit in imparatia mortii Iubirea ipostatica ( si s-a frant acul veninos al acestei puteri rapitoare, cand boldul ei s-a lovit de scutul dragostei.
    S-au rupt ghearele ei de pe Trupul celui Preacurat, ca moartea n-a izbutit sa-l tina pe cel Drept in robie.
    Si Hristos a daramat iadul si i-a dat miresei sale chezasia nestricaciunii, sculandu-se El insusi dintre cei morti.
    Venit-a Pastorul cel bun si a alungat moartea cea nemiloasa, punandu-si El insusi sufletul pentru oile sale.
    S-a aratat Domnul si cele vremelnice le-a facut partase celor vesnice, pogorandu-se El insusi in corporalitatea ce incepuse sa devina tulbure.
    S-a indumnezeit materia stralucind in Trupul lui Hristos cu o frumusete statornica. Universul s-a cutremurat de un inexplicabil fior.
    Faptura se bucura nu de o stralucire trecatoare, ci se veseleste de lumina care vine de sus.
    Cerul si pamantul s-au umplut de o bucurie negraita, asteptand primavara cea fara de sfarsit.
    Priviti, intreaga natura se impodobeste in smaraldul vegetatiei sale; acum tainuieste intr-insa o samanta de iluminare. Toate comorile ei primite de la Hristos, natura si le scoate in intampinarea Lui. Acum frumusetea nu mai este zadarnica, caci faptura s-a izbavit de stricaciune; nu mai este zadarnica acum iubirea, caci cel iubit nu va muri fara urma. Nu este zadarnica credinta noastra, nici nevointele duhovnicesti, caci Hristos a inviat.
    In valtoarea evenimentelor care se agita s-a gasit punctul central, sa descoperit punctul de reazem: Hristos a inviat.
    Daca Dumnezeu-omul n-ar fi inviat, lumea ar fi devenit pe de-a-ntregul absurda. Si noi am fi ramas fara amandoua: pentru ca nici n-am fi cunoscut cerul, nici n-am fi putut apara pamantul de nimicire.
    Dar a inviat Acela in fata caruia noi suntem vinovati pana la nesfarsit, si au fost rusinati Pilat si Caiafa.
    Moartea, care pe toate le devora, a fost inghitita de nemurire. Dreptatea a triumfat asupra nedreptatii. Aprinzatorul pacatului a fost racit prin smerenie.
    Netrebuincioasa este acum odihnirea celor ce se iubesc, degeaba isi frange mama palidele sale maini. Caci Hristos a inviat si zadarnice sunt atacurile mortii.
    Cuprinsa de un exces de bucurie, faptura freamata si se veseleste plina de un luminos entuziasm, pentru ca Hristos a inviat si o cheama la Sine pe Mireasa lui.
    “Scoala in sus, iubita mea, scoala in sus si vino dupa mine!”
    Mireasa e inca incatusata, dar rugina ii roade lanturile, se savarseste mareata taina a eliberarii. De sub invelisul stricacios al cojilor incolteste samanta vietii, se innoiesc in chip tainic maruntaiele fapturii, se curata inima pamantului. Mireasa si Duhul ii zic Mielului:”Vino”.
    Iata, de data aceasta aproape este Mirele; iata, se uita printre gratii; iata, bate la usa. Mireasa inca nu poate ridica zavoarele, dar ele sunt frante, cedeaza in fata loviturilor primite din mainile Mirelui.
    Pe palmele lui Dumnezeu este schitat deja chipul Miresei pe care o cheama Mirele, chipul Ierusalimului ceresc.
    Straluceste si scanteiaza acest Ierusalim, curat ca aurul si limpede precum cristalul. Si gata e sa pogoare impodobit pe pamant.
    Sfarama-se-vor zavoarele turnului, unde se chinuieste Mireasa, iar moartea-portarita va cadea ranita si fara suflare.
    Atunci se va pogori in sanul pamantului Ierusalimul cel de sus. Iar Cel ce sade pe tron va zice:
    “Iata noi le fac pe toate”.
    Atunci va cadea coaja de pe faptura, se va topi chipul stricaciunii sale sub dogoarea Fetei lui Hristos, asa cum pacla neguroasa se risipeste sub bataia razelor soarelui ce rasare.
    Va dispare tot ce nu este viu, se va scurge tot ce este minciuna, le vor duce la vale raurile de apa vie, si faptura se va elibera, in sfarsit, din robia stricaciunii.
    “Pamantul ii va da inapoi pe cei ce dorm in el, si pulberea pe cei ce locuiesc intr-insa in tacere”.
    Precum coaja unui ou de pe pui, precum carapacea si crisalida de pe fluture, asa va cadea grosolana scoarta a pamantului si va apare Mireasa si, ivindu-se, va arata ceea ce acum este acuns de pamant.
    Atunci, Mireasa proslavita de frumusetea cea dintai, va iesi intru intampinarea Mirelui.
    Si tot atunci “va sterge Domnul toata lacrima din ochi si moartea nu va mai fi: nici plangere, nici strigat, nici durere nu vor mai fi, caci cele dintai au trecut.”
    Trupul nostru, alcatuit din nou, se va transfigura, luminat de puterea harului dumnezeiesc. Plini de insufletire se vor intalni cei ce se iubesc si cei mai apropiati; se vor imbratisa dupa atatia ani de despartire, desmortindu-se dupa atata vreme de zacere in mormintele lor stramte.
    Si nu se vor putea satura privindu-se unii in ochii altora, strangandu-si mainile in tacere, cu un zambet de copil.
    Si vor fi in comuniune cu Hristos Domnul pe care “nevazandu-L il iubesc”, de a Carui luminoasa bucurie ne bucuram si noi cu o bucurie de mai inainte presimtita.
    Si nu va mai fi nimic necurat in acea mare sarbatoare a invierii celor dragi, in acel maret Paste al lumii, dar Dumnezeu va fi totul si in toti si in toate.
    Da, Doamne Iisuse, vino!
    Amin.

    1. Un pacatos says:

      IISUS ESTE DOMNUL!

      ” Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi,
      Prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o – dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar
      Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi;
      Şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi;
      Şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece;
      În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit;
      După aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor”
      ( I Corinteni 15:1-7).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s