Alexander Schmemann, Spre redescoperirea Botezului


„În trecut, în timpul „perioadei de aur” a Liturghiei creştine, Taina Botezului era săvârşită în noaptea pascală, ca parte componentă din prăznuirea anuală a Paştelui. Chiar şi astăzi, mult după ce legătura dintre cele două slujbe a fost ruptă, ritualurile baptismale şi slujba pascală păstrează încă o pecete de neşters a conexiunii şi a interdependenţei lor iniţiale. Totuşi mulţi creştini nu sunt conştineţi de aceasta. Mulţi nu ştiu că slujba Paştelui este în primul rând o Liturghie baptismală; că, atunci când aud în ajunul Paştelui citirea biblică despre trecerea prin Marea Roşie sau despre cei trei tineri în cuptor sau despre Iona în pântecele chitului, ascultă cele mai vechi „paradigme” ale Botezului şi participă la marea priveghere baptismală. Ei nu ştiu că bucuria care iluminează noaptea sfântă, când răsună vestirea măreaţă „Hristos a înviat!”, este bucuria celor care „în Hristos s-au botezat, în Hristos s-au îmbrăcat”, care erau „îngropaţi cu El prin Botez în moarte, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui”, tot aşa ei să meargă „întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4). Mulţi creştini nu au învăţat că Paştele ca sărbătoare liturgică şi Postul Mare ca pregătire liturgică pentru Paşte s-au dezvoltat iniţial din săvârşirea Botezului; că Pascha (Paştele), „sărbătoarea sărbătorilor”, este cu adevărat împlinirea Botezului şi că Botezul este cu adevărat o taină pascală.
Ştiind toate acestea înseamnă mai mult decât a învăţa un capitol interesant de arheologie liturgică. Este de fapt singura cale către o înţelegere mai amplă a Botezului, a semnificaţiilor sale în viaţa Bisericii şi în viaţa noastră în calitate de creştini. Şi de această înţelegere mai amplă a tainei fundamentale a credinţei şi a vieţii creştine avem astăzi nevoie, mai mult decât orice.
De ce? Pentru că, spunând foarte simplu, Botezul este absent din viaţa noastră. Desigur, este încă acceptat de către toţi ca o necesitate evidentă. Nu este combătut, nici chiar pus la îndoială. Este săvârşit în permanenţă în bisericile noastre. Este, cu alte cuvinte, „luat ca atare”. În ciuda acestui fapt, îndrăznesc să spun că într-un sens foarte concret el rămâne absent şi că această „absenţă” este astăzi cauza multor tragedii din Biserică.
Botezul este, mai întâi, absent din Liturghia Bisericii, dacă prin Liturghie înţelegem ceea ce termenul leitourgia a însemnat întotdeauna: un act integral în care întreaga Biserică, adică întreaga comunicate, este implicată, la care realmente participă. Nu este oare adevărat că, din punsct de vedere liturgic, Botezul a devenit astăzi o celebrare familiară privită, săvârşită de regulă în afara leitourgiei? Nu este adevărat că cineva poate merge regulat la Biserică ani de zile fără să participe la niciun Botez, fără să cunoască măcar cum este acesta săvârşit?
Fiind astfel absent din Liturghie, Botezul este absent, fireşte, din spiritualitatea noastră. Un creştin din vechime ştia, de exemplu, că Paştele în fiecare an este o prăzuire a propriului său Botez, a propriei sale intrări în şi participări la viaţa lui Hristos celui Înviat. Ştia că Învierea lui Hristos era din nou arătată şi reafirmată în acest act al regenerării şi renaşterii prin care noii membri erau integraţi „întru înnoirea vieţii”. Creştinul de astăzi însă nu se mai pune nici pe el nici Biserica în legătură cu Botezul. Ştie, desigur, că a fost botezat şi că acel Botez este o condiţie necesară pentru apartenenţa sa la Biserică. Dar această cunoştinţă rămâne abstractă. Nu este legată de Biserică în calitate de comunitate a celor care au murit cu Hristos şi cărora le-a fost dată o nouă viaţă în El. Spiritualitatea sa nu mai este astfel baptismală, precum era cea a creştinilor de la început. Botezul pentru el a încetat să mai fie o realitate permanentă şi o experinţă care îi iluminează întreaga viaţă, un izvor nesecat de bucurie şi speranţă. Este menţionat undeva pe certificatul de Botez, dar cu siguranţă nu în memoria sa de creştin. Iar el nu mai trăieşte Paştele şi Cincizecimea, Crăciului şi Boboteaza (Epifania), şi de fapt întreaga Liturghie a Bisericii, în legătura lor directă cu Botezul, ca realităţi ale căror semnificaţie şi eficacitate în Biserică sunt împlinite în şi prin Botez.
În sfărşit, încetând să mai hrănească spiritualitatea creştină, Botezul şi-a pierdut în mod evident puterea să modeleze concepţia creştină despre lume, adică atitudinile noastre de principiu, motivaţiile şi hotărârile. Nu există astăzi nicio „filosofie de viaţă” creştină care să cuprindă totalitatea existenţei noastre, atât familia, cât şi profesia, istoria, cât şi societatea, morala, cât şi fapta. Pur şi simplu nu e nicio diferenţă între „valorile” şi „idealurile” acceptate în cadrul comunităţii creştine şi altele din afară. Un creştin astăzi poate fi un „membru de nădejde al parohiei”, în timp ce trăieşte după standarde şi filosofii de viaţă care nu au nimic de-a face cu credinţa creştină, dacă nu chiar îi sunt opuse făţiş.
Un creştin din trecut ştia nu numai la nivel intelectual, dar şi cu întreaga sa fiinţă, că prin Botez a fost pus într-o relaţie radical nouă cu toate aspectele vieţii şi chiar cu „lumea” însăşi; că a primit, odată cu credinţa, o concepţie radical nouă despre viaţă. Botezul era pentru el punctul de plecare şi, de asemenea, temelia „filosofiei de viaţă” creştine, a unei permanente direcţionări care îl conducea cu fermitate de-a lungul întregii sale existenţe, oferindu-i răspunsuri la toate întrebările sau rezolvându-i toate problemele.
Această temelie este încă aici cu noi. Botezul se săvârşeşte. Dar a încetat să fie înţeles ca uşa care duce spre o nouă viaţă şi ca puterea de a lupta pentru păstrarea şi dezvoltarea în noi a acestei noi vieţi”.

Preluat din Alexander Schmemann, Din apă şi din duh : un studiu liturgic al botezului, Editura Sofia, 2009.

9 thoughts on “Alexander Schmemann, Spre redescoperirea Botezului

  1. CNI says:

    Cred ca Schmemann ia de-a gata ipoteza unei varste de aur a Bisericii a carei existenta e imposibil de localizat in spatiu si timp.
    In rest, bune observatii. Problema e ca in multe parohii nu se mai slujeste liturghia vesperala a Sambetei Mari, cea mai baptismala in caracter. Probabil ca a devenit neinteleasa atat de cler cat si de credinciosi. Si tot in multe parohii privegherea pascala este mutilata fie sarindu-se anumite parti, fie despartindu-se slujba utreniei de liturghie, fie o combinatie a amandurora.

  2. Şi eu când l-am citit nu am ştiut despre ce perioadă vorbeşte. A Imperiului bizantin, a apostolilor, perioada post apostolică ? , nu ştiu.

    Mulţumesc de comentarii.

  3. “Vecernia Sâmbetei cele mari, care se oficiază în Vinerea Patimilor, fie la vremea ei reglementară, adică în jurul orei 4 p.m.( în mănăstiri) , fie înainte de amiază( cum se obişnuieşte în bisericile de enorie).
    Rânduiala ei este ca la Vecernia sărbătorilor. Preotul îmbracă de la început toate veşmintele( de culoare neagră).
    Nu se citeşte catisma, se face vohod cu Evanghelia; după prochimen, care este special, al zilei „Împărţit- au hainele Mele…”, se citesc paremii,Apostolul şi Evanghelie, iar la stistihoavna preotul scoate Sântul Epitaf din altar şi îl aşează în mijlocul bisericii( sub policandru).
    Triodul nu spune nimic despre scoaterea Sfântului Epitaf, dar ritualul acesta este descris mai pe larg într-un capitol deosebit din Liturghier, intitulat : „ Învăţătura pentru scoaterea Sfântului Aer”; el simbolizează coborârea de pe Cruce a trupului Domnului şi pregătirea lui pentru înmormântare. Lasfârşit, se rosteste apolisul special al Vecerniei Patimilor .” Preluat din Preot Prof.Ene Branişte, Liturgica Speciala, Editura Lumina Credintei, Bucuresti ,2005.

  4. De ce scrii numai citate? Îmi plac multe dintre ele, să nu crezi asta, dar mi-ar plăcea să văd și cum gândești. E adevărat că e nevoie de mai multă muncă, dar îți spun că merită: în primul rând te ajută pe tine.

    1. Ei aş cum gândesc măi Beni; doar e vădit lucru ce-mi coace mintea când citeşti comentariile. Acolo vorbesc de la mine. Aici scriu[citate] cum îmi dă Duhul. Oricum şi prin cărţile care le citez poţi vedea felul meu de gândire.🙂

    2. Nu zicea Marius Cruceru ca drumul spre un scris bun trece printr-o lectura bogata? Liviu a inceput cu partea buna; las’ ca sunt destui care pretind ca pot spune multe in auzul lumii, fara sa se fi oprit vreodata cu adevarat, pe pagini de carte, in fata unui mare autor …

  5. Tocmai citesc jurnalul lui Schmemann. Foarte interesant. După părerea mea, părintele pune niște diagnostice destul de precoce (anii ’70) la niște boli care, între timp, ne-au copleșit. Dar, cum spunea el, nu prea e nimic de făcut. Probabil că tot cam așa stă treaba și cu botezul. Atâta doar că există cartea lui în care unii vor mai citi și, poate, se vor deștepta (ori măcar vor tresări prin somn). Dar cei care vor citi și vor lua aminte nu vor fi dintre „talibanii” confesionali, ci tot dintre cei mai „relaxați”. Care oricum…
    Cred că mai bine mă opresc… că sunt morbid.

    PS: Mișto blogul. Cât văzui eu p-acilea. Dacă nu vă e cu parapon, îl adaug în lista mea de blogroll.

    1. Theofil dragă eşti binevenit. Cred că am fost şi eu prin ograda(blogul) ta. Numele tău mi-e cunoscut, şi sunt onorat că te-am făcut interesat de modestele mele postări. Te mai aştept, şi mulţumesc că mai pus pe blodroll-ul tău. O să fac la fel. Să fi blagoslovit de Tatăl ceresc.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s