“Cei care răspund chemării lui Dumnezeu se numesc „credincioşi”, adică sunt aceea care cred. În Biblie credinţa este centrul vieţii religioase. Lucrării de mântuire pe care Dumnezeu o realizează în istorie, omul îi răspunde cu credinţă. Pe urmele lui Avraam, „tatăl tuturor credincioşilor” (Rom 4, 11), personajele fundamentale ale Vechiului Testament au trăit şi au murit în credinţă (Evr. 11). În Noul Testament discipolii lui Isus sunt „cei care au crezut” (F.A. 2, 44), cei „care cred” (1 Tes. 1, 7).
Atitudinea plină de credinţă se manifestă sub diverse aspecte. Se spune mereu că pentru catolici credinţa înseamnă mai ales conţinutul, totalitatea adevărurilor revelate, care sunt rezumate în catehism; pentru protestanţi, dimpotrivă, credinţa indică un act de încredere personală în Hristos, decizia de al urma oriunde El ne va conduce. Exagerând această distincţie se separă ceea ce în realitate este indivizibil. Cu atât mai mult, Sfântul Chiril din Ierusalim scria despre credinţă că are un dublu aspect: primul este cel de a avea o deplină încredere în Hristos; dar cel care are încredere într-o persoană acceptă ca adevărate toate cuvintele ei, ceea ce revelează, ceea ce formează conţinutul de credinţă.
Primul aspect se realizează prin încrederea în Hristos şi prin dialogul personal cu El, cel de al doilea prin mărturisirea Crezului, a adevărului eclezial. Încrederea în Hristos găseşte în scrierile Sfinţilor Părinţi o exprimare metaforică: Biserica-Mireasă a lui Hristos. Dialogul cu Hristos şi practica în rugăciune. ”
Preluat din Tomáš Špidlík, Cateheză despre Biderică ,Editura Galaxia Gutemberg, 2005.
Perfectio in Spiritu 