Posted in teologi moderni

Vladimir Lossky


Teologia şi mistica

În tradiţia răsăriteanănu s-a făcut niciodată distincţie netă între Mistică şi Teologie, între trăire personală a tainelor dumnezeieşti şi între dogma afirmată de Biserică. Cuvintele grpite acum un veac de către un mare teolog ortodox, Mitropolitul Filaret al Moldovei, exprimă exact această atitudine :
„ Nici una din tainele înţelepciunii celei mai ascunse a lui Dumnezeu nu trebuie să pară străină sau cu totul mai presus de noi(transcendentă), ci se cade să ne potrivim mintea cu toată smerenia spre contemplareacelor dumnezeieşti”.
Astfel spus, dogma exprimând un adevăr revelat, care ne apare ca o taină de nepătruns, trebuie să fie trăită de noi într-o lucrare în a cărei desfăşurare în loc de a potrivi taina la felul nostru de pricepere va trebui, dimpotrivă, ca noi să veghem pentru ca să se producă schimbarea adâncă, o prefacere lăuntrică a duhului nostru, spre a ajunge în starea de trăiremistică. Departe de a fi opuse, Teologia şi Mistica se sprijină şi se întregesc una pe alta.
Una este cu neputinţă fără cealaltă: dacă trăirea mistică este o punere în valoare personală a conţinutului credinţei comune, Teologia este o expresie, spre folosinţa tuturor a ceea ce poate fi încercat de fiecare.

Posted in teologi moderni

Pr. John Behr



Iată omul!

După ce am cercetat Scripturile în lumina lui Hristos pentru a înţelege cum şi de ce am fost aduşi în fiinţă, ne putem întoarce acum la Evanghelia după Ioan pentru a asculta cuvintele lui Hristos de pe Cruce cu o pătrundere mai adâncă. Când Hristos a spus „Sfârşitu-s-a!” (Ioan 19, 30), El nu declară doar că viaţa Lui pământească a ajuns la sfârşit, ci ne spune de fapt că lucrarea lui Dumnezeu este acum „împlinită” sau „desăvârşită”. Iconomia dumnezeiască, adică întregul plan al facerii şi mântuirii lumii, culminează în acest moment. Lucrarea lui Dumnezeu despre care se vorbeşte în cartea Facerii, prin care este făcut „omul (anthropos) după chipul şi asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26-27), este desăvârşită aici: după cum a spus-o Pilat câteva versete mai înainte, „Iată omul (anthropos)!” (Ioan 19, 5). Lucrarea lui Dumnezeu este împlinită, iar Domnul creaţiei Se odihneşte acum de lucrul Său în mormântul Sabatului binecuvântat. Suferind Patimile ca un om, Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu El Însuşi, ne poate modela acum în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, în Chipul lui Dumnezeu Care este El Însuşi (Coloseni 1, 15).
Potrivit Apostolului Pavel, vestirea Evangheliei trebuie să continue, întărind Biserica, „până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13). Faptul că Hristos este cel dintâi om adevărat şi că noi înşine devenim cu adevărat umani doar în măsura în care dobândim statura Lui, este un aspect afirmat de mulţi scriitori creştini de-a lungul timpului. După cum o spune Epistola lui Barnaba, „Ce spune Scriptura că-I spune Dumnezeu Fiului, „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”, ne priveşte direct”. Într-un mod şi mai dramatic, Sf. Ignatie Teoforul îi imploră pe creştinii din Roma să nu-i împiedice martiriul pe care-l aşteaptă:

Mai bine-mi este să mor în Hristos Iisus decât să împărăţesc marginile pământului. Pe Acela Îl caut, Care a murit pentru noi; pe Acela Îl vreau, Care a înviat pentru noi. Naşterea mea mi-e aproape. Iertaţi-mă, fraţilor! Să nu mă împiedicaţi să trăiesc, să nu voiţi să mor! Nu-l daţi lumii pe cel care voieşte să fie al lui Dumnezeu, nici nu-l amăgiţi cu materia! Lăsaţi-mă să primesc lumină curată! Ajungând acolo, voi fi om (anthropos). Îngăduiţi-mi să fiu următor al patimilor Dumnezeului meu!

Pentru Sf. Ignatie, pătimirea morţii ca mărturisire a lui Hristos – „omul desăvârşit” sau „omul nou” – reprezintă o naştere într-o viaţă nouă, înseamnă a apărea ca Hristos Însuşi, un om desăvârşit. Pentru Sf. Ignatie, mai ales, legătura dintre Patimile lui Hristos şi calitatea Sa de „Cuvânt al lui Dumnezeu” face ca acest titlu să fie împărtăşit de cei care-L mărturisesc pe Hristos prin mucenicie. Cerându-le romanilor să nu pledeze pe lângă autorităţi în favoarea sa, ci mai degrabă să păstreze tăcerea, Sf. Ignatie afirmă că „dacă veţi rămâne tăcuţi în privinţa mea, eu sunt un cuvânt al lui Dumnezeu; dar dacă îmi iubiţi trupul, eu nu voi putea fi decât un strigăt”. Trecând prin aceeaşi moarte martirică ca şi Hristos, Dumnezeul suferind, Sf. Ignatie nădăjduieşte să ajungă la adevărata lumină, la adevărata umanitate arătată de statura lui Hristos şi, prin aceasta, să devină un cuvânt al lui Dumnezeu şi nu un strigăt nearticulat.
Pentru Sf. Irineu, a cărui viziune teologică a călăuzit o mare parte din acest capitol, „lucrarea lui Dumnezeu constă în făurirea omului (anthropos)”. Atunci când susţine că „slava lui Dumnezeu este omul viu”, el nu vrea doar să-şi exprime acordul faţă de ceea ce am putea crede acum că înseamnă „să fii pe deplin viu” în această lume. În realitate, pentru Sf. Irineu, „omul viu” este martirul, cel care merge la moarte mărturisindu-L pe Hristos:

În acest chip, aşadar, martirii aduc mărturie şi dispreţuiesc moartea: nu prin slăbiciunea trupului, ci prin zelul Duhului. Fiindcă atunci când slăbiciunea trupului este absorbită, îl arată pe Duhul ca puternic; şi iarăşi, când Duhul absoarbe slăbiciunea, moşteneşte carnea pentru Sine, şi din aceste două este făcut un om viu: viu, într-adevăr, datorită participării Duhului; şi om, datorită substanţei trupului.

Puterea lui Dumnezeu este desăvârşită în slăbiciune şi astfel, în mod paradoxal, tocmai prin moartea lor, prin vulnerabilitatea lor maximă, aduc martirii cea mai puternică mărturie a puterii lui Dumnezeu. Nu doar că arată moartea ca pe un lucru de nimic, ci, prin mărturia lor, martirii sunt însufleţiţi de Duhul, trăiesc viaţa Duhului care absoarbe slăbiciunea trupului lor în propria Lui putere. Atunci când Duhul stăpâneşte atât de profund trupul, trupul însuşi primeşte calitatea Duhului şi este înapoiat drept Cuvânt al lui Dumnezeu. Paradigma omului viu o constituie Iisus Hristos Însuşi şi cei care Îi calcă pe urme, martirii, trupuri însufleţite de Duhul.
Cinci secole mai târziu, Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă în mod similar că omul Iisus Hristos „a împlinit, în cuvânt şi în adevăr, cu neschimbată supunere, tot ceea ce El, ca Dumnezeu, a rânduit de mai înainte să se facă, împlinind întreaga voinţă a lui Dumnezeu-Tatăl spre folosul nostru”. În viziunea cosmică a Sf. Maxim, lucrarea lui Hristos a anulat toate divizările şi separările care definesc experienţa noastră curentă a realităţii create şi care provin din greşita întrebuinţare a puterilor ce ne-au fost dăruite pentru unirea tuturor în Hristos. Printre acestea se află distincţia dintre bărbaţi şi femei:

Mai întâi ne-a unit pe noi în El Însuşi prin înlăturarea deosebirii dintre bărbat şi femeie şi, în loc de bărbaţi şi femei, prin care această împărţire este păstrată, El ne-a arătat că în mod potrivit şi cu adevărat suntem simpli oameni (anthropos), pe deplin transformaţi după modelul Lui şi purtând, în El, chipul Lui neatins şi nevătămat.

Urmându-l pe Apostolul Pavel (Galateni 3, 28), Sf. Maxim susţine că în Hristos distincţia dintre bărbat şi femeie este anulată. Anularea acestei distincţii înseamnă că în Hristos şi doar în El putem să-i vedem pe bărbaţi şi pe femei aşa cum sunt cu adevărat: fiinţe umane.
Această perspectivă este menţinută de-a lungul perioadei bizantine. Nicolae Cabasila scria în secolul al XIV-lea că nu Adam, ci Hristos este primul om adevărat din istorie:

Pentru omul nou (anthropos) a fost făcut dintru început firea omenească, şi pentru el au fost pregătitie şi dorinţa, şi minte. … Nu Adam cel de demult a fost model pentru Adamul cel nou, ci Acesta pentru cel de demult. … Pentru cei care l-au cunoscut pe cel dintâi, vechiul Adam este arhetip în privinţa firii noastre căzute. Dar pentru Cel care vede toate lucrurile înainte de aducerea lor în fiinţă, primul Adam este zidit după chipul Celui din urmă. Pe scurt, Mântuitorul este cel dintâi şi singurul Care ni l-a arătat pe omul adevărat (anthropos), om care este desăvârşit atât prin fire şi purtare, cât şi în toate celelalte privinţe.

Nu doar că Hristos este cel dintâi om adevărat, dar El este modelul după chipul căruia Adam, „un chip al Celui ce avea să vină” (Romani 5,14), fusese deja creat. După cum am văzut, noi suntem datori să devenim precum Hristos: pe măsură ce istoria s-a desfăşurat, la început cunoaştem umanitatea lui Adam, o viaţă de apostazie şi moarte, dar acest fapt oferă cadrul şi mijloacele prin care trebuie să creştem apoi pentru a ajunge la statura acelei firi umane revelate în Hristos Însuşi.
În fine, iată un exemplu luat dintr-un scriitor latin prin care ni se înfăţişează încă un aspect al acestei taine. Combinând cele două relatări ale facerii omului prezente în cartea Facerii (Facerea 1, 26-27; 2, 7), Tertullian ne concentrează atenţia asupra trupului:

Oricare va fi fost (chipul) arătat de lut, Dumnezeu Se gândea la Hristos Care avea să Se facă om (ceea ce pământul era pe atunci). Căci Tatăl Îi spusese deja Fiului Său: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră; şi Dumnezeu l-a făcut pe om”, care înseamnă acelaşi lucru ca atunci când zice că „l-a plămădit” (Facerea 2, 7), „după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el” (Facerea 1, 26-27) – adică pe Hristos. Iar Cuvântul este de asemenea Dumnezeu, Care, „Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu” (Filipeni 2, 6). Prin urmare lutul, Care îmbrăcase deja chipul lui Hristos ce avea să vină în trup, nu a fost doar lucrul lui Dumnezeu, ci şi chezăşia Lui.

Trupul nostru nu este doar lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, fiind modelat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică după chipul şi asemănarea Hristosului ce stă să vină, ci şi „chezăşia” lui Dumnezeu că venirea lui Hristos se va petrece cu adevărat. În trup, aşadar în acest lut, este lucrată taina lui Hristos şi de aceea creştinii „Îl slăvesc pe Dumnezeu” (1 Corinteni 6, 20) acum în trupul lor.

preluat din Taina lui Hristos, Viaţa în moarte, Editura Sofia, Bucureşti,2008.

Posted in Poezie

Ioan Alexandru


Iubirea

Părtaşi suntem multor iubiri
Una singura e împlinire
Celelalte numai presimţiri
Pâna dăm in inima de Mire

Împodobit cu-nfăţişarea Lui
Dinspre înviere răsărindă
Pe cât in lacrimile orişicui
Voi râvni iubirea sa-si aprindă

Ce există să iubesc nespus
Oceanul stingerii de sine
Să rodeasca-n cele care nu-s
Răsaritul ce le aparţine.

Posted in Uncategorized

Georges Florovsky



Alexander of Alexandria

During the period of the Arian controversies the Church was faced with problems of a philosophical nature and, in answering the heretics, theologians developed systems of philosophical conceptions and terminology. In the words of the Church historian Socrates, Alexander of Alex-andria “theologized like a philosopher” in his refutation of Arianism. Alexander’s theology is mainly concerned with the problem of time. His basic doctrine is also that the Divine is immutable and unchanging, and for this reason he stresses the complete indivisibility of the Father and the Son. “God has always existed and the Son has always existed; the Son and the Father are together; the Son coexists with God.” αμα and αει: this definition excludes the idea of gradation within the Trinity. “The Father does not precede the Son by the slightest instant.” He has always and unchangingly been the Father of His Son. The Son is generated “absolutely from the Father” and is His “indistinguishable Image.” He is completely and exactly the Image of the Father and is perfectly similar to Him in everything. It is only “unoriginateness” which is the attribute and “personal property” of the Father alone and which does not extend to the Son. But since the Son’s generation is eternal, this does not abrogate the complete inherence of the Son in the Fa-ther.
Alexander was also an Origenist, but he developed different aspects of Origen’s system. He ignored cosmological problems and tried to understand and explain the being of the Son as an internal event within the Divinity, and not as a moment or act of “generation.” From his theological creed it is clear that the problem of time and eternity was connected with his doctrine on the being and essence of God. This was tremendously significant at the beginning of the Church’s struggle against Arianism. The anathemas appended to the Nicene Creed reject all definitions of the Divinity which suggest any limitation in relation to time, such as “there was a then, when He did not exist,” or “(He has being) out of things which do not exist,” or which involve the concepts of mutability or a created nature. The Nicene Creed also rejects the idea of origina-tion “from another essence or hypostasis.” Socrates reports that Ossius (Hosius) of Cordova, who was sent by the emperor to Egypt to settle the Arian conflict, was the first to raise the question of essence and hypostasis, making these the subject of a new controversy.