Posted in teologi moderni

Dumitru Stăniloae



Sensul ipostasului şi al firii

E greu să înţelegem în ce constă în concret această capacitate. Calitatea omului de chip al lui Dumnezeu, sau de chip al Cuvântului lui Dumnezeu nu ne spune nici ea prea mult în concret. Pentru a ne lămuri în această privinţă, să vedem întâi ce este ipostasul. Ipostasul sau persoana este starea de sine a unei firi spirituale, sau şi spirituale; e una din unităţile unei astfel de firi, în strânsă corelaţie cu celelalte unităţi, iar în cazul persoanei umane, în relaţie şi cu Dumnezeu cel personal. Ca atare persoana, care e modul de subzistenţă concretă a firii umane, e un centru unitar al tuturor actelor şi relaţiilor sale mereu noi faţă de alte persoane umane, dar şi al relaţiei cu Dumnezeu cel personal.
Persoana e un „cine” unitar, care este şi se ştie subiectul unei firi sau al unui fond complex de însuşiri din care poate scoate acte mereu noi şi în care suportă şi primeşte actele altor factori personali şi impersonali. „Cine”-le unitar al persoanei se conciliază cu complexitatea acestui fond de însuşiri pe care-l manifestă în acte proprii şi în care primeşte actele străine. Privită ca unitate, complexitatea e persoană; privită ca complexitate de însuşiri, e natură. Dar această complexitate de însuşiri nu poate fi văzută stând de sine. Ea subzistă într-un „cine” unitar, sau ca un „cine”unitar. Dacă firea nu poate exista real decât într-un sau ca un „cineva”, într-o sau ca o persoană, realitatea supremă trebuie să aibă şi ea caracter personal. Numai în ea se contemplă firea. Realitatea este astfel ipostatică, personală, sau subzistă în ea. Unitatea acestui „cine”, simultană cu complexitatea lui, o redă, în privinţa lui Hristos. Leonţiu de Bizanţ considerând pe de o parte ca ipostas al naturii umane pe acelaşi Dumnezeu-Cuvântul care e şi Ipostasul etern al firii Sale dumnezeieşti, pe de alta, numindu-L compus, ca unul ce întruneşte sau ipostaziază în sine cele două firi. E de menţionat că ipostasul nu trebuie înţeles ca o bază deosebită de firi, ci ca un mod de existenţă concretă care, unificându-le, le penetrează în toate ale lor prin caracterul ipostatic.
Nimic nu se opune însă, în principiu, ca un „cine” unitar suprem să cuprindă în sine o complexitate şi mai mare, mai mare ca a subiectului uman. Nimic nu se opune ca să se realizeze un cine care să cuprindă nu numai complexitatea de însuşiri a firii umane, în care se cuprind personalizate toate elementele din cosmos, ci şi ale firii dumnezeieşti, sau viceversa. Prin aceasta se realizează unitatea personală cea mai cuprinzătoare. Acesta este Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu cel Întrupat.

Din Dumitru Stăniloae , Teologie Dogmatică Ortodoxă.

Posted in Şah

În sfârşit, campion mondial de juniori


Repetatele confruntări internaţionale din ultimii doi ani, confruntări ce au culminat cu Olimpiada de la Varna, au influenţat evident pozitiv jocul meu în turnee. Începusem acum să joc mai bine poziţional, nu mă mai grăbeam ca înainte în situaţii complicate (motiv din care ratam de multe ori poziţii bune), jucam mai sigur şi mai calculat, într-un cuvânt începeam să capăt experienţă competiţională. Peste câteva luni, în toamna lui 1963, trebuia să încerc pentru a doua oară să devin campion mondial de juniori. Ştiam că va fi foarte greu, dar doream atât de mult acest titlu care îmi scăpase printre degete cu doi ani în urmă, în Olanda! Îmi amintesc că m-am pregătit extraordinar pentru „concursul vieţii mele”, cum îl numeam atunci! Începusem pregătirea teoretică de multe săptămâni, revăzusem sute şi sute de partide ale viitorilor mei adversari, găsisem câteva noutăţi teoretice, studiasem zeci şi zeci de finaluri unde ştiam că mai sunt încă slab. Am avut ocazia să încerc o parte din aceste scheme şi planuri de joc, participând la Bucureşti la un turneu internaţional, destul de puternic, câştigat de marele maestru sovietic Holmov. (Eu m-am clasat pe locurile 3-4, la egalitate cu D. Drimer.) Nu am jucat rău, însă pierzând la Holmov, ratasem câştigarea turneului. „Proba de foc” a pregătirii mele, pe care o consideram perfectă, a constituit-o meciul susţinut de echipa noastră naţională contra Ungariei, în acea vară la Bucureşti. Oaspeţii deplasau o echipă foarte puternică, în frunte cu L. Portisch, încă de pe atunci reputat mare maestru, în prezent unul din candidaţii la titlul mondial. Iar eu urma să-l înfrunt tocmai pe Portisch. Pentru echipa noastră meciul era foarte dificil prin prisma rezultatelor anterioare: nu-i învinsesem încă niciodată pe unguri! Îmi amintesc perfect ziua a doua a meciului, când Aula Bibliotecii Centrale Universitare – aceeaşi sală în care cunoscusem primul meu mare succes – devenise neîncăpătoare, iar aplauzele nu se mai terminau. România învinsese Ungaria cu 13-11, iar Portisch ceda şi cea de a doua partidă în faţa matului imparabil. Învinsesem! Pentru mine, cele două victorii au reprezentat un puternic tonic înaintea campionatului mondial de juniori. „Proba de foc” fusese trecută cu succes.
După acest meci, antrenorul meu de atunci, maestrul V. Urseanu, a declarat că mă consideră excelent pregătit şi că în mod normal nu pot pierde titlul suprem al juniorilor. În mod normal… De câte ori auzeam aceste cuvinte, îmi aminteam nopţile nedormite de la Haga şi antrenamentele reîncepeau, tocmai pentru ca totul să ajungă să se desfăşoare normal! Ultima fază a acestei pregătiri minuţioase a reprezentat-o o tabără la Snagov, în cadrul căreia am reuşit să aprind pasiunea pentru şah în aproape toţi componenţii echipei de lupte a ţării noastre, cărora le plăcea să asiste la antrenamentele noastre. Îmi amintesc că odată, în glumă, am vrut să fac o „repriză” cu Martinescu… Am renunţat însă repede, diferenţa de categorie era mult prea mare! Odată sosiţi în Iugoslavia, am aflat că toată lumea – pe baza ultimelor mele rezultate – mă considera mare favorit şi acest lucru îmi îngreuna şi mai mult sarcina! Primele partide din serii au vădit buna pregătire a sovieticului Zaharov, cehoslovacului Janata şi iugoslavilor Kurajiţa şi Bojkovici, probabil cei mai periculoşi adversari pentru finala turneului. Nici eu nu am jucat însă prea rău primele întâlniri (4 jumate din 5 posibile), astfel că anu am avut emoţii cu calificarea. În finală, surprinzător, în primele runde am făcut două remize, cu singaporezul Tan şi polonezul Adamski. În runda a doua îl învinsesem, însă, în primul derby al concursului pe Zaharov. În acest timp, un start foarte bun a avut Janata, care a condus în primele patru runde. Din această cauză, întâlnirea directă dintre noi, programată în runda a şasea, a suscitat un interes deosebit, însă din punct de vedere tehnic ea s-a situat sub aşteptări. Janata a fost depăşit de importanţa partidei, a jucat destul de slab şi la mutarea a 32-a s-a recunoscut învins. În seara aceea, antrenorul meu şi-a permis să bea (singur!) un pahar în cinstea viitorului campion mondial, dar, după cum se va vedea, a fost puţin grăbit. După ce în runda a şaptea l-am învins şi pe Kurajiţa, marea speranţă a gazdelor pentru acel campionat, se părea că nimic nu mai stă în calea mea spre titlu! Şi totuşi, nemaiputând să-l înving în finală pe englezul Lee, am realizat „numai” 7 jumate puncte din 9 posibile, un procentaj extraordinar pentru o finală de campionat mondial. Dar Janata, beneficiind de o neobişnuită şansă de concurs, obţinea exact acelaşi procentaj, câştigând poziţii net pierdute la Adamski şi Zaharov! Câte nădejdi păreau că se năruiseră din nou în ultima noapte, când analizam întrerupta cu norvegianul Zweig, în care am găsit de-abia la 4 dimineaţa o cale de studiu de câştig! Se repeta oare istoria de la Haga? Realizasem în acest campionat mondial 12 puncte din 14 (10 victorii şi 4 remize), fusesem singurul jucător neînvins şi nu era de ajuns! Pentru prima oară, urma să se dispute un meci pentru titlul de campion mondial şi tot pentru prima oară următorii clasaţi erau devansaţi cu trei puncte (Kurajiţa, clasat pe locul 3 cu 4 jumate puncte, urma să devină peste doi ani următorul campion al juniorilor). După câteva săptămâni a urmat în aceeaşi localitate iugoslavă, Vrnjacka Banja, meciul pentru titlu. După o luptă înverşunată, cele patru partide ale meciului s-au încheiat remiză, dar pentru că îl învinsesem pe adversarul meu în finală şi aveam un coeficient Sonneborn net superior am devenit campion mondial. În acea seară, am trăit momente de neuitat. Pentru prima oară, un şahist român primea un titlu suprem, pentru prima oară răsuna imnul şi se ridica tricolorul românesc pe cel mai înalt catarg în întreceri şahiste de asemenea amploare.
Nu mi-e ruşine să spun că în noaptea aceea de noiembrie a lui 1963 am plâns de bucurie! Titlul pentru care luptasem atât şi care fugise de mine la Haga era acum al meu şi al României! Câteva ore mai târziu, la hotel, în timp ce maestrul Urseanu închina o cupă de şampanie, eu încă mai stăteam cu cununa de lauri pe umeri şi-l întrebam neîncrezător: „Am câştigat, maestre? Nu visez?”. Nu, nu visam! La întoarcerea în ţară, în semn de deosebită preţuire, am primit titlul de maestru emerit al sportului, cel mai înalt titlu la care poate aspira un sportiv al ţării noastre.

Gheorghiu,Florin – Honfi,Karoly

1.d4 Nf6 2.c4 g6 3.Nc3 d5 4.Nf3 Bg7 5.e3 0–0 6.b4 b6 7.Bb2 Bb7 8.Be2 e6 9.0–0 Nc6 10.a3 Ne4 11.Rc1 Ne7 12.cxd5 Nxc3 13.Bxc3 exd5 14.Qb3 Kh8 15.Rc2 a6 16.Rfc1 f6 17.Bb2 c6 18.a4 b5 19.Ne1 Qd6 20.Nd3 Rae8 21.Qc3 Rf7 22.Ra1 Qb8 23.Bg4 Bc8 24.Bxc8 Rxc8 25.Nc5 Qb6 26.axb5 axb5 27.Ra6 Qb8 28.Qb3 Nf5 29.Qa2 Nd6 30.Rc1 Nc4 31.Ra1 Bf8 32.Bc3 Qd6 33.Ra8 Rcc7 34.Re8 Rce7 35.Qa8 Kg8 36.Rd8 Qc7 37.Rc8 Qb6 38.Ra6 Ra7 39.Rxf8+ Rxf8 40.Qxa7 Qd8 41.Ne6 1–0

Sajtar,Jaroslav – Gheorghiu,Florin

1.c4 Nf6 2.Nc3 g6 3.e4 d6 4.g3 Bg7 5.Bg2 c5 6.Nge2 Nc6 7.d3 Bd7 8.h3 Qc8 9.Be3 0–0 10.Qd2 Re8 11.g4 Rb8 12.Ng3 Nd4 13.0–0 h5 14.f3 a6 15.Rab1 b5 16.b3 b4 17.Nce2 Nxe2+ 18.Nxe2 e5 19.Ng3 a5 20.Bg5 hxg4 21.fxg4 Nh7 22.Bh6 Qd8 23.Be3 a4 24.Bf3 axb3 25.axb3 Qh4 26.Kg2 Ra8 27.Ne2 Ra3 28.Qe1 Qxe1 29.Rfxe1 Bf6 30.Bc1 Ra2 31.Kg3 Ng5 32.Bb2 Kg7 33.Nc1 Ra7 34.Ra1 Rxa1 35.Bxa1 Rh8 36.Rh1 Ne6 37.h4 Nf4 38.g5 Be7 39.Ne2 Nxe2+ 40.Bxe2 Bxg5 41.Bb2 Bf4+ 42.Kg2 f5 43.Bf3 Ra8 44.Ra1 Rxa1 45.Bxa1 Bc1 46.h5 f4 47.hxg6 Kxg6 48.Kf1 Kg5 49.Ke2 Bg4 0–1

Posted in Uncategorized

Mihail Tal


A Young Master

1956 began with my first appearance in the Final of the USSR Championship, which on this occasion was unfortunately rather weakened. At that time all our leading players would normally take part in the Championship, but this was the year of the Candidates Tournament, and so all those seeking the chess crown, with the exception of Spassky, preferred to rest.
I started well; in particular, one of my victories, that over Simagin, appeared in all chess periodicals, although there was only one move in it which proved difficult.

Tal- Simagin
USSR Ch, Leningrad 1956

Black is trying to drive the knight away, but White does even think of retreating: 12.Nxf7 Kxf7 13.f5 dxe5 14.fxe6+ Kxe6 15.Rb1!! It was after finding this move in his preliminary calculations that White decided to sacrifice the Knight; on 15…Qa6 there can follow 16.Qg4+ Kd6 17.dxe5+ Kc7 18.Bf4 and on 15…Qa5 simply 16.Rxb7.
15…Qxb1 16.Qc4+ Kd6 17.Ba3+ Kc7 18.Rxb1 Bxa3 19.Qb3! Black has adequate material compensation for the Queen, but White’s advantage in development makes his attack irresistible.
19…Be7 20.Qxb7+ Kd6 The return journey! 21.dxe5+ Nxe5 22.Rd1+ Ke6 23.Qb3+ Kf5 24.Rf1+ Ke4 25.Re1+ Kf5 26.g4+ Kf6 27.Rf1+ Kg6 28.Qe6+ Kh7 29.Qxe5, and in addition to his initiative, White has also gained a material advantage.
It was here that the one-sided nature of my play revealed itself. Instead of a quiet, purely technical realisation of my advantage, I decided to include my King in the attack, planning to march him along the route g1-f2-g3-h4-h5-g6. In the end this was successful, but on the way Simagin could have gained a draw.
In the sixth round came the important encounter with Spassky. It was clear that on his “home ground”(the Championship was held in Leningrad) it was Boris who had the support of the spectators; I did not like this, and I played somewhat strangely: first limply(in the opening), then over-sharply(in the middlegame). Spassky won very “cleanly”.
After this my play deteriorated. I won one game, drew a few, and lost one, but there were practically no good games. I say practically, because in the final round I nevertheless succeeded with a rather complicated combinative attack.

extras din cartea The Life and Games of Mikhail Tal, de Mihail Tal.

Posted in teologi moderni

Povaţă către o viitoare soacră- Sf. Teofan Zăvorâtul


Milostivirea lui Dumnezeu să fie cu tine! întrebi despre căsătoria fiului.
Dumnezeu binecuvântează ! El îşi iubeşte mireasa şi ea, pe cât se vede, îl iubeşte la
rândul său. în asta şi stă tăria legăturii căsniciei. Tu spui: „Nouă nu ne place”, însă nu
voi, ci el are de trăit cu soţia. Dacă lui îi place, ce treabă aveţi voi ? Si părinţii trebuie
să se bucure de o asemenea însoţire, fiindcă se vede că este bună. Te gândeşti că fiul
nu o să te ajute. Să ştii că asta nu depinde de căsnicie. Dacă este om bun, o să te ajute,
oriunde ar trăi, iar dacă nu e bun, ce poţi să-i faci ?
Dacă într-un lucru atât de însemnat tu, ca mamă, ai să faci după inima fiului,
toată viaţa lui o să-şi amintească si o să-ţi răsplătească ajutându-te după putere.
Aşa că nu văd nimic rău în această căsătorie.
Dumnezeu binecuvântează!

Posted in Poezie

Tudor Arghezi


Psalm

Sunt vinovat că am râvnit
Mereu numai la bun oprit.
Eu am dorit de bunurile toate.
M-am strecurat cu noaptea în cetate
Şi am pradat-o-n somn şi-n vis,
Cu braţu-ntins, cu pumnu-nchis,
Pasul de marmur,tăcut,
Călca lin, ca-n lut,
Steagul nopţii, desfăşat cu stele,
Adăpostea faptele mele
Şi adormea străjerii-n uliţi
Răzimaţi pe suliţi.
Iar când plecam călare, cu trofeie,
Furasem şi câte-o femeie
Cu părul de tutun,
Cu duda ţâţii neagră, cu ochii de lăstun.
Ispitele uşoare şi blajine
N-au fost şi nu sunt pentru mine.
În blidul meu, ca şi în cugetare,
Deprins-am gustul otrăvit şi tare.
Mă scald în gheaţă şi mă culc pe stei,
Unde dă beznă, eu frământ scântei,
Unde-i tăcere, scutur cătuşa,
Dobor cu lanţurile uşa.
Când mă gândec in pisc
Primejdia o caut şi o isc,
Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec,
Ducând în cârcă muntele întreg.
Păcatul meu adevărat
E mult mai greu şi neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,
Să te răstorn pe Tine, Dumnezeu!
Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia
Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria.

Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,
Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate.

Posted in Cărţi apărute

Inima si Duhul in invatatura Sfantului Teofan Zavoratul — o fenomenologie ascetico-mistica


Trecut in 1988 in randul sfintilor, episcopul-ascet Teofan Zavoratul (1815–1894) a fost o personalitate duhovniceasca si teologica unica. Opera sa imensa — traduceri filocalice si patristice, comentarii biblice si minunate scrisori si cateva tratate morale — a jucat un rol decisiv in innoirea in duh patristic a Bisericii Ruse in veacul XIX.
In peisajul Ortodoxiei moderne Sfantul Teofan este prin excelenta teologul inimii. Depasind schematismele reductioniste ale rationalismului si psihologismului, moralismului si sentimentalismului, gandirea duhovniceasca a episcopului-ascet din Visen poate fi inteleasa drept o fascinanta fenomenologie ascetico-mistica a inimii si duhului, cu o initiere in insasi inima traditiei ortodoxe.
Admirabil restituita de regretatul Tomas Spidlik in monografia capitala pe care i-a consacrat-o, tradusa in romaneste in volumul de fata, gandirea duhovniceasca a Sfantului Teofan ofera repere esentiale pentru toti cei ce vor sa inteleaga viziunea despre om a Ortodoxiei. Lectura ei poate oferi contrapunctul necesar derutei omului contemporan. Blocat disperat intr-o celebrare a materialitatii opace si basculand intre o tehnologie tot mai abstracta si o carnalitate tot mai obsedanta, el are sansa de a avea aici o veritabila busola in calatoria duhovniceasca spre locul inimii si viata Duhului.

Posted in Mariologie

Despre venerarea Mamei Domnului


Există mai multe motive pentru care credincioşii o venerează pe Maria. Ea este cunoscută ca fiind cea mare dintre sfinţi şi de aceea îi este cuvenită cea mai mare venerare.
Ea ocupă în economia lui Dumnezeu un loc privilegiat, aceea de Purtătoare de Dumnezeu. Lossky afirmă că Maria este împlinirea vocaţiei omenirii, desăvârşirea în sfinţenia la care este chemată Biserica.
Tot el afirmă : „ Maria,mama lui Iisus(Fapte 1:14) a actualizat relaţia unică ce o lega de Fiul ei manifestând-o în sfinţenia ei personală.
Însă această sfinţenie nu poate fi alta decât sfinţenia totală, plenitudinea harului conferit Bisericii- complementul umanităţii glorioase a lui Hristos. Dar în timp ce Biserica aşteaptă încă arătarea Împărăţiei care trebuie să vină, Maica Domnului a trecut dincolo de graniţele Împărăţiei veşnice; şi,ca singură persoană îndumnezeită- o garanţie a îndumnezeirii finale a creaturilor-,alături de Fiul ei, destinele lumii care nu s-a descoperit încă în timp”.