Către o fată ce urmează să se căsătorească

„ Domnul să vă binecuvânteze pentru a începe felul de viaţă pe care dintotdeauna l-aţi văzut ca fiind cel mai bun pentru Dumneavoastră. Iată, Domnul vă împlineşte dorinţa inimii. Căsătoria are o mulţime de mângâieri, dar e şi însoţită de numeroase griji şi necazuri, deosebit de adânci câteodată. Să vă gândiţi la asta, încât atunci când vă veţi lovi de aşa ceva să nu fiţi luată pe neaşteptate. Acum sunteţi doi. În doi bucuriile sunt mai puternice, iar necazurile se rabdă mai uşor. Să vă ajute Domnul să n-aveţi despărţire în nimic, ci toate să le aveţi de obşte – o singură inimă şi un singur drum în viaţă.
Cu privire la hainele de mireasă… în locul Dumneavoastră aş face cum vor ceilalţi, fără să mă gândesc… hainele sunt pentru ceilalţi, nu pentru Dumneavoastră. N-au decât să vă gătească aşa cum vor. Fericire deplină vă doresc!
Al vostru rugător către Dumnezeu,
Episcopul Teofan ”

Apostolul Andrei apostolul geto-dacilor- mărturii istorice

Scytia Minor era teritoriul dintre Dunăre și Mare după anul 297, denumit de altfel și Dacia Pontică. Acest teritoriu era influențat de cultura greacă și apoi romană, lucru care a favorizat răspândirea Evangheliei pe aceste tărâmuri.

Hipolit Romanul, un scriitor din secolul III, a scris prima dată despre Sf. Apostol Andrei că ar fi evanghelizat Scytia. În lucrarea sa, Despre apostoli(Migne , Patrologia Graeca) spune că:

”Andrei a vestit(Cuvântul Evangheliei), sciților și tracilor.”

Eusebiu de Cezareea în Istoria lui afirmă că Sf.Apostol Andrei a predicat în Scytia. Chair și în Epistola Către Coloseni este spus că sciții ar fi putut auzi Cuvântul lui Dumnezeu.
Aceste sunt dovezile timpurii.

În Sinaxarul Bisericii Constantinopolitane avem scris că Andrei a predicat la sciți, și a hirotonit ca episcop la Odyssos pe Amplias. Asta spune și Nichifor Calist(sec.XIV) în Istoria lui bisericească.

Cercetările recente au descoperit pe un Calendar(Sinaxar) got din secolul IV și pe două Martilologii apusene(a lui Adon și Usuard) din secolul IX scriindu-se despre Sf.Apostol Andrei și Filip că ar fi convertit la credința în Hristos întreaga Sciție.

Paul Evdokimov, Mesajul Cincizecimii

”Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru.” Se simte bătând în acest cuvânt însăși inima Evangheliei. Lumile se apropie, frontierele se estompează, lumea de dincolo este aici și acum. Iată experiența imediată a oricărui credincios care ia parte la liturghie: ”Acum puterile cerești, nevăzut, săvârșesc împreună cu noi…” Dar aceste irumperi ale lui ”dincolo” în lumea noastră înseamnă că infernul este și el în mijlocul nostru. În ciuda unei nete inflații a acestei noțiuni, viața sub toate formele ei este în mod constant calificată prin ea: infernul unei iubiri nefericite, infernul vieții conjugale, infernul prezenței celuilalt, infernul propriu etc. Infernul la măsură umană se insinuează în intimitatea noastră, devine un element familiar, cunoscut, deși terifiant. El diferă desigur de imaginea pe care i-o dădeau maeștrii medievali, sau Bosch, sau Goya, sau dansurile macabre, dar este cu atât mai real. Diavolul și-a scos masca romantică, ne devine astfel mai familiar, ca diavolul în veston al lui Ivan Karamazov, este ca toată lumea și așa cum îl întâlnim, poate, în fiecare zi. Nu mai este deghizat în arhanghel cu aripi arse; mai adevărat, mai uman și, de aceea, mai de temut, el ne seamănă. Marcel Jouhandeau spune esențialul: ”Eu, cu puterile mele, pot să înalț în fața lui Dumnezeu un imperiu, asupra căruia Dumnezeu nu are nici o putere; acesta este iadul… omul nu înțelege infernul pentru că nu și-a înțeles propria inimă… ”
Puterea titanică de a refuza pe Dumnezeu este punctul cel mai avansat al libertății umane; Dumnezeu este cel care o voiește așa, adică fără limite. ”Dumnezeu nu poate sili pe nimeni să-L iubească”, învață Sfinții Părinți: iată, abia îndrăznim să o spunem, infernul iubirii Lui, dimensiunea cerească a infernului, viziunea dezolantă a omului care repetă la nesfârșit gestul lui Adam ori al lui Iuda afundându-se în noaptea singurătății.

Sursa

Epifanie al Salaminei, Ancoratus

Căci Unul este Dumnezeu, Tată în Fiu, Fiu în Tată, dimpreună cu Duhul Sfânt. Și de aceea ”Cel sfânt se odihnește în sfinți”, Tată adevărat enipostaziat și Fiu adevărat enipostaziat și Duh Sfânt enipostaziat, trei fiinduri, o singură Dumnezeire, o singură ființă, o singură slăvire, un singur Dumnezeu.
Ai numit pe Fiul, ai cuprins cu gândul Treimea. Ai avut Duhul Sfânt, să fi socotit demn de puterea și a Fiului lui Dumnezeu. Ai slăvit pe Tatăl, l-ai indicat pe Fiul și pe Duhul Sfânt, dar fără a-I confunda: Tatăl există[ca] Tată, Fiul există[ca] Fiu, Duhul Sfânt există [ca] Duh Sfânt.
Treimea nu este înstrăinată de unime și identitate.
Tatăl este cinstit ca Tată, Fiul este cinstit ca Fiu, iar Duhul Sfânt este cinstit ca Duh adevărat și Duh al lui Dumnezeu.

Sursa

John Stott

?v=K7K6PWNX

?v=F9FM2JNU

Billy Joel – Just the way you are

Don’t go changing, to try and please me,
You never let me down before,
Don’t imagine, you’re too familiar,
And I don’t see you anymore.

I could not leave you, in times of trouble,
We never would have come this far,
I took the good times, I’ll take the bad times,
I’ll take you just the way you are.

Don’t go trying, some new fashion,
Don’t change the colour of your hair,
You always have my, unspoken passion,
Although I might not seem to care.

I don’t want clever, conversation,
I never want to work that hard,
I just want someone, that I can talk to,
I want you just the way you are.

I need to know that you will always be
The same old someone that I knew,
What will it take till you believe in me,
The way that I believe in you?

I said I love you, and that’s forever,
And this I promise from the heart,
I couldn’t love you, any better,
I love you just the way you are.

I don’t want clever, conversation,
I never want to work that hard,
I just want someone, that I can talk to,
I want you just the way you are.

Barry White

Saint Xenia of Rome

Saint Xenia of Rome, in the world Eusebia, was the only daughter of an eminent Roman senator. From her youth she loved God, and wished to avoid the marriage arranged for her. She secretly left her parental home with two servants devoted to her, and set sail upon a ship. Through the Providence of God she met the head of the monastery of the holy Apostle Andrew in Milassa, a town of Caria (Asia Minor). She besought him to take her and her companions to Milassa. She also changed her name, calling herself Xenia [which means “stranger” or foreigner” in Greek].

At Milassa she bought land, built a church dedicated to St Stephen, and founded a woman’s monastery. Soon after this, Bishop Paul of Milassa made Xenia a deaconess, because of her virtuous life. The saint helped everyone: for the destitute, she was a benefactress; for the grief-stricken, a comforter; for sinners, a guide to repentance. She possessed a deep humility, accounting herself the worst and most sinful of all.

In her ascetic deeds she was guided by the counsels of the Palestinian ascetic, St Euthymius. The sublime life of St Xenia drew many souls to Christ. The holy virgin died in 450 while she was praying. During her funeral, a luminous wreath of stars surrounding a radiant cross appeared over the monastery in the heavens. This sign accompanied the body of the saint when it was carried into the city, and remained until the saint’s burial. Many of the sick received healing after touching the relics of the saint.

The Holy Apostle Timothy

The Holy Apostle Timothy was from the Lycaonian city of Lystra in Asia Minor. St Timothy was converted to Christ in the year 52 by the holy Apostle Paul (June 29). When the Apostles Paul and Barnabas first visited the cities of Lycaonia, St Paul healed one crippled from birth. Many of the inhabitants of Lystra then believed in Christ, and among them was the future St Timothy, his mother Eunice and grandmother Loida (Lois) (Acts 14:6-12; 2 Tim. 1:5).

The seed of faith, planted in St Timothy’s soul by the Apostle Paul, brought forth abundant fruit. He became St Paul’s disciple, and later his constant companion and co-worker in the preaching of the Gospel. The Apostle Paul loved St Timothy and in his Epistles called him his beloved son, remembering his devotion and fidelity with gratitude.

He wrote to Timothy: “You have followed my teaching, way of life, purpose, faith, longsuffering, love, and patience” (2 Tim. 3:10-11). The Apostle Paul appointed St Timothy as Bishop of Ephesus, where the saint remained for fifteen years. Finally, when St Paul was in prison and awaiting martyrdom, summoned his faithful friend, St Timothy, for a last farewell (2 Tim. 4:9).

St Timothy ended his life as a martyr. The pagans of Ephesus celebrated a festival in honor of their idols, and used to carry them through the city, accompanied by impious ceremonies and songs. St Timothy, zealous for the glory of God, attempted to halt the procession and reason with the spiritually blind idol-worshipping people, by preaching the true faith in Christ.

The pagans angrily fell upon the holy apostle, they beat him, dragged him along the ground, and finally, they stoned him. St Timothy’s martyrdom occurred in the year 93.

In the fourth century the holy relics of St Timothy were transferred to Constantinople and placed in the church of the Holy Apostles near the tombs of St Andrew (November 30) and St Luke (October 18). The Church honors St Timothy as one of the Apostles of the Seventy.

In Russian practice, the back of a priest’s cross is often inscribed with St Paul’s words to St Timothy: “Be an example to the believers in speech and conduct, in love, in faith, in purity” (1 Tim. 4:12).

Paul Johnson , Viața lui Isus povestită de un credincios

”Viața lui Isus și religia pe care ea a generat-o sunt în multe privințe – dar mai cu seamă sub aspect cultural și moral – evenimentele centrale în istoria umanității, în jurul cărora gravitează totul, și prevăd că așa va fi și în viitor.
Ne-am referit mai sus la influența lui Isus ca om. Dar motivul importanței lui ca om nu rezidă doar în natura sa umană și în personalitatea sa, sau în acțiunile sale, ci în faptul – de care toți creștinii sunt convinși ca și mine – că Isus era și este în același timp și Dumnezeu. Acest eveniment unic, adică apariția pe pământ a unei ființe care să fie și Dumnezeu, și om, este esența creștinismului. Cum se explică acest fenomen de excepție? Este un mister, aidoma multor alte chestiuni fundamentale de care ne izbim în viață, cu privire la care nu putem decât să emitem presupuneri. Cum să-i faci pe oameni demni să existe alături de Creatorul lor? Răspunsul ni se dă în Ioan 3, 16: ”Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.””
”Când scrii despre viața lui Isus, problema nu e atât sărăcia surselor, cât abundența lor, precum și dificultatea de a pătrunde în spatele textului scris și de a tălmăci pe deplin spusele și episoadele care trebuie explicate din nou fiecărei generații. O altă problemă este cum să prezinți unor cititori aflați la două milenii distanță personalitatea unui om atât de extraordinar și de versatil, înflăcărat și chibzuit, clar și subtil, plin de autoritate, uneori chiar aspru, și totuși nemărginit de bun, înțelegător, iertător și iubitor, atât de strălucitor în desăvârșirea sa, încât cei din preajmă îi acceptau fără șovăire caracterul divin. Și totuși, una dintre splendorile creștinismului este că scriitori din toate timpurile au simțit că se pot încumeta să facă propriile portrete ale omului Isus.”

Saint Euthymius

Saint Euthymius the Great came from the city of Melitene in Armenia, near the River Euphrates. His parents, Paul and Dionysia, were pious Christians of noble birth. After many years of marriage they remained childless, and in their sorrow they entreated God to give them offspring. Finally, they had a vision and heard a voice saying, “Be of good cheer! God will grant you a son, who will bring joy to the churches.” The child was named Euthymius (“good cheer”).

St Euthymius’ father died soon after this, and his mother, fulfilling her vow to dedicate her son to God, gave him to her brother, the priest Eudoxius, to be educated. He presented the chid to Bishop Eutroius of Melitene, who accepted him with love. Seeing his good conduct, the bishop soon made him a Reader.

St Euthymius later became a monk and was ordained to the holy priesthood. At the same time, he was entrusted with the supervision of all the city monasteries. St Euthymius often visited the monastery of St Polyeuctus, and during Great Lent he withdrew into the wilderness. His responsibility for the monasteries weighed heavily upon the ascetic, and conflicted with his desire for stillness, so he secretly left the city and headed to Jerusalem. After venerating the holy shrines, he visited the Fathers in the desert.

Since there was a solitary cell in the Tharan lavra, he settled into it, earning his living by weaving baskets. Nearby, his neighbor St Theoctistus (September 3) also lived in asceticism. They shared the same zeal for God and for spiritual struggles, and each strove to attain what the other desired. They had such love for one another that they seemed to share one soul and one will.

Every year, after the Feast of Theophany, they withdrew into the desert of Coutila (not far from Jericho). One day, they entered a steep and terrifying gorge with a stream running through it. They saw a cave upon a cliff, and settled there. The Lord, however, soon revealed their solitary place for the benefit of many people. Shepherds driving their flocks came upon the cave and saw the monks. They went back to the village and told people about the ascetics living there.

People seeking spiritual benefit began to visit the hermits and brought them food. Gradually, a monastic community grew up around them. Several monks came from the Tharan monastery, among them Marinus and Luke. St Euthymius entrusted the supervision of the growing monastery to his friend Theoctistus.

St Euthymius exhorted the brethren to guard their thoughts. “Whoever desires to lead the monastic life should not follow his own will. He should be obedient and humble, and be mindful of the hour of death. He should fear the judgment and eternal fire, and seek the heavenly Kingdom.”

The saint taught young monks to fix their thoughts on God while engaging in physical labor. “If laymen work in order to feed themselves and their families, and to give alms and offer sacrifice to God, then are not we as monks obliged to work to sustain ourselves and to avoid idleness? We should not depend on strangers.”

The saint demanded that the monks keep silence in church during services and at meals. When he saw young monks fasting more than others, he told them to cut off their own will, and to follow the appointed rule and times for fasting. He urged them not to attract attention to their fasting, but to eat in moderation.

In these years St Euthymius converted and baptized many Arabs. Among them were the Saracen leaders Aspebet and his son Terebon, both of whom St Euthymius healed of sickness. Aspebet received the name Peter in Baptism and afterwards he was a bishop among the Arabs.

Word of the miracles performed by St Euthymius spread quickly. People came from everywhere to be healed of their ailments, and he cured them. Unable to bear human fame and glory, the monk secretly left the monastery, taking only his closest disciple Dometian with him. He withdrew into the Rouba desert and settled on Mt. Marda, near the Dead Sea.

In his quest for solitude, the saint explored the wilderness of Ziph and settled in the cave where David once hid from King Saul. St Euthymius founded a monastery beside David’s cave, and built a church. During this time St Euthymius converted many monks from the Manichean heresy, he also healed the sick and cast out devils.

Visitors disturbed the tranquillity of the wilderness. Since he loved silence, the saint decided to return to the monastery of St Theoctistus. Along the way they found a quiet level place on a hill, and he remained there. This would become the site of St Euthymius’ lavra, and a little cave served as his cell, and then as his grave.

St Theoctistus went with his brethren to St Euthymius and requested him to return to the monastery, but the monk did not agree to this. However, he did promise to attend Sunday services at the monastery.

St Euthymius did not wish to have anyone nearby, nor to organize a cenobium or a lavra. The Lord commanded him in a vision not to drive away those who came to him for the salvation of their souls. After some time brethren again gathered around him, and he organized a lavra, on the pattern of the Tharan Lavra. In the year 429, when St Euthymius was fifty-two years old, Patriarch Juvenal of Jerusalem consecrated the lavra church and supplied it with presbyters and deacons.

The lavra was poor at first, but the saint believed that God would provide for His servants. Once, about 400 Armenians on their way to the Jordan came to the lavra. Seeing this, St Euthymius called the steward and ordered him to feed the pilgrims. The steward said that there was not enough food in the monastery. St Euthymius, however, insisted. Going to the storeroom where the bread was kept, the steward found a large quantity of bread, and the wine casks and oil jars were also filled. The pilgrims ate their fill, and for three months afterwards the door of the storeroom could not be shut because of the abundace of bread. The food remained undiminished, just like the widow of Zarephath’s barrel of meal and cruse of oil (1/3 Kings 17:8-16).

Once, the monk Auxentius refused to carry out his assigned obedience. Despite the fact that St Euthymius summoned him and urged him to comply, he remained obstinate. The saint then shouted loudly, “You will be rewarded for your insubordination.” A demon seized Auxentius and threw him to the ground. The brethren asked Abba Euthymius to help him, and then the saint healed the unfortunate one, who came to himself, asked forgiveness and promised to correct himself. “Obedience,” said St Euthymius, “is a great virtue. The Lord loves obedience more than sacrifice, but disobedience leads to death.”

Two of the brethren became overwhelmed by the austere life in the monastery of St Euthymius, and they resolved to flee. St Euthymius saw in a vision that they would be ensnared by the devil. He summoned them and admonished them to abandon their destructive intention. He said, “We must never admit evil thoughts that fill us with sorrow and hatred for the place in which we live, and suggest that we go somewhere else. If someone tries to do something good in the place where he lives but fails to complete it, he should not think that he will accomplish it elsewhere. It is not the place that produces success, but faith and a firm will. A tree which is often transplanted does not bear fruit.”

In the year 431, the Third Ecumenical Council was convened in Ephesus to combat the Nestorian heresy. St Euthymius rejoiced over the affirmation of Orthodoxy, but was grieved about Archbishop John of Antioch who defended Nestorius.

In the year 451 the Fourth Ecumenical Council met in Chalcedon to condemn the heresy of Dioscorus who, in contrast to Nestorius, asserted that in the Lord Jesus Christ there is only one nature, the divine (thus the heresy was called Monophysite). He taught that in the Incarnation, Christ’s human nature is swallowed up by the divine nature.

St Euthymius accepted the decisions of the Council of Chalcedon and he acknowledged it as Orthodox. News of this spread quickly among the monks and hermits. Many of them, who had previously believed wrongly, accepted the decisions of the Council of Chalcedon because of the example of St Euthymius.

Because of his ascetic life and firm confession of the Orthodox Faith, St Euthymius is called “the Great.” Wearied by contact with the world, the holy abba went for a time into the inner desert. After his return to the lavra some of the brethren saw that when he celebrated the Divine Liturgy, fire descended from Heaven and encircled the saint. St Euthymius himself revealed to several of the monks that often he saw an angel celebrating the Holy Liturgy with him. The saint had the gift of clairvoyance, and he could discern a person’s thoughts and spiritual state from his outward appearance. When the monks received the Holy Mysteries, the saint knew who approached worthily, and who received unworthily.

When St Euthymius was 82 years old, the young Sava (the future St Sava the Sanctified, December 5), came to his lavra. The Elder received him with love and sent him to the monastery of St Theoctistus. He foretold that St Sava would outshine all his other disciples in virtue.

When the saint was ninety years of age, his companion and fellow monk Theoctistus became grievously ill. St Euthymius went to visit his friend and remained at the monastery for several days. He took leave of him and was present at his end. After burying his body in a grave, he returned to the lavra.

God revealed to St Euthymius the time of his death. On the eve of the Feast of St Anthony the Great (January 17) St Euthymius gave the blessing to serve the all-night Vigil. When the service ended, he took the priests aside and told them that he would never serve another Vigil with them, because the Lord was calling him from this earthly life.

All were filled with great sadness, but the saint asked the brethren to meet him in church in the morning. He began to instruct them, “If you love me, keep my commandments (John 14:15). Love is the highest virtue, and the bond of perfectness (Col. 3:14). Every virtue is made secure by love and humility. The Lord humbled Himself because of His Love for us and became man. Therefore, we ought to praise Him unceasingly, especially since we monks have escaped worldly distractions and concerns.”

“Look to yourselves, and preserve your souls and bodies in purity. Do not fail to attend the church services, and keep the traditions and rules of our community. If one of the brethren struggles with unclean thoughts, correct, console, and instruct him, so that he does not fall into the devil’s snares. Never refuse hospitality to visitors. Offer a bed to every stranger. Give whatever you can to help the poor in their misfortune.”

Afterwards, having given instructions for the guidance of the brethren, the saint promised always to remain in spirit with them and with those who followed them in his monastery.St Euthymius then dismissed everyone but his disciple Dometian. He remained in the altar for three days, then died on January 20, 473 at the age of ninety-seven.

A multitude of monks from all the monasteries and from the desert came to the lavra for the holy abba’s burial, among whom was St Gerasimus. The Patriarch Anastasius also came with his clergy, as well as the Nitrian monks Martyrius and Elias, who later became Patriarchs of Jerusalem, as St Euthymius had foretold.

Dometian remained by the grave of his Elder for six days. On the seventh day, he saw the holy abba in glory, beckoning to his disciple.”Come, my child, the Lord Jesus Christ wants you to be with me.”

After telling the brethren about the vision, Dometian went to church and joyfully surrendered his soul to God. He was buried beside St Euthymius. The relics of St Euthymius remained at his monastery in Palestine, and the Russian pilgrim igumen Daniel saw them in the twelfth century.

Alexander Schmemann, Pâinea noastră cea spre ființă

”Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6, 11). Aceasta este a patra cerere – legată de pâinea noastră cea de toate zilele. Semnificația lexicală a sintagmei ”spre ființă” este aceea de ”substanțialitate” esențială supraviețuirii, motiv pentru care avem trebuință de această pâine ca hrană zilnică. Dacă primele trei cereri sunt direct legate de Dumnezeu, exprimând dorința noastră ca numele Său să fie preamărit, împărăția Sa să se sălășluiască între noi și în noi, voia Sa să se împlinească nu numai în cer, dar și pe pământ – cu această a patra cerere ne întoarcem, pentru a spune astfel, spre trebuințele noastre și începem să ne rugăm pentru noi. Cuvântul ”pâine” nu înseamnă doar hrană trupească sau hrană în general, ci înseamnă absolut tot ce este necesar vieții, tot ce constituie existența noastră omenească.
Pentru a ajunge la miezul acestei cereri este important să ne reamintim toate simbolurile biblice legate de hrană, întrucât numai Biblia este locul în care cererea aceasta își dezvăluie complexitatea ei semantică, încetând de a mai avea conotații strict limitate la partea fiziologică a vieții.
Primele referiri la sensurile hranei se găsesc în relatarea biblică a creării omului. După ce a creat lumea, Dumnezeu a oferit-o omului drept hrană, ceea ce înseamnă că, înainte de toate, viața omului depinde de hrană, mai precis, de lume. Omul trăiește prin hrană, transformând-o în propria sa viață. Această dependență a omului de un factor exterior lui – de materie, de lume – este atât de evidentă pentru definirea sinelui, încât Feuerbach, unul dintre întemeietorii filosofiei materialiste, l-a redus pe om la o faimoasă formulă: ”Omul este ceea ce mănâncă”. Învățăturile scripturistic și revelația biblică nu se întemeiază însă pe această dependență. Omul primește hrană, adică însăși viața sa, de la Dumnezeu. Hrana este darul lui Dumnezeu, iar omul nu trăiește pentru a mânca, pentru a-și asigura supraviețuirea fiziologică, ci pentru a-și cultiva lăuntric chipul lui Dumnezeu și asemănarea cu El.
Astfel, hrana a devenit darul vieții, iar viața, o cunoaștere a libertății și a frumuseții spiritului. Hrana se transformă în viață, dar hrana este dezvăluită de la bun început drept biruință asupra unei dependențe exclusive de ea, deoarece, atunci când Dumnezeu l-a creat pe om, i-a încredințat stăpânire asupra pământului. Prin urmare, primind hrană de la Dumnezeu în dar, omul se umple de viață dumnezeiască. Iată motivul pentru care referatul biblic despre căderea omului este legat de mâncare.
Așa trebuie înțeleasă cunoscuta relatare despre fructul oprit, pe care omul l-a mâncat pe ascuns, ferindu-se de Dumnezeu, pentru a deveni ca El. Este simplu de tâlcuit: omul a crezut că, bizuindu-se pe mâncare, va putea să primească ceea ce nu se poate primi decât direct de la Dumnezeu. Mâncarea i-a oferit omului perspectiva de a se emancipa, de a fi liber de Dumnezeu, dar tot mâncarea l-a transformat în rob al nutriției; astfel, omul a devenit dependent de alimente și sclav al lumii materiale – ceea ce înseamnă, implicit, și sclav al morții, deoarece hrana, care-i dăruiește viață fiziologică, nu poate să-i dea acea libertate față de lume și față de moarte pe care nu i-o poate da decât Dumnezeu. Astfel, hrana, simbolul și obârșia vieții, a devenit simbolul morții, căci dacă omul nu mănâncă, moare. În același timp, și dacă mâncăm tot murim, căci hrana este comuniune cu ceva care a murit – deci hrana este comuniune cu moartea însăși. Mântuirea, recrearea lumii, iertarea, învierea sunt și ele legate de hrană în referatul biblic.
Atunci când, fiind ispitit în pustie de către diavol, lui Hristos I s-a făcut foame, diavolul I-a sugerat să facă din pietre pâini, dar El a refuzat, zicând: ”Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Mântuitorul a biruit așadar exclusiva dependență a noastră, a oamenilor, de pâine, de viață fiziologică – dependență care a devenit, în simbolistica biblică, povara și sursa de suferință a primului om. Odată cu eliberarea lui Hristos de această dependență, oamenii au fost descătușați din robia față de lumea efemeră, iar hrana a redevenit un dar al lui Dumnezeu, comuniune cu viața divină, cu libertatea și veșnicia.
Acesta este sensul profund al hranei dumnezeiești celei noi, care constituie, din zorii creștinismului, principala sursă de bucurie, cea mai însemnată Sfântă Taină a Bisericii, pe care creștinii o numesc ”Euharistie”, adică ”mulțumire”. Sfânta Euharistie, credința în comuniunea cu hrana cea nouă, cu pâinea cerească cea nouă, împlinește revelația creștină despre hrană. Numai în lumina acestei revelații, a bucuriei acestei recunoștințe, putem înțelege cum se cuvine întreaga profunzime a celei de-a patra cerei a Rugăciunii Domnești: ”Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi”. Dă-ne nouă, Doamne, astăzi, hrana care ține de esența făpturii umane!
Bineînțeles, în primul rând lucrurile necesare vieții sunt: pâinea, hrana, aerul, tot ceea ce devine viața noastră. Dar mai e ceva. Acel ”Dă-ne (Tu) nouă” – ceea ce înseamnă că sursa noastră absolută de viață este Dumnezeu Însuși, dragostea Lui, grija pe care ne-o poartă El. Indiferent de forma în care vom primi acest dar sau de persoana de la care îl vom primi, totul va veni de la Dumnezeu. Aceasta înseamnă că sensul primordial al acestui dar, ca și țelul lui suprem, este Dumnezeu.
Noi primim pâinea, primim viața, dar numai pentru ca scopul vieții noastre să ne fie revelat. Scopul vieții noastre se află în Dumnezeu, în cunoașterea Lui, în dragostea noastră pentru El, în comuniunea cu El, în bucuria veșniciei Lui, în viața aceea pe care Sfânta Scriptură o numește viață ”din belșug” (Ioan 10, 10).
Doamne Dumnezeule, cât de departe este înțelegerea aceasta de filosofia lui Feuerbach, care era aidoma unei călăuze oarbe, deci întru totul nefolositoare! Neîndoielnic, așa cum susținea el, omul este ceea ce mănâncă. Dar ceea ce mănâncă omul este darul iubirii divine: omul se împărtășește din lumina, din slava și din bucuria divină, iar viața sa și-o trăiește datorită tuturor darurilor pe care le primește de la Dumnezeu.
”Dă-ne-o nouă astăzi” – în virtutea iubirii Tale, dă-ne nouă, făpturilor mâinilor Tale, acest astăzi, dă-ne nouă nu numai să existăm, ci să iubim cu adevărat și pe deplin viața revelatoare, profund dumnezeiască și veșnică pentru care ne-ai creat și pe care ne-ai dăruit-o și ne-o dăruiești mereu, pentru ca de-a lungul ei să Te putem cunoaște, să Te iubim și să-Ți mulțumim!

Sursa

Saint Macarius the Great

Saint Macarius the Great of Egypt was born around 331 in the village of Ptinapor in Egypt. At the wish of his parents he entered into marriage, but was soon widowed. After he buried his wife, Macarius told himself, “Take heed, Macarius, and have care for your soul. It is fitting that you forsake worldly life.”

The Lord rewarded the saint with a long life, but from that time the memory of death was constantly with him, impelling him to ascetic deeds of prayer and penitence. He began to visit the church of God more frequently and to be more deeply absorbed in Holy Scripture, but he did not leave his aged parents, thus fulfilling the commandment to honor one’s parents.

Until his parents died, St Macarius used his remaining substance to help them and he began to pray fervently that the Lord might show him a guide on the way to salvation. The Lord sent him an experienced Elder, who lived in the desert not far from the village. The Elder accepted the youth with love, guided him in the spiritual science of watchfulness, fasting and prayer, and taught him the handicraft of weaving baskets. After building a separate cell not far from his own, the Elder settled his disciple in it.

The local bishop arrived one day at Ptinapor and, knowing of the saint’s virtuous life, ordained him against his will. St Macarius was overwhelmed by this disturbance of his silence, and so he went secretly to another place. The Enemy of our salvation began a tenacious struggle with the ascetic, trying to terrify him, shaking his cell and suggesting sinful thoughts. St Macarius repelled the attacks of the devil, defending himself with prayer and the Sign of the Cross.

Evil people slandered the saint, accusing him of seducing a woman from a nearby village. They dragged him out of his cell and jeered at him. St Macarius endured the temptation with great humility. Without a murmur, he sent the money that he got for his baskets for the support of the pregnant woman.

The innocence of St Macarius was manifested when the woman, who suffered torment for many days, was not able to give birth. She confessed that she had slandered the hermit, and revealed the name of the real father. When her parents found out the truth, they were astonished and intended to go to the saint to ask forgiveness. Though St Macarius willingly accepted dishonor, he shunned the praise of men. He fled from that place by night and settled on Mt. Nitria in the Pharan desert.

Thus human wickedness contributed to the prospering of the righteous. Having dwelt in the desert for three years, he went to St Anthony the Great, the Father of Egyptian monasticism, for he had heard that he was still alive in the world, and he longed to see him. Abba Anthony received him with love, and Macarius became his devoted disciple and follower. St Macarius lived with him for a long time and then, on the advice of the saintly abba, he went off to the Skete monastery (in the northwest part of Egypt). He so shone forth in asceticism that he came to be called “a young Elder,” because he had distinguished himself as an experienced and mature monk, even though he was not quite thirty years old.

St Macarius survived many demonic attacks against him. Once, he was carrying palm branches for weaving baskets, and a devil met him on the way and wanted to strike him with a sickle, but he was not able to do this. He said, “Macarius, I suffer great anguish from you because I am unable to vanquish you. I do everything that you do. You fast, and I eat nothing at all. You keep vigil, and I never sleep. You surpass me only in one thing: humility.”

When the saint reached the age of forty, he was ordained to the priesthood and made the head of the monks living in the desert of Skete. During these years, St Macarius often visited with St Anthony the Great, receiving guidance from him in spiritual conversations. Abba Macarius was deemed worthy to be present at the death of St Anthony and he received his staff. He also received a double portion of the Anthony’s spiritual power, just as the prophet Elisha once received a double portion of the grace of the prophet Elias, along with the mantle that he dropped from the fiery chariot.

St Macarius worked many healings. People thronged to him from various places for help and for advice, asking his holy prayers. All this unsettled the quietude of the saint. He therefore dug out a deep cave under his cell, and hid there for prayer and meditation.

St Macarius attained such boldness before God that, through his prayers, the Lord raised the dead. Despite attaining such heights of holiness, he continued to preserve his unusual humility. One time the holy abba caught a thief loadng his things on a donkey standing near the cell. Without revealing that he was the owner of these things, the monk began to help tie up the load. Having removed himself from the world, the monk told himself, “We bring nothing at all into this world; clearly, it is not possible to take anything out from it. Blessed be the Lord for all things!”

Once, St Macarius was walking and saw a skull lying upon the ground. He asked, “Who are you?” The skull answered, “I was a chief priest of the pagans. When you, Abba, pray for those in hell, we receive some mitigation.”

The monk asked, “What are these torments?” “We are sitting in a great fire,” replied the skull, “and we do not see one another. When you pray, we begin to see each other somewhat, and this affords us some comfort.” Having heard such words, the saint began to weep and asked, “Are there still more fiercesome torments?” The skull answered, “Down below us are those who knew the Name of God, but spurned Him and did not keep His commandments. They endure even more grievous torments.”

Once, while he was praying, St Macarius heard a voice: “Macarius, you have not yet attained such perfection in virtue as two women who live in the city.” The humble ascetic went to the city, found the house where the women lived, and knocked. The women received him with joy, and he said, “I have come from the desert seeking you in order to learn of your good deeds. Tell me about them, and conceal nothing.”

The women answered with surprise, “We live with our husbands, and we have not such virtues.” But the saint continued to insist, and the women then told him, “We married two brothers. After living together in one house for fifteen years, we have not uttered a single malicious nor shameful word, and we never quarrel among ourselves. We asked our husbands to allow us to enter a women’s monastery, but they would not agree. We vowed not to utter a single worldly word until our death.”

St Macarius glorified God and said, “In truth, the Lord seeks neither virgins nor married women, and neither monks nor laymen, but values a person’s free intent, accepting it as the deed itself. He grants to everyone’s free will the grace of the Holy Spirit, which operates in an individual and directs the life of all who yearn to be saved.”

During the years of the reign of the Arian emperor Valens (364-378), St Macarius the Great and St Macarius of Alexandria was subjected to persecution by the followers of the Arian bishop Lucius. They seized both Elders and put them on a ship, sending them to an island where only pagans lived. By the prayers of the saints, the daughter of a pagan priest was delivered from an evil spirit. After this, the pagan priest and all the inhabitants of the island were baptized. When he heard what had happened, the Arian bishop feared an uprising and permitted the Elders to return to their monasteries.

The meekness and humility of the monk transformed human souls. “A harmful word,” said Abba Macarius, “makes good things bad, but a good word makes bad things good.” When the monks asked him how to pray properly, he answered, “Prayer does not require many words. It is needful to say only, “Lord, as Thou wilt and as Thou knowest, have mercy on me.” If an enemy should fall upon you, you need only say, “Lord, have mercy!” The Lord knows that which is useful for us, and grants us mercy.”

When the brethren asked how a monk ought to comport himself, the saint replied, “Forgive me, I am not yet a monk, but I have seen monks. I asked them what I must do to be a monk. They answered, ‘If a man does not withdraw himself from everything which is in the world, it is not possible to be a monk.’ Then I said, ‘I am weak and cannot be as you are.’ The monks responded, ‘If you cannot renounce the world as we have, then go to your cell and weep for your sins.'”

St Macarius gave advice to a young man who wished to become a monk: “Flee from people and you shall be saved.” That one asked: “What does it mean to flee from people?” The monk answered: “Sit in your cell and repent of your sins.”

St Macarius sent him to a cemetery to rebuke and then to praise the dead. Then he asked him what they said to him. The young man replied, “They were silent to both praise and reproach.” “If you wish to be saved, be as one dead. Do not become angry when insulted, nor puffed up when praised.” And further: “If slander is like praise for you, poverty like riches, insufficiency like abundance, then you shall not perish.”

The prayer of St Macarius saved many in perilous circumstances of life, and preserved them from harm and temptation. His benevolence was so great that they said of him: “Just as God sees the whole world, but does not chastize sinners, so also does Abba Macarius cover his neighbor’s weaknesses, which he seemed to see without seeing, and heard without hearing.”

The monk lived until the age of ninety. Shortly before his death, Sts Anthony and Pachomius appeared to him, bringing the joyful message of his departure to eternal life in nine days. After instructing his disciples to preserve the monastic Rule and the traditions of the Fathers, he blessed them and began to prepare for death. St Macarius departed to the Lord saying, “Into Thy hands, O Lord, I commend my spirit.”

Abba Macarius spent sixty years in the wilderness, being dead to the world. He spent most of his time in conversation with God, often in a state of spiritual rapture. But he never ceased to weep, to repent and to work. The saint’s profound theological writings are based on his own personal experience. Fifty Spiritual Homilies and seven Ascetic Treatises survive as the precious legacy of his spiritual wisdom. Several prayers composed by St Macarius the Great are still used by the Church in the Prayers Before Sleep and also in the Morning Prayers.

Man’s highest goal and purpose, the union of the soul with God, is a primary principle in the works of St Macarius. Describing the methods for attaining mystical communion, the saint relies upon the experience of the great teachers of Egyptian monasticism and on his own experience. The way to God and the experience of the holy ascetics of union with God is revealed to each believer’s heart.

Earthly life, according to St Macarius, has only a relative significance: to prepare the soul, to make it capable of perceiving the heavenly Kingdom, and to establish in the soul an affinity with the heavenly homeland.

“For those truly believing in Christ, it is necessary to change and transform the soul from its present degraded nature into another, divine nature, and to be fashioned anew by the power of the Holy Spirit.”

This is possible, if we truly believe and we truly love God and have observed all His holy commandments. If one betrothed to Christ at Baptism does not seek and receive the divine light of the Holy Spirit in the present life, “then when he departs from the body, he is separated into the regions of darkness on the left side. He does not enter into the Kingdom of Heaven, but has his end in hell with the devil and his angels” (Homily 30:6).

In the teaching of St Macarius, the inner action of the Christian determines the extent of his perception of divine truth and love. Each of us acquires salvation through grace and the divine gift of the Holy Spirit, but to attain a perfect measure of virtue, which is necessary for the soul’s assimilation of this divine gift, is possible only “by faith and by love with the strengthening of free will.” Thus, the Christian inherits eternal life “as much by grace, as by truth.”

Salvation is a divine-human action, and we attain complete spiritual success “not only by divine power and grace, but also by the accomplishing of the proper labors.” On the other hand, it is not just within “the measure of freedom and purity” that we arrive at the proper solicitude, it is not without “the cooperation of the hand of God above.” The participation of man determines the actual condition of his soul, thus inclining him to good or evil. “If a soul still in the world does not possess in itself the sanctity of the Spirit for great faith and for prayer, and does not strive for the oneness of divine communion, then it is unfit for the heavenly kingdom.”

The miracles and visions of Blessed Macarius are recorded in a book by the presbyter Rufinus, and his Life was compiled by St Serapion, bishop of Tmuntis (Lower Egypt), one of the renowned workers of the Church in the fourth century. His holy relics are in the city of Amalfi, Italy.

Cum să facem cărți pentru Kindle

Am de câteva luni Kindle 3 , și pe parcurs am învățat cum să-mi convertesc documente pentru a le putea citi comfortabil pe Kindle. Fiindcă nu știu să lucrez în HTML, folosesc Microsoft Word.
În Word se face toată treaba cu editarea. Pentru convertire folosesc două programe care se găsesc gratis pe internet. Primul este Mobipocket Reader(există și Mobipocket Creator, însă drept să fiu îmi prind urechile cu el, e pentru profesioniști, nu pentru mine, eu caut lucrurile să fie cât mai simple și eficiente) iar al doilea se numește Calibre.
În Word îmi aranjez fiecare pagină, ca să fie frumos ordanată și pe paginile dispozitivului de citit. Cineva m-a îndrumat să-mi selectez tot textul în tema fontului Calibri , cu mărimea 14, l-am crezut și se vede bine și pe Kindle. Trebuie să lasăm să se vadă pe documentul word și notele de subsol, fiindcă se vor vedea si pe Kindle, cu linkuri.
Folosesc Office 2010, care mă ajută la capitole, subcapitole, și cu tabelul de cuprins,care mi-l face programul ăsta minune.
Selectez fiecare capitol mare, mă duc cu mouse-ul la Styles unde gasesc fonturi pentru capitole, subcapitole, etc, care le pot personaliza cum doresc dând click dreapta pe Heading 1, Heading2, etc unde are opțiunea Modify.
Tot așa fac cu subcapitolele, și cu tot ce dorim să vedem în Tabelul de Cuprins. Concomitent cu selectarea capitolelor mai fac o treabă care ține de aranjarea în pagină: Înainte de fiecare capitol, subcapitol, etc, inserez Page Brek, de la Insert. Am văzut că pe Kindle întodeauna fiecare capitol, subcapitol, etc va fi pe o pagină nouă.
E foarte important să avem în cartea de pe Kindle trimiteri cu linkuri(vom avea dacă și în documentul nostru Word le lăsăm să se vadă) și să avem la începutul cărții un Continut al cărtii cu linkuri. Asta se poate în Word 2010. Toată selectarea capitolelor, subcapitolelor, etc, e pentru acest Continut care poti sa-l accesezi prin linkuri.
Important e sa ștergem Cuprinsul cărtii daca aceasta are, fiindca dacă cerem să ne insereze continutul clickabil, atunci cartea va avea două cuprinsuri. Pentru Cuprinsul clickabil trebuie să mergem la Reference – Table of Contents, și îl inserăm. După aceasta trebuie să-l uptatăm cu comanda de la mouse. Mie intodeauna mi-l dă cu numere la paginii, și trebuie să le șterg(numerele) fiindcă Kindle nu ține cont de asta, si o să avem în Cuprins niște cifre care arată urât, și nu au nicio relevanță. Selectăm la opțiunile Tabelului de Cuprins fără numere, există opțiunea asta. După ce avem documentul în forma asta, îl salvăm unde dorim.
Dechidem Mobipocket Reader și mergem la opțiunea Import , alerând opțiunea Office Document, selectând documentul nostru. Acesta îl va converti in format prc, care se poate citi pe Kindle. Însă eu doresc să-i pun și o copertă , să arate aidoma celei de pe Amazon.
Deschidem Calibre și adăugăm cartea noastră prc în bibloteca acestuia. Trebuie să știm în ce locație o pune Mobipocket, aceasta putem să o modificăm noi, mergând la setari.
Să-i dăm o formă cât mai frumoasă, selectăm cartea noastră prc, si accesăm Edit Metadata, unde introducem Autorul, colecțtia din care face parte cartea, ceva informații despre carte, etc., coperta, care o putem descărca de pe net, iar dacă nu , o căutam noi pe internet, si o descărcam manual, după care o convertim in mobi. O să iubiți mai mult cărțile care au fost oarecum muncite și de mâna dumneavoastră.

Spor la treabă , și la citit !

Minunile Vechii Creaţii, C.S.Lewis

Fiul nu poate să facă nimic de la Sine, dacă nu va vedea pe Tatăl făcînd.
Ioan, 5,l9

Dacă deschidem cărţi precum Basmele Fraţilor Grimm, Metamorfozele lui Ovidiu sau eposurile italieneşti, ne pomenim într-o lume de miracole atît de diverse, încît nici nu prea pot fi clasificate. Animalele se transformă în oameni, iar oamenii în animale şi copaci, arborii vorbesc, corăbiile devin zeiţe şi un inel vrăjit poate face ca în locuri pustii să apară mese doldora de bucate. Unii nu pot suporta genul acesta de naraţie, alţii îl găsesc amuzant. Dar cea mai mică bănuială că ar fi putut fi adevărat preschimbă amuzamentul în coşmar. Dacă asemenea lucruri s-ar întîmpla realmente, ele ar dovedi, cred, că Natura cade pradă unei invazii. Ele însă ar dovedi că Natura este invadată de o putere străină. Adecvarea minunilor creştine şi deosebirea dintre ele şi aceste miracole mitologice stau în faptul că cele dintîi sunt dovada unei invazii întreprinse de o Putere care nu e străină. Ele reprezintă ceea ce ar fi de aşteptat să se întîmple cînd se vede invadată nu de un simplu zeu, ci de Dumnezeul Naturii, de o Putere aflată în afara jurisdicţiei sale nu ca străin, ci ca suveran. Ele proclamă că Acela care a venit nu e un rege printre alţii, ci Regele, Regele ei şi al nostru.
Asta este, după judecata mea, ceea ce situează minunile creştine într-o clasă diferită de majoritatea celorlalte miracole. Nu cred că e de datoria unui apologet creştin (aşa cum presupun mulţi sceptici) să respingă toate istorisirile cu subiect miraculos care se plasează în afara consemnărilor creştine, şi nici de datoria unui credincios creştin să nu le dea crezare. Nu mă simt în nici un chip obligat să afirm că Dumnezeu nu a făcut niciodată minuni prin şi pentru păgîni sau că nu le-a permis niciodată unor fiinţe supranaturale create să o facă. Dacă, aşa cum relatează Tacitus, Suetonius şi Dio Cassius, Vespasian a realizat două vindecări şi dacă medicii moderni îmi spun că ele nu ar fi putut fi realizate fără un miracol, nu am nici o obiecţie. Susţin însă că minunile creştine au o mai mare probabilitate intrinsecă în virtutea conexiunii lor organice reciproce şi cu întreaga structură a religiei pe care o reprezintă. Dacă se poate dovedi că un împărat roman anume — şi, să recunoaştem, un împărat destul de bun după standardele imperiale — a fost odinioară împuternicit să facă o minune, trebuie, fireşte, să acceptăm faptul. Ar rămîne însă un fapt cu totul izolat şi anormal. Nimic nu rezultă din el, nimic nu duce la el, nu instituie nici un corp de doctrină, nu explică nimic, nu e legat de nimic. Şi este, în definitiv, un exemplu neobişnuit de favorabil de miracol necreştin. Interferenţele imorale şi uneori aproape stupide, atribuite zeilor în povestirile păgîne, chiar dacă ar avea o urmă de mărturie istorică, ar putea fi acceptate numai cu condiţia să acceptăm un univers complet lipsit de sens. Ceva care ridică dificultăţi infinite şi nu rezolvă nici una va fi crezut de către un om raţional numai din absolută constrîngere. Uneori credibilitatea miracolelor este în raport invers cu credibilitatea religiei. Sunt astfel consemnate (în documente tîrzii, cred) minuni ale lui Buddha. Ce ar putea fi însă mai absurd decît ca acela care a venit să ne
înveţe că Natura este o iluzie de care trebuie să scăpăm să se ocupe cu producerea de efecte la nivel natural— ca acela care vine să ne trezească dintr-un coşmar să sporească acest coşmar ? Cu cît îi respectăm mai mult învăţătura, cu atît mai puţin îi putem accepta miracolele. în creştinism însă, cu cît înţelegem mai mult ce fel de Dumnezeu este cel despre care se spune că e prezent şi scopul pentru care se spune că a apărut, cu atît mai credibile devin minunile. Iată de ce foarte rar vedem că minunile creştine sunt tăgăduite, excepţie făcînd cei care au abandonat o parte anume din învăţătura creştină. Mintea care cere un creştinism nemiraculoseste o minte în curs de recădere din creştinism în simpla „religie”23.
Miracolele lui Cristos pot fi clasificate în două feluri. Primul sistem oferă clasele (l) miracole de fertilitate, (2) miracole de vindecare, (3) miracole de distrugere, (4) miracole de dominare asupra anorganicului, (5) miracole de inversare, (6) miracole de desăvîrşire sau slăvire. Al doilea sistem, care practică o secţiune prin cel dintîi, oferă numai două clase: există (l) miracole ale Vechii Creaţii şi (2) miracole ale Noii Creaţii.
Susţin că în toate aceste miracole deopotrivă Dumnezeul întrupat săvîrşeşte brusc şi local ceva ce Dumnezeu a făcut sau va face în general. Fiecare minune scrie pentru noi cu litere mici ceva ce Dumnezeu a scris deja sau va scrie, cu litere poate prea mari ca să fie observat, pe toată pînza Naturii. Ele concentrează într-un punct particular lucrările lui Dumnezeu, fie actuale, fie viitoare, asupra universului. Cînd ele reproduc lucrări pe care le-am văzut deja pe scară mare, este vorba de miracole ale Vechii Creaţii; cînd le concentrează pe cele ce abia urmează să vină, e vorba de miracole ale Noii Creaţii. Nici unul din ele nu este izolat sau anormal, fiecare poartă semnătura lui Dumnezeu pe care-L cunoaştem prin conştiinţă şi din Natură. Autenticitatea le e atestată de stil.
Înainte de a trece mai departe trebuie să spun că nu mi-am propus să răspund la o întrebare mai de mult pusă, şi anume dacă Cristos a putut face aceste lucruri doar pentru că era Dumnezeu sau şi pentru că era un om desăvîrşit, căci există părerea că, dacă omul nu ar fi păcătuit niciodată, toţi oamenii ar fi putut să facă la fel. Este unul din titlurile de glorie ale creştinismului faptul că, la această întrebare, putem spune „Nu contează”. Oricare ar fi fost puterile omului necăzut în păcat, reiese că acelea ale omului răscumpărat vor fi aproape nelimitate24. Cristos, reurcînd din marea Sa cufundare, ridică o dată cu El şi natura umană. Oriunde merge El, merge şi ea. Ea se va face după „asemănarea Sa”25. Dacă în miracolele Sale El nu acţionează aşa cum ar fi putut să facă Omul cel Vechi înaintea căderii în păcat, atunci acţionează aşa cum o va face omul cel nou, fiecare om nou, după răscumpărarea sa. Cînd omenirea, purtată pe umerii Săi, va trece împreună cu El din apa rece şi întunecoasă în apa verzuie şi caldă şi, în sfîrşit, va ajunge la lumina soarelui şi la aer, şi ea va fi strălucitoare şi-şi va recăpăta culoarea.
Alt mod de a exprima caracterul real al miracolelor ar fi să spunem că, deşi izolate de alte acţiuni, ele nu sunt izolate în două sensuri pe care suntem îndreptăţiţi să le presupunem. Ele nu sunt, pe de o parte, izolate de alte acte divine: ele fac în mic şi, aşa zicînd, concentrat, ceea ce Dumnezeu face alteori la scară atît de mare, încît oamenii nu observă. Şi nu sunt izolate, exact cum presupunem, nici de alte acte omeneşti: ele anticipă puterile pe care le vor avea toţi oamenii cînd vor fi ei „fii” ai lui Dumnezeu şi vor intra în acea „libertate a slavei”. Izolarea lui Cristos nu e cea a unui prodigiu, ci a unui pionier. El este primul în felul Său; dar nu va fi ultimul.
Să ne întoarcem la clasificarea noastră şi în primul rînd la miracolele de fertilitate. Cel mai vechi dintre acestea a fost prefacerea apei în vin cu prilejul nunţii de la Cana. Această minune proclamă prezenţa Dumnezeului tuturor vinurilor. Viţa de vie este una din binecuvîntările trimise de Yahweh: El este realitatea dindărătul zeului mincinos Bacchus. în fiecare an, ca o parte componentă a ordinii naturale, Dumnezeu face vin. El o face creînd un organism vegetal ce poate transforma apa, solul şi lumina soarelui într-un suc ce va deveni, în condiţii propice, vin. Astfel, într-un anumit sens, El transformă în mod constant apa în vin, deoarece vinul, ca toate băuturile, nu e decît apă modificată. O singură dată, şi numai într-un an, Dumnezeu, acum întrupat, scurtcircuitează procesul: face vin într-o clipă, foloseşte vase de lut în locul fibrelor vegetale ca să ţină apa. Dar le foloseşte ca să facă ceea ce face întotdeauna. Miracolul constă în traseul scurtat, dar evenimentul la care duce acesta e cel obişnuit. De vreme ce s-a întîmplat acest lucru, ştim că ceea ce a pătruns în natură nu este un spirit antinatural, nu este un Dumnezeu iubitor de tragedie, lacrimi şi post în sine (deşi El le poate îngădui sau pretinde în anumite scopuri), ci Dumnezeul lui Israel care, de-a lungul atîtor veacuri, ne-a dăruit vin ca să bucure inima omului.
Alte minuni care intră în această categorie sunt cele două cazuri de hrănire miraculoasă. Ele presupun înmulţirea cîtor- va pîini şi cîtorva peşti în multă pîine şi mult peşte. Odată în pustie Satan L-a ispitit să facă pîine din pietre: El a refuzat propunerea. „Fiul nu face nimic decît ceea ce vede pe Tatăl făcînd”; am putea presupune fără insolenţă că transformarea directă din piatră în pîine i-a părut Fiului în afara stilului ereditar. Transformarea unei mici cantităţi de pîine într-o mare cantitate de pîine este cu totul altceva. Anual Dumnezeu preface puţin grîu în mult grîu: sămînţa e pusă în pămînt şi are loc un spor. Iar oamenii spun după diferitele lor feluri de a gîndi: „Sunt legile Naturii”, sau „E Ceres, e Adonis, e Regele Griului”. Dar legile Naturii sunt doar o schemă: din ele nu va ieşi nimica decît dacă ar putea prelua universul, aşa zicînd, ca pe o întreprindere în plină activitate. Cît despre Adonis, nimeni nu ne poate spune unde anume a murit sau cînd s-a sculat din morţi. Aici, cu prilejul hrănirii celor cinci mii de oameni, este Acela căruia ne-am închinat fără să ştim: Regele Grîului cel real, care va muri o dată şi va învia o dată la Ierusalim în zilele mandatului lui Ponţiu Pilat.
În aceeaşi zi, El a înmulţit şi peştele. Priviţi în orice golf şi aproape în orice rîu. Fecunditatea aceasta forfotitoare, unduitoare ne dovedeşte că El îşi împlineşte şi acum lucrarea făcînd „să mişune apele de vietăţi nenumărate”. Anticii avea un zeu numit Genius, zeul fertilităţii animale şi omeneşti, patronul ginecologiei, embriologiei şi patului nupţial — patul „genial” cum îl numeau ei după zeul lui protector, Genius. Dar Genius nu este decît altă mască pentru Dumnezeul lui Israel, căci El a fost Acela care la început a poruncit tuturor speciilor „să se prăsească şi să se înmulţească şi să umple pămîntul”. Şi acum, în ziua aceea, cînd satură mii de oameni, Dumnezeu cel întrupat face acelaşi lucru, face în mic şi la scară redusă, cu mîinile Sale omeneşti, mîini de meşteşugari ceea ce a făcut dintotdeauna în mări, lacuri şi rîuri.
Şi astfel ajungem în pragul acelei minuni care, din anumite motive, se dovedeşte cea mai greu de acceptat pentru spiritul modern. îl pot înţelege pe omul care contestă integral miracolele, dar cum se explică faptul că unii oameni care cred în alte minuni se blochează în faţa Naşterii din Fecioară ? înseamnă oare că, în ciuda desconsiderării legilor Naturii, există totuşi un singur proces natural în care cred cu adevărat ? Sau că acest miracol le apare ca un afront la adresa relaţiilor sexuale (deşi la fel de bine ar putea vedea şi în săturarea celor cinci mii de oameni o insultă la adresa brutarilor) şi că relaţiile sexuale reprezintă singurul lucru încă venerat în această epocă fără nimic sfînt ? în realitate, minunea aceasta nu este nici mai mult, nici mai puţin surprinzătoare decît oricare alta.
Poate că modalitatea cea mai indicată de a o aborda este să plecăm de la observaţia peste care am dat într-una din cele mai arhaice scrieri antireligioase de la noi. Observaţia era că creştinii cred într-un Dumnezeu care „a comis un adulter cu soţia unui dulgher evreu”. Autorul a vrut probabil doar „să se răcorească”, fără a crede cu adevărat că Dumnezeu, în relatarea creştină, a luat înfăţişare omenească şi s-a culcat cu o muritoare, aşa cum s-a culcat Zeus cu Alcmena. Puşi însă în situaţia de a-i răspunde acestei persoane, ar trebui să-i spunem că, dacă am numi zămislirea miraculoasă adulter divin, am fi obligaţi să găsim un adulter divin similar şi în procrearea fiecărui copil, ba mai mult, chiar şi în procrearea fiecărui animal. Regret că folosesc expresii ce ar putea ofensa urechile evlavioase, dar nu ştiu cum mi-aş putea atinge altfel ţinta.
În actul procreativ normal, tatăl nu are o funcţie creativă. O particulă microscopică de materie din corpul său şi o particulă microscopică din corpul femeii se întîlnesc. Şi astfel se transmit mai departe culoarea părului său şi buza de jos mai groasă a bunicului mamei şi forma umană în toată complexitatea ei de oase, cartilagii, nervi, ficat şi inimă, şi forma acelor organisme preumane pe care embrionul le va recapitula în uter. în spatele fiecărui spermatozoid stă întreaga istorie a universului : zăvorită în el stă o parte destul de însemnată din viitorul lumii. Ponderea sau energia dindărătul lui constituie cantitatea de mişcare a întregului eveniment interconexat pe care-l numim Natura la zi. Şi ştim acum că „legile Naturii” nu pot furniza această cantitate de mişcare. Dacă credem că Dumnezeu a creat Natura, acea cantitate de mişcare vine de la El. Tatăl uman este doar un instrument, un purtător, deseori un purtător refractar, totdeauna pur şi simplu ultimul dintr-o lungă linie de purtători — o linie care se întinde în urmă mult dincolo de strămoşii săi, în deşerturile preumane şi preorganice ale timpului, pînă la crearea materiei înseşi. Această linie stă în mîna lui Dumnezeu. Ea e instrumentul cu care El creează în mod normal un
om. Căci El este realitatea dindărătul lui Genius şi al Venerei; nici o femeie nu a conceput vreodată un copil, nici o iapă un mînz, fără El. O dată însă şi într-un scop aparte, El s-a lipsit de această linie fără sfîrşit care este instrumentul Său: o dată, degetul Său dătător de viaţă a atins o femeie fără a mai trece prin erele de evenimente interconexate. O dată marea mănuşă a Naturii a fost scoasă de pe mîna Lui. Mîna lui goală a atins-o. Gestul a avut, fireşte, o motivaţie unică. De astă dată El crea nu doar un om, ci pe omul care avea să fie El însuşi, crea omul într-o formă nouă, începea, în punctul acesta divin şi uman, Noua Creaţie a tuturor lucrurilor. întregul univers impurificat şi uzat a fremătat la această injectare directă de viaţă esenţială — directă, necontaminată, necanalizată prin toată istoria ticsită a Naturii. Dar nu e locul aici să explorăm semnificaţia religioasă a miracolului. Aici suntem preocupaţi de el pur şi simplu ca miracol — atît şi nimic mai mult. în ceea ce priveşte creaţia naturii omeneşti a lui Cristos (Marea Minune prin care natura Sa divină procreată pătrunde în ea este altă problemă), zămislirea miraculoasă constituie încă o mărturie că avem de a face cu Domnul Naturii. El face acum, în mic şi la scară redusă, ceea ce face într-un mod diferit pentru fiecare femeie care concepe. O face de astă dată fără o linie de strămoşi umani, dar şi cînd foloseşte strămoşii umani tot El este cel care dă viaţă4. Patul unde nu e prezent cel de-al treilea partener, Genius, rămîne sterp.
Miracolele de vindecare, asupra cărora voi reveni mai tîrziu, se află acum într-o situaţie specială. Oamenii sunt gata să admită că multe dintre ele au avut loc cu adevărat, dar sunt înclinaţi să nege că au avut caracter miraculos. Simptomele foarte multor maladii pot fi simulate de isterie, iar isteria poate fi deseori vindecată prin „sugestie”. S-ar putea argumenta, desigur, că sugestia este o putere spirituală şi ca atare (dacă vreţi) o putere supranaturală şi că toate cazurile de „vindecare prin credinţă” sunt, aşadar, minuni. Dar în terminologia noastră, ele ar fi miraculoase doar în acelaşi sens în care orice exemplu de raţiune umană este miraculos, pe cînd ceea ce căutăm noi este minunea de altă natură. Părerea mea este că ar fi excesiv să cerem unei persoane care încă nu a îmbrăţişat creştinismul în întregul său să admită că toate vindecările menţionate în Evanghelii au fost minuni — că, adică, ele trec dincolo de posibilităţile „sugestiei” omeneşti. Le revine medicilor misiunea de a decide cu privire la fiecare caz particular — presupunînd că naraţiile sunt suficient de amănunţite pentru a îngădui un diagnostic măcar probabil. Avem aici un bun exemplu referitor la cele spuse într-un capitol anterior. Departe de credinţa în miracole determinată de ignorarea legii naturale, descoperim aici singuri că ignorarea legii face ca miracolul să fie neverificabil.
Fără a decide în amănunt care dintre vindecări trebuie să fie considerată (excluzînd acceptarea credinţei creştine) ca miraculoasă, putem indica însă tipul de miracol implicat. Caracterul său poate fi lesne obscurizat de concepţia oarecum magică pe care mulţi oameni încă şi-o mai fac despre vindecarea obişnuită şi medicală. Se poate spune într-un anumit sens că nici un medic nu vindecă. Medicii ar admite cei dintîi această afirmaţie. Magia rezidă nu în medicină, ci în corpul pacientului — în acea vis medicatrix naturae, energia recuperatoare sau autocorectoare a Naturii. Ceea ce face tratamentul este să stimuleze funcţiile naturale sau să îndepărteze ceea ce le obstaculează. Vorbim din comoditate despre medic sau despre pansamentul care vindecă o tăietură. Dar în alt sens, fiecare tăietură se vindecă singură: nici o tăietură nu mai poate fi vindecată la un cadavru. Aceeaşi forţă
misterioasă pe care o numim gravitaţională atunci cînd dirijează planetele şi biochimică atunci cînd vindecă un corp viu este cauza eficientă a tuturor recuperărilor. Şi acea energie provine în primă instanţă de la Dumnezeu. Toţi cei ce sunt vindecaţi sunt vindecaţi de El, nu doar în sensul că providenţa Lui le furnizează asistenţă medicală şi circumstanţe favorabile sănătăţii, ci şi în sensul că înseşi ţesuturile lor sunt refăcute de către energia coborîtă de la mari depărtări şi care, emanînd din El, energizează întregul sistem al Naturii. O dată însă El a făcut-o în mod vizibil pentru bolnavii din Palestina, cînd un Om s-a întîlnit cu oameni. Ceea ce, în operaţiile sale generale, noi raportăm la legile Naturii sau altcîndva raportam la Apollo sau la Esculap se revelează astfel de la sine. Puterea care s-a aflat dintotdeauna în spatele tuturor vindecărilor îşi însuşeşte un chip şi mîini. De aici, fireşte, caracterul fortuit al miracolelor. E de prisos să ne lamentăm că El îi vindecă pe cei întîlniţi întîmplător, nu pe cei pe care nu-i întîlneşte. A fi om înseamnă a fi într-un loc şi nu în altul. Lumea care nu l-ar cunoaşte ca prezent pretutindeni a fost mîntuită prin actul Lui de a deveni local.
Unicul miracol de distrugere făcut de Cristos, uscarea smochinului, a dat multă bătaie de cap unora, dar după mine înţelesul său e destul de limpede. Miracolul este o pildă aplicată, un simbol al sentinţei lui Dumnezeu împotriva a tot ce este „neroditor” şi mai ales, fără îndoială, împotriva iudaismului oficial din acea vreme. Iată semnificaţia morală. Ca miracol, el face tot concentrat, repetă la scară mică ceea ce Dumnezeu face în mod constant şi pretutindeni în Natură. Am văzut în capitolul precedent cum Dumnezeu, smulgîndu-i lui Satan arma din mînă, a devenit, după Căderea în păcat, însuşi Dumnezeul morţii omeneşti. Dar mult mai mult, şi poate încă de la creaţie, El a fost Dumnezeul morţii organismelor. în ambele cazuri, deşi în moduri oarecum diferite, El este Dumnezeul morţii deoarece este Dumnezeul Vieţii: Dumnezeul morţii omeneşti deoarece prin ea vine acum sporul de viaţă — Dumnezeul morţii pur organice deoarece moartea este o parte din însăşi modalitatea prin care viaţa organică se răspîndeşte în Timp şi rămîne cu toate acestea nouă. Un codru bătrîn de o mie de ani este încă viu colectiv din cauză că unii copaci mor şi alţii cresc. Chipul Său omenesc, întors cu o privire negativă către acel smochin, a făcut o dată ceea ce lucrarea Sa neîntrupată face cu toţi copacii. Nici un copac nu a murit în anul acela în Palestina sau în nici un an nicăieri altundeva decît pentru că Dumnezeu i-a făcut — sau mai degrabă a încetat să-i facă — ceva.
Toate miracolele pe care le-am examinat pînă acum sunt minuni ale Vechii Creaţii. în toate îl vedem pe Omul Divin concentrînd pentru noi ceea ce Dumnezeul Naturii a făcut deja pe o scară mai mare. în următoarea noastră categorie, miracolele de dominare asupra anorganicului, constatăm că unele ţin de Vechea Creaţie şi cîteva ţin de Noua Creaţie. Cînd Cristos potoleşte furtuna, El face ceea ce a făcut adeseori înainte Dumnezeu. Dumnezeu a făcut astfel Natura, încît să existe deopotrivă furtuni şi vreme liniştită, aşa că toate furtunile (afară de cele ce continuă în momentul de faţă) au fost potolite de Dumnezeu. Este o atitudine nefilozofică, dacă ai acceptat o dată Marea Minune, să respingi potolirea furtunii. Nu e într-adevăr nici o dificultate să se adapteze condiţiile climatice ale restului lumii la acest calm miraculos unic. Pînă şi eu pot să potolesc furtuna dintr-o încăpere dacă închid fereastra. Natura trebuie să se adapteze cît poate mai bine. Şi, ca să fim drepţi, ea nu face nici un fel de greutăţi. întregul sistem, departe de a fi dezorganizat (efect atribuit pare-se
miracolelor de unele persoane mai nevricoase), digerează noua situaţie la fel de lesne cum digerează un elefant o picătură de apă. Ea este, cum spuneam mai înainte, o gazdă desăvîrşită. Dar atunci cînd Cristos merge pe apă avem o minune a Noii Creaţii. Dumnezeu nu făcuse Vechea Natură, lumea anterioară întrupării, astfel încît apa să susţină un corp omenesc. Minunea este anticiparea unei Naturi ce se află încă în viitor. Noua Creaţie tocmai îşi face intrarea. S-ar părea o clipă că e gata să se generalizeze. Doi oameni trăiesc o clipă în acea lume nouă. Sf. Petru merge şi el pe apă— un pas, doi, apoi credinţa îl părăseşte şi se scufundă. S-a întors în Vechea Natură. Acea întrezărire fugară a fost ghiocelul unui miracol. Ghioceii arată că trecem de punctul critic al anului. Vine vara. Dar drumul pînă acolo e încă lung şi ghioceii nu durează mult.
Miracolele de inversare ţin toate de Noua Creaţie. Este un miracol de inversare atunci cînd morţii sunt readuşi la viaţă. Vechea Natură nu cunoaşte nimic din acest proces: el presupune rularea inversă a unui film pe care l-am văzut întotdeauna derulîndu-se înainte. Exemplele acestei minuni din Evanghelii, unul sau două, sunt flori timpurii — ceea ce numim flori de primăvară, fiindcă sunt profetice, deşi ele înfloresc de fapt cît timp este încă iarnă. Şi minunile desăvîrşirii sau slavei, Schimbarea la Faţă, învierea şi înălţarea, ţin într-un mod şi mai apăsat de Noua Creaţie. Acestea sunt adevărata primăvară sauchiar vara noului an al lumii. Căpetenia, precursorul a şi ajuns în mai sau iunie, deşi adepţii săi de pe pămînt încă mai trăiesc în gerurile şi crivăţul Vechii Naturi — căci „greu urcă primăvara coasta”.
Nici una dintre minunile Noii Creaţii nu poate fi privită fără a fi pusă în legătură cu învierea şi înălţarea, ceea ce va necesita un capitol separat. C.S.Lewis, Despre minuni, Editura Humanitas.

din Creație și Răscumpărare , George Florovsky

Autorul începe prin decrierea viziunii profetului Iezechiel, peisajul fără viață din Valea oaselor, și se oprește la dimensiunea spirituală a morții.
”Moartea vine din păcat, din Căderea originală. Nu a fost instituită de Dumnezeu. Moartea umană nu a aparținut ordinii dumnezeiești a creației. Nu era natural și normal pentru om să moară. Este o înstrăinare anormală de la Dumnezeu care este Făcătorul si Maestrul omului.” Moartea văzută ca o eliberare, împrumutată din filozofia grecească, este ceva străin Scripturilor;este o concepție greacă, păgână.
Moartea , în accepțiunea creștină nu este o eliberare, ci o catastrofă.
”Moartea este cu adevărat o taină: din moment ce sufletul este separat violent de trup, de compoziția și conecția naturală, prin voința lui Dumnezeu. O minune! Cum ne-am făcut robi stricăciunii și cum ne-am înjugat cu moartea?”(Sf.Ioan Damaschin) Trupul și sufletul sunt inseparabili, cum spune autorul, că trupul și sufletul ”aparțin unul altuia și separația lor este o decompoziție a ființei umane. Un suflet descarnat este o fantomă, iar un trup neînsuflețit este un cadavru.” Psalmiștii vorbesc despre asta, de stare în care moartea a luat orice nadejde de la om. Rațiunea ne spune că nu mai este nadajde de viață pentru osemintele din Valea prezentată profetului, însă Dumnezeu are alt răspuns. Si un răspuns care constă nu doar în cuvinte, ci într-un miracol: ”caci El a zis si s-au făcut; El a poruncit și toate s-au îndeplinit”.
Această minune avea și o semnificație. Acele oase simbpliza Casa lui Israel, poporul ales, însă răzvratit, îndărătnic, obstinat, și totuși poporul Lui. Aceasta a fost mort și fără viață aidoma oaselor, datorită păcatelor lui. Dumnezeu îl scoate din Valea umbrelor si îl duce la pășuni verzi, îl mântuiește din cursele morții, si îl duce la ape de odihnă. Promisiunea s-a împlinit în istorie prin persoana lui Iisus Mesia. ”Atunci s-a întâmplat ceva incredibil și paradoxal. El nu a fost recunoscut și primit, a fost condamnat și dat morții ca un profet fals, chiar ca și un înșelător și un mincinos. Aceasta deoarece concepția carnala a răscumpărării ținută de oameni a fost foarte diferită de ceea ce intenționa Dumnezeu în planul Său. În loc de un puternic prinț pământesc ca cel pe care îl așteptau evreii, Iisus din Nazaret a venit blând și smerit cu inima. Regele Cerului, însuși Regele regilor a venit jos în chipul uinui slujitor. În loc de eliberare politica El a adus libertatea față de păcat, iertarea păcatelor și viața veșnică. Viața condamnată la moarte, viața dumnezeiasca condamnată la moarte de oameni – aceasta este taina crucificarii.”
El a ieșit din mormânt precum iese un mire din camera sa. Odată cu El, neamul omenesc a fost ridicat. El este primul fruct al celor care au adormit și trebuie sa-L urmeze la rândul lor.
Profeția lui Iezechil este citită în Biserica Ortodoxă la Utrenia Sâmbetei celei mari, unde credincioșii sunt invitați să vegheze la mormântul Domnului.
”Vechea profeție rămâne o profeție și o mărturie. Viața a ieșit din mormânt, dar plinătatea morții trebuie să vină. Neamul omenesc, chiar și cei mântuiți, chiar și Biserica se află încă în Valea morții și a umbrelor. Pentru ca să fim cu adevărat aprinși trebuie să depășim dorințele cărnii, să lepădam toate grijile lumești. Mândria și prejudiciul, ura și egoismul, complacerea de sineși renunțarea la sine. Numai așa se poate aprinde Duhul. Dumnezeu bate perpetuu la inimile noastre, dar omul este cel care trebuie să deschidă.
Dumnezeu nu pătrunde niciodată prin violență.El respectă, după fraza Sf.Lyon, ” legea antică a libertății umane”, care a fost mai demul creată de El.

Miracles of Old Creation

The Son can do nothing of himself, but what he seeth the Father do. John 5:19

If we open such books as Grimm’s Fairy Tales or Ovid’s Metamorphoses or the Italian epics we find ourselves in a world of miracles so diverse that they can hardly be classified. Beasts turn into men and men into beasts or trees, trees talk, ships become goddesses, and a magic ring can cause tables richly spread with food to appear in solitary places. Some people cannot stand this kind of story, others find it fun. But the least suspicion that it was true would turn the fun into nightmare. If such things really happened they would, I suppose, show that Nature was being invaded. But they would show that she was being invaded by an alien power. The fitness of the Christian miracles, and their difference from these mythological miracles, lies in the fact that they show invasion by a Power which is not alien. They are what might be expected to happen when she is invaded not simply by a god, but by the God of Nature: by a Power which is outside her jurisdiction not as a foreigner but as a sovereign. They proclaim that He who has come is not merely a king, but the King, her King and ours. It is this which, to my mind, puts the Christian miracles in a different class from most other miracles. I do not think that it is the duty of a Christian apologist (as many sceptics suppose) to disprove all stories of the miraculous which fall outside the Christian records, nor of a Christian man to disbelieve them. I am in no way committed to the assertion that God has never worked miracles through and for Pagans or never permitted created supernatural beings to do so. If, as Tacitus, Suetonius, and Dion Cassius relate, Vespasian performed two cures, and if modern doctors tell me that they could not have been performed without miracle, I have no objection. But I claim that the Christian miracles have a much greater intrinsic probability in virtue of their organic connection with one another and with the whole structure of the religion they exhibit. If it can be shown that one particular Roman emperor—and, let us admit, a fairly good emperor as emperors go—once was empowered to do a miracle, we must of course put up with the fact. But it would remain a quite isolated and anomalous fact. Nothing comes of it, nothing leads up to it, it establishes no body of doctrine, explains nothing, is connected with nothing. And this, after all, is an unusually favourable instance of a non-Christian miracle. The immoral, and sometimes almost idiotic interferences attributed to gods in Pagan stories, even if they had a trace of historical evidence, could be accepted only on the condition of our accepting a wholly meaningless universe. What raises infinite difficulties and solves none will be believed by a rational man only under absolute compulsion. Sometimes the credibility of the miracles is in an inverse ratio to the credibility of the religion. Thus miracles are (in late documents, I believe) recorded of the Buddha. But what could be more absurd than that he who came to teach us that Nature is an illusion from which we must escape should occupy himself in producing effects on the Natural level—that he who comes to wake us from a nightmare should add to the nightmare? The more we respect his teaching the less we could accept his miracles. But in Christianity, the more we understand what God it is who is said to be present and the purpose for which He is said to have appeared, the more credible the miracles become. That is why we seldom find the Christian miracles denied except by those who have abandoned some part of the Christian doctrine. The mind which asks for a non-miraculous Christianity is a mind in process of relapsing from Christianity into mere ‘religion’.1 The miracles of Christ can be classified in two ways. The first system yields the classes (1) Miracles of Fertility (2) Miracles of Healing (3) Miracles of Destruction (4) Miracles of Dominion over the Inorganic (5) Miracles of Reversal (6) Miracles of Perfecting or Glorification. The second system, which cuts across the first, yields two classes only: they are (1) Miracles of the Old Creation, and (2) Miracles of the New Creation. I contend that in all these miracles alike the incarnate God does suddenly and locally something that God has done or will do in general. Each miracle writes for us in small letters something that God has already written, or will write, in letters almost too large to be noticed, across the whole canvas of Nature. They focus at a particular point either God’s actual, or His future, operations on the universe. When they reproduce operations we have already seen on the large scale they are miracles of the Old Creation: when they focus those which are still to come they are miracles of the New. Not one of them is isolated or anomalous: each carries the signature of the God whom we know through conscience and from Nature. Their authenticity is attested by the style. Before going any further I should say that I do not propose to raise the question, which has before now been asked, whether Christ was able to do these things only because He was God or also because He was perfect man; for it is a possible view that if Man had never fallen all men would have been able to do the like. It is one of the glories of Christianity that we can say of this question. ‘It doesn’t matter.’ Whatever may have been the powers of unfallen man, it appears that those of redeemed Man will be almost unlimited.2 Christ, reascending from His great dive, is bringing up Human Nature with Him. Where He goes, it goes too. It will be made ‘like Him’.3 If in His miracles He is not acting as the Old Man might have done before his Fall, then He is acting as the New Man, every new man, will do after his redemption. When humanity, borne on His shoulders, passes with Him up from the cold dark water into the green warm water and out at last into the sunlight and the air, it also will be bright and coloured. Another way of expressing the real character of the miracles would be to say that though isolated from other actions, they are not isolated in either of the two ways we are apt to suppose. They are not, on the one hand, isolated from other Divine acts: they do close and small and, as it were, in focus what God at other times does so large that men do not attend to it. Neither are they isolated exactly as we suppose from other human acts: they anticipate powers which all men will have when they also are ‘sons’ of God and enter into that ‘glorious liberty’. Christ’s isolation is not that of a prodigy but of a pioneer. He is the first of His kind; He will not be the last. Let us return to our classification and firstly to Miracles of Fertility. The earliest of these was the conversion of water into wine at the wedding feast in Cana. This miracle proclaims that the God of all wine is present. The vine is one of the blessings sent by Jahweh: He is the reality behind the false god Bacchus. Every year, as part of the Natural order, God makes wine. He does so by creating a vegetable organism that can turn water, soil and sunlight into a juice which will, under proper conditions, become wine. Thus, in a certain sense, He constantly turns water into wine, for wine, like all drinks, is but water modified. Once, and in one year only, God, now incarnate, short circuits the process: makes wine in a moment: uses earthenware jars instead of vegetable fibres to hold the water. But uses them to do what He is always doing. The miracle consists in the short cut; but the event to which it leads is the usual one. If the thing happened, then we know that what has come into Nature is no anti-Natural spirit, no God who loves tragedy and tears and fasting for their own sake (however He may permit or demand them for special purposes) but the God of Israel who has through all these centuries given us wine to gladden the heart of man. Other miracles that fall in this class are the two instances of miraculous feeding. They involve the multiplication of a little bread and a little fish into much bread and much fish. Once in the desert Satan had tempted Him to make bread of stones: He refused the suggestion. ‘The Son does nothing except what He sees the Father do’: perhaps one may without boldness surmise that the direct change from stone to bread appeared to the Son to be not quite in the hereditary style. Little bread into much bread is quite a different matter. Every year God makes a little corn into much corn: the seed is sown and there is an increase. And men say, according to their several fashions, ‘It is the laws of Nature,’ or ‘It is Ceres, it is Adonis, it is the Corn-King’. But the laws of Nature are only a pattern: nothing will come of them unless they can, so to speak, take over the universe as a going concern. And as for Adonis, no man can tell us where he died or when he rose again. Here, at the feeding of the five thousand, is He whom we have ignorantly worshipped: the real Corn-King who will die once and rise once at Jerusalem during the term of office of Pontius Pilate. That same day He also multiplied fish. Look down into every bay and almost every river. This swarming, undulating fecundity shows He is still at work ‘thronging the seas with spawn innumerable’. The ancients had a god called Genius; the god of animal and human fertility, the patron of gynaecology, embryology, and the marriage bed—the ‘genial’ bed as they called it after its god Genius. But Genius is only another mask for the God of Israel, for it was He who at the beginning commanded all species ‘to be fruitful and multiply and replenish the earth’. And now, that day, at the feeding of the thousands, incarnate God does the same: does close and small, under His human hands, a workman’s hands, what He has always been doing in the seas, the lakes and the little brooks. With this we stand on the threshold of that miracle which for some reason proves hardest of all for the modern mind to accept. I can understand the man who denies miracles altogether: but what is one to make of people who will believe other miracles and ‘draw the line’ at the Virgin Birth? Is it that for all their lip service to the laws of Nature there is only one natural process in which they really believe? Or is it that they think they see in this miracle a slur upon sexual intercourse (though they might just as well see in the feeding of the five thousand an insult to bakers) and that sexual intercourse is the one thing still venerated in this unvenerating age? In reality the miracle is no less, and no more, surprising than any others. Perhaps the best way to approach it is from the remark I saw in one of the most archaic of our anti-god papers. The remark was that Christians believed in a God who had ‘committed adultery with the wife of a Jewish carpenter’. The writer was probably merely ‘letting off steam’ and did not really think that God, in the Christian story, had assumed human form and lain with a mortal woman, as Zeus lay with Alcmena. But if one had to answer this person, one would have to say that if you called the miraculous conception divine adultery you would by driven to find a similar divine adultery in the conception of every child—nay, of every animal too. I am sorry to use expressions which will offend pious ears, but I do not know how else to make my point. In a normal act of generation the father has no creative function. A microscopic particle of matter from his body, and a microscopic particle from the woman’s body, meet. And with that there passes the colour of his hair and the hanging lower lip of her grandfather and the form of humanity in all its complexity of bones, sinews, nerves, liver and heart, and the form of those pre-human organisms which the embryo will recapitulate in the womb. Behind every spermatozoon lies the whole history of the universe: locked within it lies no inconsiderable part of the world’s future. The weight or drive behind it is the momentum of the whole interlocked event which we call Nature up-to-date. And we know now that the ‘laws of Nature’ cannot supply that momentum. If we believe that God created Nature that momentum comes from Him. The human father is merely an instrument, a carrier, often an unwilling carrier, always simply the last in a long line of carriers—a line that stretches back far beyond his ancestors into pre-human and pre-organic deserts of time, back to the creation of matter itself. That line is in God’s hand. It is the instrument by which He normally creates a man. For He is the reality behind both Genius and Venus; no woman ever conceived a child, no mare a foal, without Him. But once, and for a special purpose, He dispensed with that long line which is His instrument: once His life-giving finger touched a woman without passing through the ages of interlocked events. Once the great glove of Nature was taken off His hand. His naked hand touched her. There was of course a unique reason for it. That time He was creating not simply a man but the Man who was to be Himself: was creating Man anew: was beginning, at this divine and human point, the New Creation of all things. The whole soiled and weary universe quivered at this direct injection of essential life—direct, uncontaminated, not drained through all the crowded history of Nature. But it would be out of place here to explore the religious significance of the miracle. We are here concerned with it simply as Miracle–that and nothing more. As far as concerns the creation of Christ’s human nature (the Grand Miracle whereby His divine begotten nature enters into it is another matter) the miraculous conception is one more witness that here is Nature’s Lord. He is doing now, small and close, what He does in a different fashion for every woman who conceives. He does it this time without a line of human ancestors: but even where He uses human ancestors it is not the less He who gives life.4 The bed is barren where that great third party, Genius, is not present. The miracles of Healing, to which I turn next, are now in a peculiar position. Men are ready to admit that many of them happened, but are inclined to deny that they were miraculous. The symptoms of very many diseases can be aped by hysteria, and hysteria can often be cured by ‘suggestion’. It could, no doubt, be argued that such suggestion is a spiritual power, and therefore (if you like) a supernatural power, and that all instances of ‘faith healing’ are therefore miracles. But in our terminology they would be miraculous only in the same sense in which every instance of human reason is miraculous: and what we are now looking for is miracles other than that. My own view is that it would be unreasonable to ask a person who has not yet embraced Christianity in its entirety to allow that all the healings mentioned in the Gospels were miracles—that is, that they go beyond the possibilities of human ‘suggestions’. It is for the doctors to decide as regards each particular case—supposing that the narratives are sufficiently detailed to allow even probable diagnosis. We have here a good example to what was said in an earlier chapter. So far from belief in miracles depending upon ignorance of natural law, we are here finding for ourselves that ignorance of law makes miracle unascertainable. Without deciding in detail which of the healings must (apart from acceptance of the Christian faith) be regarded as miraculous, we can however indicate the kind of miracle involved. Its character can easily be obscured by the somewhat magical view which many people still take of ordinary and medical healing. There is a sense in which no doctor ever heals. The doctors themselves would be the first to admit this. The magic is not in the medicine but in the patient’s body—in the vis medicatrix naturae, the recuperative or self-corrective energy of Nature. What the treatment does is to simulate Natural functions or to remove what hinders them. We speak for convenience of the doctor, or the dressing, healing a cut. But in another sense every cut heals itself: no cut can be healed in a corpse. That same mysterious force which we call gravitational when it steers the planets and biochemical when it heals a live body, is the efficient cause of all recoveries. And that energy proceeds from God in the first instance. All who are cured are cured by Him, not merely in the sense that His providence provides them with medical assistance and wholesome environments, but also in the sense that their very tissues are repaired by the far-descended energy which, flowing from Him, energises the whole system of Nature. But once He did it visibly to the sick in Palestine, a Man meeting with men. What in its general operations we refer to laws of Nature or once referred to Apollo or Aesculapius thus reveals itself. The Power that always was behind all healings puts on a face and hands. Hence, of course, the apparent chanciness of the miracles. It is idle to complain that He heals those whom He happens to meet, not those whom He doesn’t. To be a man means to be in one place and not in another. The world which would not know Him as present everywhere was saved by His becoming local. Christ’s single miracle of Destruction, the withering of the fig-tree, has proved troublesome to some people, but I think its significance is plain enough. The miracle is an acted parable, a symbol of God’s sentence on all that is ‘fruitless’ and specially, no doubt, on the official Judaism of that age. That is its moral significance. As a miracle, it again does in focus, repeats small and close, what God does constantly and throughout Nature. We have seen in the previous chapter how God, twisting Satan’s weapon out of his hand, had become, since the Fall, the God even of human death. But much more, and perhaps ever since the creation, He has been the God of the death of organisms. In both cases, though in somewhat different ways, He is the God of death because He is the God of Life: the God of human death because through it increase of life now comes—the God of merely organic death because death is part of the very mode by which organic life spreads itself out in Time and yet remains new. A forest a thousand years deep is still collectively alive because some trees are dying and others are growing up. His human face, turned with negation in its eyes upon that one fig-tree, did once what His unincarnate action does to all trees. No tree died that year in Palestine, or any year anywhere, except because God did—or rather ceased to do—something to it. All the miracles which we have considered so far are Miracles of the Old Creation. In all of them we see the Divine Man focusing for us what the God of Nature has already done on a larger scale. In our next class, the Miracles of Dominion over the Inorganic, we find some that are of the Old Creation and some that are of the New. When Christ stills the storm He does what God has often done before. God made Nature such that there would be both storms and calms: in that way all storms (except those that are still going on at this moment) have been stilled by God. It is unphilosophical, if you have once accepted the Grand Miracle, to reject the stilling of the storm. There is really no difficulty about adapting the weather conditions of the rest of the world to this one miraculous calm. I myself can still a storm in a room by shutting the window. Nature must make the best she can of it. And to do her justice she makes no trouble at all. The whole system, far from being thrown out of gear (which is what some nervous people seem to think a miracle would do) digests the new situation as easily as an elephant digests a drop of water. She is, as I have said before, an accomplished hostess. But when Christ walks on the water we have a miracle of the New Creation. God had not made the Old Nature, the world before the Incarnation, of such a kind that water would support a human body. This miracle is the foretaste of a Nature that is still in the future. The New creation is just breaking in. For a moment it looks as if it were going to spread. For a moment two men are living in that new world. St Peter also walks on the water—a pace or two: then his trust fails him and he sinks. He is back in Old Nature. That momentary glimpse was a snowdrop of a miracle. The snowdrops show that we have turned the corner of the year. Summer is coming. But it is a long way off and the snowdrops do not last long. The Miracles of Reversal all belong to the New Creation. It is a Miracle of Reversal when the dead are raised. Old Nature knows nothing of this process: it involves playing backwards a film that we have always seen played forwards. The one or two instances of it in the Gospels are early flowers—what we call spring flowers, because they are prophetic, although they really bloom while it is still winter. And the Miracles of Perfecting or of Glory, the Transfiguration, the Resurrection, and the Ascension, are even more emphatically of the New Creation. These are the true spring, or even the summer, of the world’s new year. The Captain, the forerunner, is already in May or June, though His followers on earth are still living in the frosts and east winds of Old Nature—for ‘spring comes slowly up this way’. None of the Miracles of the New Creation can be considered apart from the Resurrection and Ascension: and that will require another chapter. Miracles,C.S.Lewis

Cum ne raportăm la suferinţă ?

Fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmati-vă și voi cu gândul aceasta: că cine a suferit cu trupul a isprăvit cu păcatul

Suferinţa, boala este un semn al păcatului în viaţa credinciosului, pentru aceia care propovaduiesc evanghelia prosperităţii. Nu ştiu din ce Scripturi îsi construiesc teologia, fiindcă autorul Epistolei către evrei arată că eroii credinţei au avut parte atât de minuni şi izbaviri din partea lui Dumnezeu cât şi de încercări, persecuţii ,şi martiriu.
Asta ne spun şi Evangheliile : slava  nu vine decât după suferinţă . Învierea şi slava vine după Cruce.
Asta i teologia, cum stăm cu viaţa ? Am văzut copii care sufereau dîn fragedă copilărie de boli incurabile. O fetiţă care făcea dializa de la 13 ani, iar acum era la vârsta când alte fete de vârsta ei erau cu gândul la căsătorie, iar ea se resemna cu soarta nefericită.  Sau mame care îsi îngrijea de-o viaţă copii. Oare la ei se referă Evanghelia când fericeste pe cei care plâng şi cei care suferă? Cu ce suntem noi, cei haruiti cu sănătate şi bunăstare decât aceşti nenorociţi?
Interesant în Evanghelii că cei păcătoşi, oropsiţi, osrtacizati,cei în suferinţă au văzut în Hristos pe Mântuitorul, mai degrabă decât religiosii şi oamenii din partea “lumea bună”. Pentru ce ar avea nevoie un Pilat de Adevărul lui Hristos, când Evanghelia Lui e pentru acei care umblă pe calea strâmta, şi sunt fericiţii fiindcă vor fi badjocoriti ,umiliţi şi chiar omorati în Numele Lui?

Iubirea lui Dumnezeu si vrajmasia oamenilor

Adam şi Eva vorbeau  cu Dumnezeu într-un mod privilegiat , dialogul lor nu necesita mijlocirea lui Hristos, sau a îngerilor . Odată cu căderea în păcat relaţia omului cu Dumnezeu se schimbă. Omul se înstrăinează de Creatorul lui, însă Yahweh a plănuit din vecii răscumpărarea fiilor lui Adam. Dumnezeu oarecum este mai interesat de Cain decât de Abel. Scriptură ne relatează dialogurile lui Yahweh şi Cain, iubirea Dumnezeului iertator revarsată asupra păcătosului. Cain se înstrăinează de Dumnezeu, construindu-şi o cetate. Se îndepărtează de semeni ucigandu-şi fratele. De atunci omul investeşte energie, timp şi bani pentru a se apăra şi a se înstrăina unul de altul. Dumnezeu investeşte tot pentru a ne uni unul de altul prin dragostea Lui jertfitoare .