Alexander Schmemann, Pâinea noastră cea spre ființă


”Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi” (Matei 6, 11). Aceasta este a patra cerere – legată de pâinea noastră cea de toate zilele. Semnificația lexicală a sintagmei ”spre ființă” este aceea de ”substanțialitate” esențială supraviețuirii, motiv pentru care avem trebuință de această pâine ca hrană zilnică. Dacă primele trei cereri sunt direct legate de Dumnezeu, exprimând dorința noastră ca numele Său să fie preamărit, împărăția Sa să se sălășluiască între noi și în noi, voia Sa să se împlinească nu numai în cer, dar și pe pământ – cu această a patra cerere ne întoarcem, pentru a spune astfel, spre trebuințele noastre și începem să ne rugăm pentru noi. Cuvântul ”pâine” nu înseamnă doar hrană trupească sau hrană în general, ci înseamnă absolut tot ce este necesar vieții, tot ce constituie existența noastră omenească.
Pentru a ajunge la miezul acestei cereri este important să ne reamintim toate simbolurile biblice legate de hrană, întrucât numai Biblia este locul în care cererea aceasta își dezvăluie complexitatea ei semantică, încetând de a mai avea conotații strict limitate la partea fiziologică a vieții.
Primele referiri la sensurile hranei se găsesc în relatarea biblică a creării omului. După ce a creat lumea, Dumnezeu a oferit-o omului drept hrană, ceea ce înseamnă că, înainte de toate, viața omului depinde de hrană, mai precis, de lume. Omul trăiește prin hrană, transformând-o în propria sa viață. Această dependență a omului de un factor exterior lui – de materie, de lume – este atât de evidentă pentru definirea sinelui, încât Feuerbach, unul dintre întemeietorii filosofiei materialiste, l-a redus pe om la o faimoasă formulă: ”Omul este ceea ce mănâncă”. Învățăturile scripturistic și revelația biblică nu se întemeiază însă pe această dependență. Omul primește hrană, adică însăși viața sa, de la Dumnezeu. Hrana este darul lui Dumnezeu, iar omul nu trăiește pentru a mânca, pentru a-și asigura supraviețuirea fiziologică, ci pentru a-și cultiva lăuntric chipul lui Dumnezeu și asemănarea cu El.
Astfel, hrana a devenit darul vieții, iar viața, o cunoaștere a libertății și a frumuseții spiritului. Hrana se transformă în viață, dar hrana este dezvăluită de la bun început drept biruință asupra unei dependențe exclusive de ea, deoarece, atunci când Dumnezeu l-a creat pe om, i-a încredințat stăpânire asupra pământului. Prin urmare, primind hrană de la Dumnezeu în dar, omul se umple de viață dumnezeiască. Iată motivul pentru care referatul biblic despre căderea omului este legat de mâncare.
Așa trebuie înțeleasă cunoscuta relatare despre fructul oprit, pe care omul l-a mâncat pe ascuns, ferindu-se de Dumnezeu, pentru a deveni ca El. Este simplu de tâlcuit: omul a crezut că, bizuindu-se pe mâncare, va putea să primească ceea ce nu se poate primi decât direct de la Dumnezeu. Mâncarea i-a oferit omului perspectiva de a se emancipa, de a fi liber de Dumnezeu, dar tot mâncarea l-a transformat în rob al nutriției; astfel, omul a devenit dependent de alimente și sclav al lumii materiale – ceea ce înseamnă, implicit, și sclav al morții, deoarece hrana, care-i dăruiește viață fiziologică, nu poate să-i dea acea libertate față de lume și față de moarte pe care nu i-o poate da decât Dumnezeu. Astfel, hrana, simbolul și obârșia vieții, a devenit simbolul morții, căci dacă omul nu mănâncă, moare. În același timp, și dacă mâncăm tot murim, căci hrana este comuniune cu ceva care a murit – deci hrana este comuniune cu moartea însăși. Mântuirea, recrearea lumii, iertarea, învierea sunt și ele legate de hrană în referatul biblic.
Atunci când, fiind ispitit în pustie de către diavol, lui Hristos I s-a făcut foame, diavolul I-a sugerat să facă din pietre pâini, dar El a refuzat, zicând: ”Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Mântuitorul a biruit așadar exclusiva dependență a noastră, a oamenilor, de pâine, de viață fiziologică – dependență care a devenit, în simbolistica biblică, povara și sursa de suferință a primului om. Odată cu eliberarea lui Hristos de această dependență, oamenii au fost descătușați din robia față de lumea efemeră, iar hrana a redevenit un dar al lui Dumnezeu, comuniune cu viața divină, cu libertatea și veșnicia.
Acesta este sensul profund al hranei dumnezeiești celei noi, care constituie, din zorii creștinismului, principala sursă de bucurie, cea mai însemnată Sfântă Taină a Bisericii, pe care creștinii o numesc ”Euharistie”, adică ”mulțumire”. Sfânta Euharistie, credința în comuniunea cu hrana cea nouă, cu pâinea cerească cea nouă, împlinește revelația creștină despre hrană. Numai în lumina acestei revelații, a bucuriei acestei recunoștințe, putem înțelege cum se cuvine întreaga profunzime a celei de-a patra cerei a Rugăciunii Domnești: ”Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi”. Dă-ne nouă, Doamne, astăzi, hrana care ține de esența făpturii umane!
Bineînțeles, în primul rând lucrurile necesare vieții sunt: pâinea, hrana, aerul, tot ceea ce devine viața noastră. Dar mai e ceva. Acel ”Dă-ne (Tu) nouă” – ceea ce înseamnă că sursa noastră absolută de viață este Dumnezeu Însuși, dragostea Lui, grija pe care ne-o poartă El. Indiferent de forma în care vom primi acest dar sau de persoana de la care îl vom primi, totul va veni de la Dumnezeu. Aceasta înseamnă că sensul primordial al acestui dar, ca și țelul lui suprem, este Dumnezeu.
Noi primim pâinea, primim viața, dar numai pentru ca scopul vieții noastre să ne fie revelat. Scopul vieții noastre se află în Dumnezeu, în cunoașterea Lui, în dragostea noastră pentru El, în comuniunea cu El, în bucuria veșniciei Lui, în viața aceea pe care Sfânta Scriptură o numește viață ”din belșug” (Ioan 10, 10).
Doamne Dumnezeule, cât de departe este înțelegerea aceasta de filosofia lui Feuerbach, care era aidoma unei călăuze oarbe, deci întru totul nefolositoare! Neîndoielnic, așa cum susținea el, omul este ceea ce mănâncă. Dar ceea ce mănâncă omul este darul iubirii divine: omul se împărtășește din lumina, din slava și din bucuria divină, iar viața sa și-o trăiește datorită tuturor darurilor pe care le primește de la Dumnezeu.
”Dă-ne-o nouă astăzi” – în virtutea iubirii Tale, dă-ne nouă, făpturilor mâinilor Tale, acest astăzi, dă-ne nouă nu numai să existăm, ci să iubim cu adevărat și pe deplin viața revelatoare, profund dumnezeiască și veșnică pentru care ne-ai creat și pe care ne-ai dăruit-o și ne-o dăruiești mereu, pentru ca de-a lungul ei să Te putem cunoaște, să Te iubim și să-Ți mulțumim!

Sursa

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s