Posted in În Arca lui Noe, din ce mai scriu

În Arca lui Noe. Capitolul II



Tot vorbeam de frumuseţea şi splendoarea Răcătăului fără a vorbi despre locurile din împrejurimi, şi oamenii pe care i-am întâlnit.
Eram înconjuraţi de dealurile Măriselului, Măgurii, cătunul de la Vidreni, Bulitani, şi departe către apus îmi zicea unchiul că se zarea Negruţa.
Când am aflat că pe unchiul Samuel îl mai cheamă şi Hriste,asemenea lui Hristos, am crezut că numele acesta de familie i l-au dat cei de la adunare. Ei îşi spuneau unii altora “fraţi” şi “surori”; erau o familie mare cât a părintelui nostru Adam, oameni ciudaţi pe care îi unea religia. Până şi eu, care nu-i prea aveam la inimă, am început să vorbesc ca şi ei. Nu cunoșteam limbajul lor vorbit în casa de adunare, fiindcă nu pricepeam însemnătatea cuvintelor ca evlavie, răscumpărare, Mesia, ispăşire, şi alte nume încâlcite. Auzeam de Metusaleh, Zabulon întotdeauna cu Neftali. Aceştia cred că erau soţ şi soţie. Care era bărbatul şi care muierea? – mă întrebam nedumerit în timpul orei de rugăciune, când toţi fără ruşine se smiorcăiau lui Dumnezeu penru greşalele lor. Tare rău şi tiran trebuie să fie Stăpânul din Ceriuri de se perpeleau cu toţii în rugăminţi şi stăruinţi pentru iertare. Cred că se asemuieşte cu nenea Belo din Căpăţână. Spun asta fiindcă nu cred că aceşti oameni fac trăznăi ca mine, blestematul, de trebuieşte să-şi cureţe păcatele cu genunchii pe cucuruz. Unchiul Samuel nu greşea niciodată, şi mai ales că nu suduia. Abia aşteptam să-l prind odată cu o înjurătură între dinţi, un şuierat doar. Aşteptam zadarnic dar, fiindcă l-am văzut cum şi-a strivit degetul arătător cu ciocanul mare, şi nici mârrr nu a făcut. Ce m-a uimit e că nu l-a durut, fiindcă ar fi plâns. Plânsul şi lacrimile vin întodeauna cu durerea. Nu există excepţii. Am mai auzit o poveste cu un Prunc născut în Viflaeem de Sânta Măria, care nu a avut durerile facerii în momentul naşterii.
– Sigur Zabulon e bărbatul fiindcă am auzit la voi la predică pe “fratele” Nicolae a Veterinarului că a găsit el în Carte.
”…că zice Sânt Pavăl că la început o fost întocmit bărbatul şi nu fomeia. ”
Asta spunea tot: despre Zabulon că este nu doar bărbatul ci şi stăpânul lui Neftalii, că surorile ar trebui mai degrabă să tacă în sfânta adunare, decât să cânte sau să recite poezii, că bărbatu-i stâlpul casei, iar fomeia un fel de oaie mută şi proastă.
Casa bunicii era situată “în vale”, o depresiune înconjurată de dealurile înveşmântate cu păduri de foioase: fagi, ici colo stejari, pomi fructiferi semănaţi accidental de păsări, teiul lui Eminescu, ici colo găseai şi acăţ.
Dealurile erau aşa de semeţe încât mă copleşeau, ba chiar mă înspăimântau spre înserat, când trebuia să aduc acasă apă de la izvorul din pantă. Îi asemuiam cu titanii nemiloşi ai Greciei antice, cu ciclopi, uriaşi dornici să mă strivească sub picioarele lor, ca apoi să mă mănânce. De aceea goneam cu bidoaşca cu apă, şi o risipeam cel puţin jumătate fugiind. Bunica era atentă la detalii, şi mă îndemna întodeauna să fiu mai grijuliu. Eu încărcam vina pe nişte dulăi puşi pe fapte mari, dulăi mari şi mulţi cât o haită de lupi.
– Şi câţi ziceai că te-au hăituit mă Petruţ ? mă iscodea buna cu vicleşug. Ştiam că ştie să-mi citească minciunile din străfundurile fiinţei unde le doseam. Ştia să caute cu privirea şi cu zâmbetul hain, aidoma unui vânător care a ochit un iepure de pădure. Mă iscodea până nu mai puteam să ţin ascuns adevărul, bănuind-o că mă vrăjea oarecum să mă descotorosesc eu de minciunile mele.
– O haită bună, dar cine a stat să-i numere ? Crezi bunico că-ţi arde de sămălit în momentele acelea de groază ? …şi doar şti că sunt stângaci la matematici.
– Poate erau câinii pribegi ai lui Mososoc, dar nu-mi vine a crede copthile. Erai în copci acuma, şi mă îmbolnăveam şi eu de groază că mamă-ta o să afle ce ţi s-a întâmplat, apoi mă strigă şi mă ocăra că nu ţi-am avut grija.
– Eu cred ,buni, că erau lupii ăia care i-au mâncat vaca lu’ tanti Lucreţia.
– Care Lucreţia mă, a jidanuli? De care vorbeşti? De unde auzişi tu că taman vaca ei o sfârşit printre dihanii ?
– Lelea Lucreţia Chereșoaia.

Oamenii satului se cunoşteau mai bine după porecle decât după cele două sau trei nume. Mai toate erau caraghioase, izvorâte din atribute ce viza persoana în cauză. Aveam o vecină care semăna leit cu vrăjitoarea care mânca copii, din istorisirea lui Hansel şi Grätel. Era slabă cât o mătură, avea un adevărat ochi de sticlă care era de două ori mai mare decât ochiul ei, un păr nespălat şi era veşnic înţolită în negru. Vocea ei ascuţită îţi ridica părul de pe şira spinării, de ziceai că te zgârie cineva cu şmirgălul pe dinţi. O porecleam “Chioara” în absenţa ei, iar când era de faţă eram cu toţii atenţi şi grijulii să îi spunem pe nume.Cred că avea ascuns un glob magic pe undeva, unde se uita la noi tot timpul, că mai toate ce le vorbeam despre ea le cunoștea dinainte.

– Cum să şti că erau chiar lupi dacă nu îi văzuşi copthile ? Şi musai lupii aceia?
– Aveau talanga lui Joiana a Chereşoaiei, buni!
– Hahaha! – Se puse pe un râs cu toţii din casă, fiindcă îşi dădură seama că am fost fugărit de neastâmpăratele capre ce fugeau către casă târziu. Erau caprele lui nenea Todoruţ a lui tanti Rozalia. Tanti Rozalia era micuţă şi cu bazinul mare de trebuia să intre pe lături pe o uşă îngustă. Nu purta năframă pe cap, ca celelalte femei din sat, nu pentru că era o stricată, ci fiindcă era de la oraş. Venea şi stătea la Răcătău ca în vacanţă, fiindcă era pensionară.

Existau lupi şi chiar urşi la Răcătău, însă niciodată nu s-au încumetat să se ivească în vale. Doar vulpile hulpave şi cucoane îşi făceau rondul de noapte prin ograda noastră.
Pe culmile acestor munţi locuiau în cătune de când lumea ţărani ardeleni. Valea luncii noastre se numea Someşul Rece. Defapt era mai mare decât o vale pe o hartă de judeţ. Însă pentru noi era valea noastră de joacă; vara formam diguri cu pietroii din apă astupaţi şi cimentaţi cu buruiene şi ferigi. Iarna valea îngheţa de la un capăt la celălalt, în lung şi-n lat. Mergeam mai des în Podireu, loc de taină, un deal abrupt unde era cimitirul satului. Acolo mergeam să-i vedem pe bunicu și pe bunicul lui mama. Locul era patronat de lelea Floriţă din pantă, de lângă barajul Mărişelului.
Era odată vara, când era destul de rece apa în pofida caniculii de afară. La râu era unchiul Istvan, soţul lui mătuşa Verona. Era împreună cu nenea Bela, singurii unguri din pământurile acelea demult cucerite de sub stăpânire străină.
Istvan pescuia, stătea nemişcat cu un băţ în mână. Era cu păr vâlvoi, cu o privire încruntată şi îngândurată, cu o musteaţă de viking ,blondă ca şi părul. Stătea mut şi era sărac la vorbe, însă deîndată se schimba într-o persoană vioaie, pusă pe glume, şi plină de viaţă când se pilea.
– Ce faci unchiule cu băţul ăla în apă ?
-Prind peşte… se zgârci printre dinţi cu câteva cuvinte pentru mine.
-Cum unchiule ? Îi plezneşti în cap ? Mă înveţi şi pe mine unchiu’ ?
Se uită chiorâș la mine, și nu-mi mai răspunsese, semn că dorește să îl las în pace. Apa de pe marginea râului era destul de călduță, fiindcă mai mult stătea și avea timp să se încaldă. Erau formate mlaștini unde broscuțe se iveau, iar eu le prindeam jucându-mă cu ele.
-Vezi să nu te pișe că o să te transformi într-un broscoi mare, de-acela scârbos cu râie și multe bube! mă sperie Istvan destul ca să bage groaza-n mine, încât de atunci niciodată nu am mai pus mâna pe vreo broască.
Mă urc pe câțiva bolovani, sărind de pe unul pe celălalt, ca pe un podeț, ajungând aproape de vâltoarea apei. Voiam să încerc apa, să văd dacă pot face o baie în după masa aceea.
Îmi vâr piciorul și instant mi-l retrag înapoi, fiindcă mă mușca apa, așa rece era.
-De ce-i așa rece unchiule, dacă-i așa soare dogorâtor afară ? S-a certat soarele cu apa?
-De-aia se numește Someșul Rece, fiindcă e rece.
-Este atunci, unchiule, și Somesul Cald?
-Da, este.
-Unde este apa asta caldă unchiule? E departe de aici ?
Iarăși l-am făcut mut pe bietul unchi, care nu rezista mai mult de cinci minute în fața mitrarierei întrebărilor mele. L-am lăsat în pace cu peștii lui ciomăgiți, și-am plecat că mă striga buna.

Posted in din ce mai fac, Gastronomie

Salata de fructe a lui Moş Martin


Avem nevoie o de o grămadă de vitamine pe timp de iarnă pentru a întări imunitatea organismului nostru. Fructele care le găsim din belşug în oferta
ţăranilor din piaţă, sunt pline de vitamine, şi mai lesne de luat şi consumat de către publicul larg.
Toţi preferăm nişte vitamine dintr-o salată de fructe, decât de vitaminele din injecţii, pastile sau suspensii luate de nevoie atunci când ne impune doftorul.

Iată reţeta lui Moş Martin, gustoasă, savuroasă, …şi plină de vitamine pe timp de hibernare.

Într-un castron destul de mare ca să poţi sătura doi ursi treziţi din hibernare, tai cubuleţe 4-5 kiwi,
Şi presari strugurei îngheţaţi din congelator,

Apoi zmeură de-aia bună, din congelator, ţinută acolo pentru vremuri de hibernare când nu mai găseşti pe câmp sau în piaţă,

adaugi apoi o banană tăiată cât să stea comod într-o linguriţă,

două portocale tăiate cubuleţe cu cuţitul,

Pentru a fi mai suculentă salata adăugăm zeama stoarsă a unei jumătăţi de lămâie şi a două portocale(pentru a nu fi prea acră, gustăm

, şi dacă mai este nevoie, mai stoarcem portocale)

Adăugăm şi mere furate din grădina bunicii. Cele împachetate, care au luat vaccinuri să nu facă gripă, răceală, sau boala vacii nebune, nu sunt bune!! Alea zbârcite ca astea să fie în salata asta

După ce le-a gustat a voastră bunică, să fie tăiate cubuleţe şi adăugate la salată.


Mai punem 5-6 prune congelate, pe care le tăiem în două

şi le sacrificăm în salată ,alături de celelalte “martire” pentru Moş Martin

Continuăm cu 10-20 vişine sau cireşe congelate

Dacă aveţi câteva fructe congelate, celelalte care sunt proaspete se vor răci instant, ca de la frigider, şi nu va mai fi nevoie să aşteptaţi încă o oră să le serviţi, timp în care va trebui altfel să stea să se răcească.
.

Le amestecăm cu grijă, şi dacă nu e suficient de suculentă mai putem scurge zeamă de portocale. Iar dacă e prea apoasă, atunci mai putem tăia fructe.

Moş Martin e destul de tânăr în pofida numelui, şi poate mânca salată cu un topping de frişcă.
Lui Winnie i-a găsit doftorul la ultimul control, colesterolul ridicat în sânge, şi i s-a spus că dacă va mai mânca frişcă e posibil să dezvolte boli cardiace.


Cum lui, ca şi nouă, îi place să-şi ia vitaminele din fructe mai degrabă din injecţii şi perfuzii, se mulţumeşte doar cu salata. 🙂

Moş Martin vă urează poftă bună!

Posted in din ce mai citesc, Sfintii Parinti


Sfântul Ciprian vorbeşte aici despre continuitatea slubei sacerdotale din templu. El este pro continuităţii preoţiei. Iată un pasaj relevant asupra acestui subiect:
Pentru că, aşa cum s-a spus de către toţi, cu atât mai mult nu trebuie să se încurce în nevoinţele şi capcanele lumeşti cei care, ocupaţi fiind în sfintele şi duhovniceştile slujiri, nu se pot îndepărta de biserică, nici nu pot avea răgaz pentru lucrări pământeşti şi lumeşti. În Lege, cei dintâi Leviţii au ţinut rânduiala acestei reguli şi îndatoriri anume ca, în timp ce celelalte unsprezece triburi îşi împărţeau pământul şi posesiunile între ele, tribul Leviţilor, care-şi avea timpul închinat pentru Templu, pentru altar şi sfintele slujiri, să nu primească nimic de pe urma acelei împărţeli, ci, pe când ceilalţi cultivau pământul, tribul acela să cultive doar pe Dumnezeu, iar pentru trai şi hrană, să primească de la cele unsprezece triburi zeciuială din roadele ce se făceau. Tot acest lucru se făcea din dumnezeiască voie şi rânduială, astfel ca cei care se îndeletniceau cu sfintele slujiri să nu fie atraşi în nici o afacere şi să nu fie constrânşi a gândi sau a face lucruri lumeşti. În cinul clerical este ţinută acum această rânduială şi regulă, anume ca cei care sunt promovaţi în Biserica Domnului, în rândurile clerului, cu nimic să nu fie abătuţi de la sfânta cârmuire, pentru a nu fi înlănţuiţi în nevoinţele şi preocupările lumeşti şi, primind ca-ntru cinstire zeciuială din ofrandele dăruite de fraţi, să nu se îndepărteze de altar şi de jertfe, ci zi şi noapte să slujească îndatoririlor cereşti şi duhovniceşti.

Sfântul Ciprian , Scrisori, Ed.Sofia,Bucureşti, 2011.

Posted in Cărţi apărute, din ce mai citesc, Sfintii Parinti

Sf Ciprian Episcopul Cartaginei, Scrisori


Sfântul Ciprian al Cartaginei a fost una din personalităţile remarcabile ale Bisericii Creştine din prima jumătate a secolului al III-lea. Se trăgea dintr-o familie nobilă şi bogată. A primit o educaţie aleasă, studiind, printre altele, retorica (pe care mai apoi a predat-o).

A dus o viaţă îmbelşugată şi, pare-se, chiar uşuratică până într-o zi, când, auzind de curăţia şi sfinţenia preotului creştin Ceciliu, a început a-l frecventa, şi astfel a fost câştigat pentru totdeauna de învăţătura şi Biserica lui Hristos.

„Eram in intuneric, inotam pe marea furtunoasa a lumii acesteia, fara a cunoaste lumina si fara a sti incotro sa-mi indrept pasii. Ma gandeam la cele ce mi se spuneau despre rascumparare si gaseam cu totul de nestrabatut calea spre mantuire, ce mi se propunea prin bunatatea divina. Nu puteam pricepe cum un om ar primi Botezul unei noi vieti, cum era cu putinta sa inceteze a fi ceea ce fusese mai inainte, sa devina o fiinta noua, pastrand acelasi trup, dar dezbracandu-se de omul cel vechi, sa se reinnoiasca in intregime inlauntrul sau…”

Ca episcop, Sfântul Ciprian a condus comunitatea creştină din Cartagina, însă de fapt din toată Africa Romană, în vremuri foarte tulburi. A trebuit să înfrunte două persecuţii de amploare, apoi ciuma devastatoare din 252-254 – pentru care autorităţile romane şi mulţimea păgânilor i-au făcut vinovaţi pe creştini –, erezii şi invazii ale triburilor deşertului. A primit cununa mucenicească în timpul prigoanei lui Valerian.

„Ciprian este poate cel mai natural în corespondenţa sa. Aceasta reprezintă un document de primă importanţă. Ciprian are o înaltă conştiinţă atât a drepturilor, cât şi a îndatoririlor episcopului…

Corespondenţa sa ne dovedeşte că nu se mulţumea numai cu formularea unor idei generoase, ci acţiona conform principiilor pe care le-a fixat. Este acelaşi atât în acţiunile, cât şi în scrisorile sale.

Conducător înnăscut, a ştiut să creeze unitatea în viaţa sa, să alăture la fermitate blândeţea, la prudenţă entuziasmul, la prevedere abilitatea. Acest om de acţiune este un mistic, pe deplin el însuşi atât la rugăciune, cât şi la lucru…” (Adalbert Hammann, Părinţii Bisericii)

Posted in Fotografie făcută de mine, locul meu de baştină

Măguri Răcătău pictures


Aici e un detaliu din Bulitani.

Întodeauna mi-am închipuit Grădina Edenului ca fiind aşa, verde şi însorită.

Casa animalelor

Sunt plin de amintiri prin locurile astea

Şi Veruşca mea trăieşte o adevărată poveste prin locurile mele de baştină

Se vede că îi place mult Vidreni-ul.

E un loc ce nu te mai lasă să pleci de lângă el. Te umple de dor şi dragoste de natură.

Vidreni

S-a înnoptat

pentru a face foc de tabără

Apa vieţii

şi semnul morţii şi aluzia Învierii

Ceaţă londoneză

punte făcută din bârne , trecătoare peste Someş

casă , dragă casă – vorba englejului

Iisus Hristos Pantocrator(Atotputernic), simbolul credinţei strămoşeşti

Posted in În Arca lui Noe, din ce mai scriu

Primul meu roman: În Arca lui Noe


Capitolul întâi

Toată viaţa e cuprinsă de întrebări, de când ne naştem până murim. Pot să afirm că viaţa e dominată de un semn de întrebare, cu teama că poate plagiez pe un filozof oarecare; nu am prea citit filozofi fiindcă toti au placerea să plonjeze in străfundurile ştiintei și metafizicii, se joaca si jonglează cu limbajul pâna când devine ne-limbaj. Sunt un om simplu, cu o gândire şi structură puţin mai şlefuită decât a unui Gheorghe sau Iuăn, pe care nimeni nu-l păcaleşte la sămălit(1). Filozofii, cum spuneam, întind cât ii ţin puterile sforile fiinţei, a lumii, a văzutului si nevăzutului, însă mai ales a limbajului. Am încercat să-l citesc pe ultimul mare filozof, cu care am fost contemporan, Martin Heidegger, si mi-am dat seama că vorbeşte o alta limba. Asta chiar vorbeste-n limbi , sigur a primit limba îngerilor(2),şi în Cartea Sfântă clar spune că trebuie un traducator şcolit de însuşi Duhul Sfânt! Mă uitam la cartea lui, “Fiinţă şi timp”, mă uitam , bine am zis, cum Champollion se uita pentru prima data la nişte hieroglife. E o taină, e ceva dumnezeiesc, dar sunt ca orb, am o infirmitate, si dacă stărui ca și Bartimeu în Ierihon, poate cineva s-a atinge de mine să fiu lecuit.

Dacă am plagiat, nu ştiu, si dacă sunt primul muritor care leagă ontologic viaţa de întrebare, atunci nu am nici un merit.
Mă întreb cand m-am născut, si mă întreb cum voi muri, si iată viaţa mea şi a orişicui muritor, fiu a lui Adam dominată şi determinată de întrebări.
În fiecare dintre noi, copil sau bătrân, fată sau băiat creşte din pruncie un Toma din Aquino sau o Simone Weil; fiecare dintre noi suntem căutatori de adevăruri, însă avem abordări diferite.
Toma din Aquino, teologul din noi explică cerul prin prisma raţiunii. Nevăzutul e o oglindire la scară mai mare, infinită chiar, a universului creat de Creatorul. Totul are explicatie, şi putem şti, că nu suntem o oaie proastă, ci om cu raţiune. Blaga acuză toţii “teologii” de la Gură de Aur până la gura spurcată a lui tanti Todosia, care ne zicea una alta despre Bunul Dumnezeu când eram mici, că doar a fost duminica aceea la biserica, si L-o văzut.
“Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină “. Nu mi-am dat seama ca bine grăieşte robul lui Dumnezeu Blaga, anume că tanti Todosia chiar era beată. Nu știu cu ce se ameţea,însa purtarea ei o trăda: trăncănea vrute şi nevrute: de la cât de mânios e Dumnezeu pe noi că nu mergem la Biserica cea “adevarata”, unde e pictat El, pâna la cum să ne tratăm râia de pe animale, ce leşii şi din ce să le facem, să depărtăm urgia Celui sfânt, că tare suparat e pe păcatele noastre.Faptul că încă ”ne mai îngăduie”, ne mai rabdă e semnulcă tunetul Lui ne-a lovit animalele, și nu pe noi.
Actul meu de identitate și părintii mei mi-au spus că m-am născut într-un ţinut destul de departe pentru mine, la Răcătau. Şi numele sună straniu, şi până acum n-am aflat ce semnifică, însa nici nu am căutat ce înseamna acest nume de localitate. Acest ţinut mioritic era mirific pentru mine, şi pot zice că de mic locul naşterii mele mă atrăgea ca un magnet, şi totodată simţeam că mă îndrăgea ca o mama. Cuvantul “patrie” e la feminin aidoma substantivului “mama”; aici filologii, sau cei care au plămădit limba noastră latină, au avut dreptate.
Se asemuieşte pot zice, cu ţinutul fantastic a lui Frodo din cartea inelelor fermecate. Mătuşica Ștefania ne aducea vara într-o lume reală la bunica, şi eu trăiam acolo în lumea cu minotauri, cu fauni, păsari vorbitoare, si fireşte cu zâne frumoase si zmei ticăloşi pe care îi hurducam de toţi munţii si prin toate văile Răcătăului.
Bunica mea adesea îmi spunea că sunt un visător, că sunt cu mişcări lente, şi că “până din-sus”, adică către centrul satului, unde se afla brutaria unchiului, îmi trebuia să călătoresc şi să mă intorc o jumatate de zi. Eram o adevărată pacoste şi un mâncăcios, un adevărat hulpav. Însă în ţara asta cu alte privelişti decât a cetatii lui Cain(3), unde trăiam, totul era diferit: aerul era rece și te dureau plămânii când îl respirai, simţeai cum alveolele pulmonare fac negoţul. Plămânii erau viaţă pentru mine, nu inima, nu cunoşteam atunci nimic de inima, m-am mirat mai târziu că avem un astfel de organ a lui Cupidon în mijlocul sufletului. Plămânii aducea în toată fiinţa mea natura, aerul şi mireasma pădurii. Iar eu, în schimb îi dădeam bioxidul de carbon, care defapt era aerul pentru tot ce e verde. Acestea toate le-am învăţat în clasă a cincea, primul trimestrul la şcoala din valea satului.Tot atunci am învățat de fotosinteză, care mi se părea chintesența funcționării universului. Am văzut fenomenul acesta tainic la microscopul ruginit, de pe vremea lui nea’ Nicu, aparat la care învăţase probabil şi bunicul, la aceeaşi şcoală din Răcătău.
Eram mult mai flămând la Răcătău decât în cetatea de betoane construită de Cain. Aş fi mâncat continuu şi nu mă săturam, de foame, iar mai apoi de poftă. Pâinea făcută de unchiul Lică brutaru’ avea un gust care nu l-am mai găsit până acum în nimic făcut din făină. Şi acum localnicii îşi mai aduc aminte de pâinea aceea a lui nea’ Lică. Plagiindu-l pe Marcel Proust cutez să spun că mi-aş deschide cufărul amintirilor uitate de la Răcătău, dacă aş cunoaşte reţeta “madlenei” mele: pâinea de la Răcătău. Eram un nesătul fiindcă îi aduceam o pâine şi jumătate în loc de două, fiindcă o înfulecam pe nerăsuflate până acasă, minţind-o pe bunica Raveca că am rupt pita şi le-am dat-o dulăilor lui nea Frăguţ, că altfel mi-au zis că m-ar fi mâncat şi pe mine, şi mai ales bunătăţile şi leacurile de la farmacie ale bunicii, cumpărate cu banii prețioși de la farmacia doamnei Vidrean. Îi explicam cu o expresie tragică şi autentică că mă gândeam doar că ce dezastru era să nu cad la învoială cu acei dulăi. Oare de aici vorba lui Creangă că e un om atât de bleg de-i mănâncă câinii din straiţă? Înţeleg că bunica nu mă avea la inimă, dar lui Ion Creangă ce i-am făcut? Ştiu, semăna cu Ionuţ, era sprinten şi zglobiu ca şi el, şi a scris astfel urât despre mine. Nu-i bai, las’ că nu mi-e ciudă.
Distanţa care fratele meu mai mic, Ionuţ, o făcea de patru ori mai repede, zicea ea, numai el are cusurul că rămâne cu verişorii mei la joacă şi uita de casă şi de plasă. Oricum, se vede şi la rânduit(4) poiata că Ionuţ e mai sprinten, mai vioi, mai plin de patos. Cu alte cuvinte e pragmatic de la cinci-şase ani, iar eu atât de romantic eram că nu mi-am dat seama că frate-mio a strâns o adevărată pungă cu galbeni, ca isteţul cocoş din singura poveste pe care o cunoşteam. Cerea bir de la toţi copiii bunicii bani, “fiindcă era cel mai mic şi mai harnic”. La bunica acasă era viaţă. Se perinda zeci de personaje doar într-o singură zi, de la ţărani trepăduși de-ai satului, cuprinşi cu treburi serioase, care veneau la unchiul Samuel pentru a împrumuta o unealtă, până la tinerii puşi pe distracţie în stil rock, pe motociclete la modă, care mergeau toate şi se opreau toate ca un tren. Nu vedeam ce le lega. “Ce tari sunt ăştia!”, îmi ziceam, “pot să o gonească înlănţuiţi”, însă spre stupoarea mea, nu găsi lanţul, legătoarea, sfoara, sau ce-o mai fi…toate erau câte una, una câte una. Ştiam că nu numai eu cred în miraje. Am păstrat taina.
Nu ştiu ce spun psihologii copilului că n-am avut răbdare cu astfel de scriitori, dar în ce mă priveşte pe mine pot spune câte ceva, din trăirile şi experienţele mele de acum aproape un sfert de veac. Şi amintirile sunt atât de vii, că memoria mi le arată că diapozitivul lui unchiul Samuel, totul colorat şi plin de viaţă, cu subtitrare chiar. Şi am sute de poveşti de relatat, în cadrul întunecos cuprins de taină, aidoma “aparatului” tehnologic, serios şi costisitor pentru buzunarul unchiului.
Eram cuprins de nelinişti, nerăbdare şi extaz aflând că mătuşa Ştefania vine după noi să ne ducă la Răcătău peste două zile. Nu-mi aduc aminte cum îmi număram zilele, însă ştiu că cu cât eşti mai mic cu atât sunt mai lungi şi mai săţioase zilele. Într-o zi ai timp să construieşti o colibă a unchiului Tom, sau o casă în copaci, asemănătoare cu a prietenului nostru drag Huck, te poţi pierde bine în lumea largă fiindcă cei dragi şi care te iubesc au destul timp să te caute până la Amazon, sau în orişice vizuină de şarpe. Au timp, timpul stă, pământul stă locului, fiindcă noi copii suntem prea mici să percepem mişcarea lui, de aceea bunul Dumnezeu iubeşte copiii, fiindcă sunt cei mai veritabili filozofi. El răsplăteşte sinceritatea, trăirile, nedumeririle, credinţa, îndoielile, însă mai ales întrebările copiilor. Îi răsplăteşte dându-le timpul filozofilor, abstractul ce nu se poate defini, aidoma unei jucării. Îl au din abundenţă şi-l chivernisesc mai bine decât un gospodar. Şi tot bunul Dumnezeu ştie cel mai bine cât nu suntem luaţi în serios de “oamenii mari”. Ei nu au răspunsuri la întrebările noastre mari, îmbătrânite odată cu lumea. Nu numai nu pot să dezlege nedumeririle noastre, dar puţini ne iau în serios (că doar suntem nişte copii, nu-i aşa?), nu ne dă timp să ne asculte, şi când o fac ne ascultă neserios, doar să se amuze ce “maturi”, haioşi sau hazlii suntem în momentul acela. Cerul şi îngerul nostru păzitor se mişcă doar la rugile şi întrebările noastre. Ei se cutremură de credinţa noastră într-atât că lumea lor este într-o dinamică continuă datorită unor oameni ca noi mai mult decât oamenilor mari, “maturi” care “înţeleg şi nu mai cred”. De aceea nu ne-ntâlnim niciodat cu Scaraoschi fiindcă ar fi păţit ca în poveştile lui Creangă. Le e frică şi se cutremură de credinţa noastră ce mută munţii. Se tem să fie prăvăliţi peste ei, să aştepte Parousia plictisiţi şi îngroziţi sub nişte stânci.
Oamenii mari şi-au pierdut sinceritatea, şi unii şi-o mai regăsesc si devin unor copii cand se ameţesc , şi-şi plâng greşalele, şi se destăinuie aidoma unei muieri, unui coleg de breaslă, sau oricarui barbat, indiferent dacă acesta îl ascultă sau nu. Eu copilul de câţiva anişori, cu tolba de întrebări, si omul ferfelit cu monopol suntem în aceeaşi nevoie: să ne asculte cineva, să ne găsim un prieten căruia să ne destainuim. Si cum lumea asta e plina de oameni serioşi, pragmatici, puşi pe treaba, nu au vreme de romantici, fie ei copii care văd cai înaripaţi, sau beţivi care chiar văd inorogi. Asta-i realitatea lor, şi a noastra. Si doar bunul Dumnezeu ne i-a în serios, fiindca aşa cum suntem , putem percepe lumea Lui, fiindca am văzut într-o poiana chiar si scara unde te urci în cer, scara lui Iacov; daca aveai ochi puteai vedea oamenii frumosi , înaripati care urcau şi coborau, cum urcam si coboram eu in şura dupa fân, sau în podul casei.
Mi-aduc aminte că aşteptam autobusul în staţie, care venea din oraşul mare, trecea prin localitatea noastra si ajungea peste mai bine de doua ore in Răcătău. Aveam senzaţia că mergea la acelaşi pas molcom ca şi mine, şi că nu are de ce să se plângă bunica. Dar oricum ea n-a fost niciodata cu casa asta pe roţi, fiindcă era plină de fum de eşapament înlăuntru, iar noi asemenea unor bolnavi cu B.P.O.C(5) eram obişnuiţi cu monoxidul de carbon. Nea’a Nicu poate s-a gândit aşa să ne extermine, mai paşnic decât prietenul lui, Stalin, care era fară ocolişuri când era de exterminat cineva. Cum nu călătoream toata ziua, nu făceam “naveta”, nu eram în pericol. Expresia ‘a face neveta” e o înţelegeam că e legat de o cutie , o navetă unde se înmagazineaza cartofii si legumele, sau naveta spațială, însa sigur nu e vorba despre asta, că n-o văzut nimeni aşa ceva, decât oamenii care credeau în cărțile SF. Nu înţelegeam expresia asta, si nu mi-a explicat-o nimeni.
Ce vreu să spun e că am trăit o grămadă ce nu se poate gândi un părinte că poate sa trăiască odrasla sa: teamă de întuneric, furia, neliniştea, speranţa, bucuria, îndragostirea, respingerea, invidia, gelozia, trădarea, ruşinea, împacarea, si nu pe ultimul loc credinţa în bunul Dumnezeu. Poate asta era liantul celorlalte. Un copil are sufletul deschis, într-o părtaşie cu tainele universului, într-o comuniune si îmbratişare continuă cu natura. Asa am fost cel puţin eu.
Ştiam aidoma unui vraci, şi cu o mai mare acuratete decât tanti Todosia, să citesc cerul. Norii formau litere ale epistolei scrise de însuși Dumnezeu, epistole scrise într-un limbaj ce nici Heidegger nu l-ar putea desluși. Ziceam și eu, cum a afirmat un scriitor autohton, că vedeam idei, scrisorile dumnezeiesti pentru mine și pentru locuitorii din Răcătău, pentru mama și tata. Ei credeam că vorbesc in dodii, că mă joc ca orice copil. Pentru copii nu exista joaca, joaca este munca, realitatea, viaţa în desfaşurare a copilului.
Înţelegeam timpul, şi vremea şi mă interesa în fiecare zi, ca pe orice locuitor al satului, fiindca toti depindeam de asta. Doar lucrătorii de la brutarie şi cei din fabrica erau puţin păsători de prognozele oamenilor. Restul lumii se ruga Cerului să de-a vreme buna, şi vremea buna însemna pentru ficare diferit. Pentru mine însemna ploaie mocănească; deci nu prea zgomotoasă si multă, aşă toata ziua sa plouă, puţin câte puţin. Eu mergeam dupa melci, se colecta la cooperativa, da de-aia mari ca să treaca prin inelul lor. Credeam că ploaia nește melci. Şi ieşeau parca din străfundurile pământului, parca Hades mi trimitea mie. El cred că s-a scârbit ca şi mie de tocaniţă de melci cu mămăliguţă. Erau prea gumosi, las’ să manânce italienii, străinii, domnii până or da în gălbanare. Nenea Frăguţ dorea veșnic vreme cu soare pâna la iarna, fiidcă avea motive economice: creştea albine. S-a împrietenit cu ele, şi nu stiu cum nu mai pleaca de la el. Când mergeam “din-sus” treceam pe lângă casa lui cu stupi, şi albinele şiroiau tot timpul. Se ivea si el deseori la stupi, parca statea de vorbă cu ele, şi făcea parcă exerciţii de yoga într-un costum de vrăjitor. Asta era hermeneutica mea pe atunci, si toate aveau un sens în căpuşorul meu. Avea nişte păsări mari care aveau un cioc moale, ca nişte muci, parcă erau nişte babe bolnave de gripă, ofticate şi puse pe gâlceava că trec pe acolo si le fur liniştea. Nici dulaii lui turbați nu erau atât de înspăimântători ca şi creaturile astea. Unchiu Samuel voia şi se ruga bunului Dumnezeu ca săptamana asta să plouă, iar cealaltă să fie cald. Avea de coasă otavă multă, şi îi plăcea să cosească dezbracat pâna la brâu ca să se şi bronzeze daca era arşiţă şi să se răcorească dacă ploua. Dupa ce termina de cosit, așteptam şansa să domine soarele cel puţim trei zile, dacă nu o saptamană.
“-Dacă nu ce? Întrebai eu nedumerit. “
-Păi daca nu, am lucrat în zadar.” Îmi spuse el ca de la bărbat la bărbat.
-Zadar vine de la zaruri? Adica vrei să-mi spui unchiule că e la fel ca la “Nu te supara frate” , cât nimereşti? Unu sau saşe?
– Da Petruţ, aşa ne bizuim noi pe vreme, la fel cum aruncam zarurile. Frumuseţea e că nu ne prea supărăm cat te superi tu la joc.
-Dar cum să nu te superi dacă pierzi?! Unde ai văzut dumneata, unchiule, să te poţi bucura măcar o fărâmă, când pierzi? Nu te cred…
-Vremea e de cele mai multe ori in favoarea noastră,slăvit sa fie Domnul. Unchiul Samuel era pocăit, si nu inţelegeam atunci nimic ce însemnează asta . Ştiam că era obligat să zică de mai bine de o suta de ori “Slăvit sa fie Domnul” într-o zi. Cred că dacă zicea “Aleluia” i se punea mai mult, si dacă cânta seara cu acordeonul cu bunica “cântări” din caietul de Cântări scrise de la alţi “fraţi” i se punea aproape o suta. Şi cred că-şi adunau fiecare punctajul acasă pe întrega săptamană, iar duminica dimineaţa şi-l ducea la “adunare”,un fel de biserica fără cruce, clopote, popă şi sfinţi pe pereţi . Acolo fiecare vorbea la o masă îngustă şi înclinată să stea doar Biblia cu trimiteri, iar ceilalţi și mai ales femeile, ascultau. Rareori aveau voie femeile sa cânte sau să recite o poezie. Bărbaţii vorbeau fiecare pe rând câte puncte au făcut toată săptamana, şi ce mare e Dumnezeul lor, numai al lor, că le da izbânda oriunde, şi la orice.
-Atunci însemnează că dumneata şi cu dumnezeul tău trişaţi de nu pierdeţi mai niciodata! Sigur sunt măsluite zarurile!
Am mers cu el săptamana asta “cu soare” la nenea Frăguţ după un borcan de opt,cu miere de albine. Nu prea găseai dulciuri la birtul din sat, şi bunica era pofticioasa de parcă avea diabet. Când era vorba de-ale gurii, unchiul era alesul, fiindcă avea bibicletă Pegas, şi nu trebuia să-şi pună la încercat răbdarea cu dânsul. Eu eram ultima ei soluţie când dorea să trimită dupa ceva sau cineva. Pe mine mă ţinea pe langa casă, să aduc lemne, să fac focul, sa-i aduc apa proaspată de la fântană, apă la pat, şi mai ales mă ţinea de urât.

(1) Regionalism ardelenesc, a socoti, a face socoteli.
(2) Aluzie la termenul şi fenomenul de glasolalie, termen şi dar spiritual expus de Sf.Apostol Pavel în Întâia Epistolă către Corintenicapitolele 12-14.
(3)Cain a fost primul om care şi-a construit o cetate, ceea ce era în antiteză cu creaţia lui Dumnezeu. Eu fac referire aici la blocurile comuniste ce se asemănau cu nişte cutii de chibrituri.
(4)Expresie folosită în Ardeal când se vorbeşte despre gospodăritul animalelor.
(5)Bronhopneumopatia obstructiva cronica e o boală cronică pulmonară. Bolnavii de B.P.O.C. se asfixiează mai greu decât cei sănătoşi, fiindcă sunt obişnuiţi cu concentraţii mai mari de monoxid de carbon în sânge.

Posted in din ce mai citesc, Poezie

T.S.Eliot & Eclesiastul


Şi, într-adevăr, se va găsi un timp
Pentru fumul galben strecurat de-a lungul străzii
Frecîndu-şi spatele de geamuri.
Se va găsi timp, se va găsi timp,
Ca să-ţi plămădeşti o faţă care să întâlnească
Feţele pe care tu le întâlneşti;
Se va găsi timp să ucizi şi să zămisleşti
Timp pentru toate lucrările şi zilele mâinilor care
Ridică şi lasă să cadă
În farfuria ta o întrebare;
Timp pentru mine şi timp pentru tine
Şi pentru o sută de viziuni şi reviziune adâncă,
Înainte de ceaşca de ceai care vine,

Prin sală trec femeile într-una, o,
Vorbind de Michelangelo.

Şi se va găsi un timp, într-adevăr,
Să mă întreb: “Să cutez?” şi “O, să cutez?”
Timp să mă întorc şi să cobor nişte scări
Cu pleşuvia pe creştet în loc de păr –
(Vor spune: “Părul, cum i se subţie!”)
Haina de dimineaţă, gulerul tare, suind spre bărbie,
Cravata modestă, bogată prinsă-ntr-un ac cu gămălie –
(Vor spune: “Uite, membrele cum i se subţie!”)
Cutez, oare, cutez
Să turbur universul?
Într-un minut afli timp
Pentru decizii şi revizii
Cărora tot un minut le arată reversul.

Pentru orice lucru este o clipă prielnică
şi o vreme pentru orice mişcare de sub cer:
o vreme este să te naşti şi o vreme să mori,
o vreme este să sădeşti şi o vreme să smulgi ce-ai sădit;
o vreme este să ucizi şi o vreme să vindeci,
o vreme este să dărâmi şi o vreme să zideşti;
o vreme este să râzi şi o vreme să plângi,
o vreme este să te tângui şi o vreme să joci;

o vreme este să azvârli pietre şi o vreme să strângi pietre,
o vreme este să îmbrăţişezi şi o vreme să fugi de îmbrăţişare;
o vreme este să cauţi şi o vreme să pierzi,
o vreme este să păstrezi şi o vreme să arunci;
o vreme este să deşiri şi o vreme să coşi,
o vreme este să taci şi o vreme să vorbeşti;

o vreme este să iubeşti şi o vreme să urăşti,
o vreme este pentru război şi o vreme pentru pace
Care-i câştigul celui ce munceşte trudind?
Văzut-am nevoinţa pe care Dumnezeu le-a dat-o
fiilor oamenilor să se nevoiască într’însa.
Tot ce-a făcut, bun l-a făcut pentru vremea sa;
şi durata le-a dat-o El în inima lor
fără ca omul să poată descoperi lucrare
pe care Dumnezeu a lucrat-o de la’nceput pân’ la sfârşit.

Mi-am dat seama că pentru ei nu este un alt bine
decât să se veselească şi să trăiască bine în viaţa lor.
Dar tot omul care mănâncă şi bea
şi vede binele în toată osteneala lui,
aceasta e un dar al lui Dumnezeu.
Mi-am dat seama că tot ce-a făcut Dumnezeu durează în veci;
nu e nimic de adăugat şi nimic de scăzut.
Dumnezeu a făcut astfel pentru ca’n faţa Lui să te temi.
Ceea ce a fost, iată, este;
ceea ce va fi, iată, a fost;
şi Dumnezeu caută ceea ce a fost alungat.

Posted in din ce mai citesc, Feodor Mihailovici Dostoievski

Romanul “Umiliti si Obiditi”


Am citit concomitent din John Steinbeck si Feodor Dostoievski si nu am putut sa nu remarc ceea ce se aseamana si se deosebeste in opera lor. Amandoi sunt existentialisti, preocupati nu de inorogi, de inele fermecate, sau de alte lumi, ci de lumea asta reala, prea adevarata poate. Fiecare descrie viata lui Adam si Eva dupa evenimentul gradinii Eden. Truda, sudoare, suferinta si bucuria vietii. La Steinbeck predomina dialogul, si creionarea personajelor o face in actiune si interactiune cu altele. Dostoievski ii place sa descrie viata launtrica a personajelor, strafundurile fiintei, zbuciumul launtric. Exista actiune si dialog insa nu e predominant.
La Dostoievski am observat ca are cateva personaje tipice, care le gasim aproape in fiecare scriere de-a lui. Nu doar personajele se repeta ci si evenimente pivotale ce insufletesc scrierea. Asta poate sa fie un cusur la el. Ii ca si cum s-ar repeta.
Il absolv de acest cusur fiindca putem zice ca si Domnul Iisus s-a repetat. Avem in cele patru Evanghelii citate care se repeta, insa in alte cadre. Uceinicii, si cei care erau mai tot timpul cu El probabil au observat ca foloseste unele idei, pilde, etc care le-a folosit si in alta locatie. Aproape toate personajele din scrierile de dimensiuni mici le gasim in capodopera de mari dimensiuni, Fratii Karamazov.
In Umiliti si obiditi contrar titlului este vorba despre iertare, puterea de a ierta. Se vorbeste si despre nenorocirea celor fara ajutor, cei aflati in saracie si suferinta, insa e pe plan secund asta. Nikolai Sergheici este un tata care si-a iubit fetita pana la idolatrie; aceasta ca “rasplata”, a fugit de acasa cu un fiu de print care i-a promis iubirea, si i-a fagaduit ca se va casatori cu ea. Nimic din ce-i promisese Aliosa Natasei nu s-a realizat,ba dimpotriva: o inseala cu alte fete, insa Natasa il iarta in nadejdea ca va reveni la dragostea dintai. Pana la sfarsitul romanului Natasa spera si il asteapta pe Aliosa, insa acesta o paraseste pentru o fata cu avutie. Nikolai Sergheici o reneaga, pana la finele cartii, cand acesta se pocaieste si gaseste puterea de a o ierta.
Problema iertarii in contextul familial o regasim in Fratii Karamazov cand Feodor Pavlovici Karamazov este in dusmanie cu fiul sau Dimitri.
Tema iubirii imposibile o gasim in Nopti Albe unde Visatorul se indragosteste de Nastenka, iar asta isi astepta iubitul plecat departe, insa fagaduindu-i ca se va intoarce la ea.
Aceasi schema o gasim si in Umiliti si Obiditi: Natasa este indragostita de Aliosa, iar autorul(Vanea) este indragostit de Natasa.
Aliosa este un visator, un suflet sincer, usor influentabil care se aseamana oarecum cu celalalt Aliosa din Fratii Karamazov, insa cel mai bine cu printul Miskin din Idiotul. De ce spun asta? Amandoi pare ca nu au dileme cand sa aleaga intre doua suflete care-l iubesc. Pentru ei ii posibil iubirea impartasita amandoura, fara a realiza ca aceasta e imposibil. Pentru ei nu exista gelozie, invidie, ura. Traiesc in lumea lor ideala.
Mircea Eliade a folosit tabloul acesta in Huliganii. Stiu ca are un personaj masculin(i-am uitat numele)care are doua iubite. Este constient ca nu e natural si rational sa fie asa, si va trebui sa aleaga. Momentul acesta crucial din viata lui l-a zdruncinat, si a sfarsit prin a-si lua viata, neputand sa aleaga pe una in defavoarea celeilalte.
Piotr Alexandrovici Valkovski e un Mefisto in straie rusesti ale secolului nouasprezece. Un om perfid, crud, fara inima, cara lasa pe drumuri oameni nenorociti si nevinovati. Caracterul acestui personaj dostoiescian il gasim si in Fratii Karamazov. Se aseamana cu tatal Karamazovilor, Feodor Pavlovici Karamazov. Amandoi nu au nici cea mai elementara morala, si cand au de agonisit ceva ruble fac orice le sta in putinta, chiar daca pentru asta are sa sufere un copil orfan sau o vaduva.
Cartile lui Dostoievski vorbesc despre suferinta, insa mai toate se termina cu happy-end. Philip Yancey spunea ca intervine harul, sau bunul Dumnezeu in viata oamenilor nenorociti. Si mie imi place sa cred asta.
Cartile lui Feodor Dostoievski sunt scrise din viata lui. Viata lui l-a influentat profund in ale lui scrieri. In 1849 a fost arestat si condamnat la moarte fiindca participase la un grup de tineri care complotau impotriva dictaturii tariste. A fost dus in piata pentru a fi executat. Se spune ca inainte de clipele astea de groaza a auzit Evanghelia unde i se promitea ca va fi scapat daca va crede. A crezut si ca printr-o minune pedeapsa i s-a comutat. De atunci incolo a abandonat ideile liberale și a devenit conservator și extrem de religios. Si asta se vede in operele lui. Sfarsitul fericit e harul ce l-a gustat, l-a trait in viata lui.
Observ ca multe personaje au epilepsie. Si el a fost cunoscut ca epileptic, si are o placere sa introduca aproape in toata opera lui epileptici: in Fratii Karamazov Smerdeakov, printul Miskin din Idiotul. Realitatea a dovedit ca se poate ca un suferind de epilepsie sa fie un om deosebit, diferit de ceilalti oameni fara cusur si sanatosi, diferiti in sensul bun, un geniu. Printul Miskin e un personaj carismatic, si Dostoievski un geniu.
In Umiliti si obiditi invatam sa iertam impreuna cu Nikolai Sergheici Ihmenev. Toti avem de iertat, insa o adevarata si sincera iertare ne costa mult. Trebuie sa zdrobim in noi o creatie proprie, un templu chiar. Templul mandriei noastre.
Daramarea idolilor se face probabil in conlucrare cu harul dumnezeiesc.

M-am amuzat mult vazand cum doftorul a dignosticat lui Nelli o endocardita. Diagnosticul de endocardita se poate pune dupa ce ai recoltat sange, si/sau examene ecografice de specialitate. Iata cum a lucrat doftorul lui Dostoievki:

-Cum o sa moara?! De ce?! strigai, uluit de verdictul sau categoric.
– Da, va muri negresit, ba inca foarte curand. Pacienta are endocardita si orice conditii nefavorabile o vor dobori din nou.

Si diagnosticul dat numai din vazute, nu cred ca avea nici un amarat de stetoscop.

Posted in Cărţi apărute

Larry Hurtado, Jesus among Friends and Enemies


Jesus among Friends and Enemies

“Time and time again in this innovative book we are taken to the Gospels themselves to see how the narratives shape our understanding of Jesus. It is the breadth of the testimony of these narratives that makes this book sparkle.”–Scot McKnight, North Park University

This engaging text offers a fresh alternative to standard introductions to Jesus. Combining literary and sociohistorical approaches and offering a tightly integrated treatment, a team of highly respected scholars examines how Jesus’s friends and enemies respond to him in the Gospel narratives. It is the first book to introduce readers to the rich portraits of Jesus in the Gospels by surveying the characters who surround him in those texts–from John the Baptist, the disciples, and the family of Jesus to Satan, Pontius Pilate, and Judas Iscariot (among others).

Contents

Introduction: Jesus outside and inside the New Testament Chris Keith
Part 1: The Friends of Jesus
1. God and Angels Edith M. Humphrey
2. John the Baptist Michael F. Bird
3. The Disciples Warren Carter
4. The Family of Jesus Richard J. Bauckham
5. Other Friends of Jesus: Mary Magdalene, the Bethany Family, and the Beloved Disciple Dieter T. Roth
6. Secret Disciples: Nicodemus and Joseph of Arimathea David M. Allen
Part 2: The Enemies of Jesus
7. Satan and Demons Loren T. Stuckenbruck
8. The Jewish Leaders Anthony Le Donne
9. Political Authorities: The Herods, Caiaphas, and Pontius Pilate Helen K. Bond
10. Judas Iscariot: The Betrayer of Jesus Holly J. Carey
Conclusion: Seeking the Historical Jesus among Friends and Enemies Chris Keith with Larry W. Hurtado
Indexes

Posted in C.S.Lewis, Feodor Mihailovici Dostoievski

Despre Numinos


Termenul poate fi prezentat, celor ce nu l-au întâlnit, în felul următor. Închipuie-ţi că i s-ar spune că în camera alăturată se află un tigru: te-ai simţi în primejdie şi ţi-ar fi probabil teamă. Dar dacă ţi s-ar spune: „În camera de alături se află o fantomă” şi ai crede acest lucru, ai simţi într-adevăr ceva ce se numeşte îndeobşte teamă, însă o teamă de un soi aparte. Ea nu s-ar baza pe cunoaşterea primejdiei, fiindcă nimeni nu se teme la urma urmei de ceea ce ar putea să-i facă o fantomă, ci de simplul fapt că e o fantomă. Ea este mai degrabă „stranie” decât primejdioasă, iar teama specifică pe care o stârneşte poate fi numită groază. O dată cu straniul atingem hotarele Numinosului. Închipuie-ţi acum că ţi s-ar spune pur şi simplu: „În camera de alături se află un spirit înzestrat cu teribile puteri” şi că ai crede acest lucru. Simţămintele pe care le-ai încerca ar fi şi mai departe decât simpla teamă în faţa primejdiei: tulburarea ar fi însă profundă. Te-ai simţi uluit şi cuprins de o anume sfială – senzaţia că nu eşti în stare să dai piept cu un asemenea oaspete şi că te prosternezi înaintea lui – un simţământ ce poate fi exprimat de cuvintele lui Shakespeare „Duhul meu e stăpânit de el” (Macbeth). Simţământul acesta poate fi descris drept înfiorare, iar obiectul ce-l stârneşte este Numinosul.

Nu ştim cât de departe urcă acest sentiment în istoria omului. E aproape sigur că cei dintâi oameni credeau în lucruri care ar stârni în noi acelaşi simţământ dacă şi noi am crede în ele; drept urmare, pare probabil că înfiorarea numinoasă este la fel de veche ca şi umanitatea însăşi. Preocuparea noastră de căpetenie însă nu e legată de durate. Important e faptul că, într-un fel sau altul, sentimentul în cauză s-a înfiripat, că e larg răspândit şi că nu piere din minte odată cu dezvoltarea ştiinţei şi a cuvilizaţiei.

(C.S.Lewis, Problema durerii, Editura Humanitas)

De altfel, trebuie sa va marturisesc sincer ca, fie din cauza nervilor mei zdruncinati, fie datorita noilor impresii din locuinta cea noua, fie poate numai din pricina starii de ipoondrie cema napadise in ultima vreme, cadeam incet-incet, pe nesintite, de cum incepea a se isera, in acea stare sufleteasca ravasitoare, care-mi ajunsese atat de familiara in noptilecand eram bolnav, stare pe care eu am numit-o groaza mistica. Era o senzatie de teama, cea mai cumplita si chinuitoare teama de ceva ce n-as putea sa definesc, ceva de neinteles si care nu se afla in randuiala lucrurilor, dar care, negresit, ar putea sa se adevereasca in orice clipa, devenind realitate, si ca o sfidare aruncata tuturor argumentelor ratiunii, imi va aparea in fata ochlor ca un fapt incontestabil, inspaimantator, monstruos si implacabil. De obicei, teama aceasta creste si devine din ce in ce mai puternica, in pofida oricarei logici, incat, in cele din urma, mintea, desi in asemenea momente capata poate si mai multa luciditate, este totusi neputincioasa de a se impotrivi senzatiilor care te napadesc. Ratiunea se simte inutila, iar dedublarea aceasta face sa sporeasca si mai mult apasarea ifricosatei asteptari. Mi se pare ca, intrucatva, aceasta este senzatia pe care o incearca cei ce se tem de morti. Dar in ceea ce simteam eu incertitudinea si neputinta de a sesiza natura primejdiei ce parea sa ma impresoare imi facea chinul si mai de nesuportat.

Feodor Dostoievski, Umiliti si obiditi

Şi a fost că’n anul în care a murit regele Ozia a L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt şi măreţ; şi casa Lui b era plină de slavă.

Serafimi şedeau împrejurul Său; fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau faţa , cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau.

Şi strigau unul către altul şi ziceau:
– „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Atotţiitorul,
plin e tot pământul de slava Sa!“

Şi pragul cel de sus al uşii se sălta de glasul cu care ei strigau, iar casa s’a umplut de fum.
Şi am zis:
„O, ticălosul de mine, că-mi tremură sufletul;
că fiind eu un biet om şi având buze necurate
şi locuind eu în mijlocul unui popor cu buze necurate,
cu ochii mei L-am văzut pe Domnul Atotţiitorul…“.

Cartea lui Isaia

Posted in din ce mai citesc, Feodor Mihailovici Dostoievski

Feodor Dostoievski, Umiliti si obiditi


Dupa ce am iesit din turele de noapte, mi-am propus un proiect faraonic. Sa-l recitesc pe Feodor Dostoievski si sa-i gasesc Vestea Buna din scrierile lui.Idea asta nu mi-e originala ci am imprumutat-o de la Nicolae Steinhardt, care zicea ca-L descopera pe Dumnezeu si intr-o carte ca In cautarea timpului pierdut unde numele lui Dumnezeu nu e amintit deloc. Idea e fascinanta, insa numele lui Dumnezeu era amintit chiar in primul volum a lui Proust, eu l-am gasit in versiunea englezeasca. Probabil citise o traducere comunista, si Numele n-a trecut granita cenzurii.
Feodor Dostoievski a fost un geniu in a descrie psihicul uman, sufletul. Daca in scrierile lui Lev Tolstoi vedem zugravita lupta crancena a omului de a implini legea lui Dumnezeu prin propriile puteri, la Dostoievski vedem contrariul, anume harul. Interventia miraculoasa a lui Dumnezeu in viata omului nenorocit si fara scapare. Mantuirea lui Dumnezeu, iertarea, harul dumnezeiesc, le gasim in Crima si pedeapsa, cand Rascolnikov nu numai ca scapa nepedepsit, ci si apasarea constiintei este luata. Durerea, rusinea, constientizarea crimei este stearsa, si traieste iertarea.
Unii filozofi afirma ca Dostoievski e primul existentialist. In acest curent il gasim si pe Albert Camus. Insa diferenta intre cei doi e colosala. Amandoi descrie viata asa cum e , cu greutatile, necazurile, nevoile si lipsurile ei. La Dostoievski vedem cum transcendentul inunda lumea noastra existentiala. Harul isi face loc in natura, Dumnezeul nevazut intre oameni in suferinta. La Camus domina absurdul, tacerea, disperarea.
In Umiliti si obiditi gasesc multe teme din alte microromane ale autorului. Autorul principal se indragosteste bolnavicios de o fata pe nume Natasa pe care o cere in casatorie de la parinti. Acestia i-o promit, insa doar peste un an, pana cand acesta agoniseste ceva ruble pentru casatorie. Anul trece, iar vremea si oamenii se schimba. Natasa este indragostita de un tanar print bogat, ai carui parinti erau in vrajmasie cu parintii ei. Un fel de Romeo si Julieta intr-o gubernie a Petersburgului secolului nouasprezece. Autorul e in aceasi ipostaza ca si personajul principal din Nopti Albe.
Traieste o iubire imposibila. Iata cum isi exprima starea sufletuluitanarul nostru personaj:

In clipa aceea toata fericirea mea se naruise si-ntreaga mea viata se franse in doua. Simteam asta, o simtea inima mea insangerata…Am pornit indarat, pe acelasi drum pe care venisem, spre casa batranilor ei parinti. Nu stiam nici cum am sa intru, nici ce-am sa le spun. Gandurile imi amortisera, abia imi taram picioarele. Iata, dar, toata poveste fericirii mele, asa s-a incheiat dragostea mea.

Posted in din ce mai citesc, Feodor Mihailovici Dostoievski

Evanghelia dupa Dostoievski (2)


-Da, da, Aliosa, relua Natasa, el e ca un frate pentru noi, ne-a si iertat; fara el, nici n-am putea fi fericiti. Ti-am mai vorbit eu despre toate astea… Ah, ce copii cruzi suntem, Aliosa! Dar de acum incolo vom fi impreuna tustrei… Vanea! urma ea cu un tremur in glas, ai sa te intorci acum la ei, acasa.
Ai o inima de aur, si chiar daca nu ma vor ierta, vazand ca tu m-ai iertat, poate ca se vor indupleca si se vor imbuna si dansii. Spune-le tot, cu vorbele tale, pornite din inima; incearca sa gasesti asemenea vorbe… Apara-ma, salveaza-ma! Fa-i sa inteleaga ce m-a facut sa plec, asa cum tu insuti ai inteles. Poate ca nici nu m-as fi hotarat sa fa asta, daca nu se intampla sa fii tu azi cu mine! Tu esti salvarea mea; mi-am pus numaidecat toata speranta in tine, simtind ca tu ai sa stii sa le explici in asa fel, ca sa le alini cel putin primele clipe de groaza si durere. O, Doamne, Dumnezeule! Spune-le, Vanea, din partea mea ca, pentru mine, imi dau seama, nu poate fi iertare: caci daca ei m-ar ierta, Dumnezeu nu ma iarta; si de ma vor blestema, eu tot am sa-i binecuvantez si am sa ma rog pentru ei cat voi trai. Sunt cu toata inima alaturi de ei! Ah! De ce nu-i cu putinta sa fim fericiti cu totii? De ce, de ce? Dar ce-am facut! O, Doamne! striga ea deodata, venindu-si parca in fire si, tremurand toata de groaza, isi acoperi fata cu mainile. Aliosa o imbratisa si o stranse la pieptul lui fara a scoate o vorba. Trecura astfel in tacere cateva clipe.

Aţi auzit că s’a spus: Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe vrăjmaşul tău;
dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc

Posted in A Commentary by John Stott, teologi moderni

John Stott,The message of 1 Tessalonians


Introduction

When Paul and his companions visited Thessalonica in 49 or 50 AD, it was already a well established city with a long history. It had been founded in the fourth century BC by Cassander, one of Alexander the Great’s army officers. He named it after his wife, Thessalonica, who was Alexander’s half-sister. It occupied a strategic position, for it boasted a good natural harbour at the head of the Thermaic Gulf, and it was situated on the *Via Egnatia* which was the main route between Rome and the East. Thessalonica became the capital of the Roman province of Macedonia. Lightfoot described it as ‘the key to the whole of Macedonia’, and added that ‘it narrowly escaped being made the capital of the world’. Today as Thessaloniki it is the second most important city of Greece.
Luke tells us in Acts 17 how Thessalonica came to be evangelized. It happened during Paul’s second missionary journey, which followed soon after the Council of Jerusalem. Silas was his chief missionary partner from the beginning (Acts 15:40). In Lystra he invited the young man Timothy to join them (Acts 16:1-3), and in Troas Luke was added to the team (Acts 16:11, where Luke begins to use the pronoun ‘we’). So Paul, Silas, Timothy and Luke were the four missionaries who sailed across the Northern Aegean Sea into Europe. After a remarkably successful mission in Philippi, Paul, Silas and Timothy moved on in a south-western direction to Thessalonica (Acts 17:1), while Luke stayed behind.
The Jewish population of Thessalonica was large enough to justify a synagogue, and here Paul preached on three successive sabbaths. Luke describes his approach (Acts 17:2-3). First, he argued from the Old Testament Scriptures that the expected Christ
(i.e., the Messiah) had to suffer and rise from the dead. Next, he proclaimed Jesus of Nazareth to them, doubtless telling the story of his life, death and resurrection. And thirdly, he put his first and second points together, and declared that this Jesus was that Christ. In other words, Old Testament prophecy had been fulfilled in Jesus, so that the Jesus of history and the Christ of the Scripture were the same person, Some of his Jewish listeners were convinced, and joined the missionaries. So did ‘a large number of God-fearing Greeks’, Gentiles on the fringe of the synagogue, ‘and not a few prominent women’ (Acts 17:4). This may mean (as is implied by the reference to idolatry in 1 Thess. 1:9) that the Jewish mission was followed by a Gentile mission and that Paul stayed in Thessalonica several months, rather than just three weeks.
It was not long before opposition arose. Jealous of Paul’s influence in the city, the Jews recruited a gang of thugs and started a riot. Not finding Paul or Silas in Jason’s house, where they were staying, the ringleaders dragged Jason and some other believers before the city magistrates (whom Luke correctly calls ‘politarchs’) and lodged a serious accusation against them: ‘These men who have caused trouble all over the world have now come here, and Jason has welcomed them into his house. They are all defying Caesar’s decrees, saying that there is another king, one called Jesus’ (Acts 17:6-7). This allegation threw the city into an uproar. Jason and his friends were put on bail, and that night under cover of darkness Paul and Silas had to be smuggled out of town (Acts 17:5-10).
They went south to Berea for a short mission. But the Jews followed them there, so that Paul had to continue his southward journey to Athens, where his escort left him. Soon after, at his request, Silas and Timothy rejoined him. But so anxious was he about the situation in Macedonia that he sent them north again in order to find out what was happening, even though it meant that he was again left in Athens alone. Timothy went to Thessalonica, and Silas probably to Philippi. By the time they were ready to return south with news, Paul had moved on once more. So it was in Corinth that their reunion took place (Acts 18:5; cf. 2 Cor.1:19), and that Paul wrote his first letter to the Thessalonian church (1 Thess.3:6). It was one of his earliest letters – his second, in fact, on the assumption that Galatians was written just before the Jerusalem Council.
The apostle responded in this letter to the information he had received from Timothy. On the one hand, Timothy had brought good news of the Thessalonians’ ‘faith and love’, their loyalty and steadfastness under persecution (1 Thess.3:6-8). On the other, he had reported that Paul was being criticized for insincerity and ulterior motives (2:2-6), and for his failure to return to Thessalonica (2:17 – 3:5). In addition, the Thessalonians needed correction and instruction in the areas of sexual morality, earning their own living, preparing for the second coming (*parousia*) of Jesus, and tensions in the fellowship.
In the light of this background, it would be possible to divide 1 Thessalonians into two, naming the first half ‘Narrative’ (looking back to the missionaries’ visit) and the second ‘Exhortation’ (addressing the Thessalonians problems)

Source

Posted in Henry Nouwen, teologi moderni

Henry Nouwen , Giving and Receiving Consolation


Consolation is a beautiful word. It means “to be” (con-) “with the lonely one” (solus). To offer consolation is one of the most important ways to care. Life is so full of pain, sadness, and loneliness that we often wonder what we can do to alleviate the immense suffering we see. We can and must offer consolation. We can and must console the mother who lost her child, the young person with AIDS, the family whose house burned down, the soldier who was wounded, the teenager who contemplates suicide, the old man who wonders why he should stay alive.

To console does not mean to take away the pain but rather to be there and say, “You are not alone, I am with you. Together we can carry the burden. Don’t be afraid. I am here.” That is consolation. We all need to give it as well as to receive it.

Posted in din ce mai citesc, teologi moderni

John Behr, Tradition


The idea of “tradition” is deceptively simple. The word itself simply means “handing down” or “that which is handed down.” It is also something with which we are intimately familiar, for each one of us lives within a web of traditions that influences everything from the ways in which we celebrate family or national events to our general world-view, whether an “enlightened” commitment to rational inquiry or a more religious outlook. To be a Christian also means to stand within a tradition. Even those who, following the Protestant Reformation, claim that Scripture alone (sola scriptura) is the only legitimate ground for faith and theology, nevertheless stand within a tradition, inheriting certain assumptions and attitudes. Orthodox Christians, on the other hand, embrace their tradition, laying great emphasis on tradition itself as a fundamental dimension of the Christian faith and of their life in the Church.

But what is this tradition to which Orthodox Christianity lays claim? The Orthodox speak about “tradition” so frequently that the term tends to become rather vague. Heirs to a two thousand year old tradition, we inherit a vast treasury of riches – theological, liturgical, artistic, ascetic. But this very richness creates its own difficulty, for not everything handed down is of equal importance. As St Cyprian put it, “tradition without truth is but the antiquity of error.” We need to know what is true, not simply what is old. Modern Orthodox theologians have rightly emphasized that tradition is not simply a mindless repetition, but a living, creative faithfulness. However, we need to be clear about exactly what it is that we must be faithful to, if we are going to be able to embody this living tradition, speaking the same word of truth to an ever-changing world.

It would be wrong to say that we have both Scripture and tradition, for tradition is not an independent source of authority. Rather, tradition is the continuity of the correct faith, “Scripture understood rightly” as Fr Georges Florovsky put it, which has found numerous expressions, embodying the same truth, over the last two millennia – conciliar statements on doctrine and church order, iconography, liturgical practices and so on. But it would be equally mistaken to claim that Scripture is part of tradition. It is true that the Church was already in existence, granting new birth to Christians through Baptism and celebrating the Eucharist, before the texts of the New Testament were written and collected. Yet we must not lose sight of the fact that the earliest proclamation of the Gospel, upon which the Church is founded, already refers to the Scriptures: the Law, the Psalms and the Prophets, which we now call the “Old Testament.”

In one of the earliest statements of the Christian proclamation, the importance of this reference to the Scriptures is emphasized: “I delivered [literally “traditioned”] to you as of first importance what I also received, that Christ died for our sins according to the Scriptures, that he was buried and that he was raised on the third day according to the Scriptures” (1 Cor 15:3-5). So significant is this reference to the Scriptures that Paul mentions it twice within a short sentence. What Paul “traditions” as the basis of the Christian faith is the understanding and proclamation of the crucified and exalted Christ “according to the Scriptures,” referring, not to the Gospels of Matthew, Mark, Luke and John, but to the Law, the Psalms and the Prophets. So important is this “tradition” that the reference to the Scriptures is preserved in the Nicene-Constantinopolitan Creed which is the common inheritance of most Christians to this day: we still confess that Christ died and rose “according to the [same] Scriptures.”

The principle that Paul “traditions” is made clear by the Gospels. According to Matthew, Mark and Luke, the disciples abandoned Christ at the time of his Passion; Peter even denied knowing him. Whatever they learned from Christ or witnessed him doing was not enough to persuade them of who Christ truly is. Only in the light of Christ’s suffering and exaltation did they turn again to the Scriptures, under the guidance of the risen Christ, to understand finally who he is: “Beginning with Moses and all the prophets, he interpreted to them in all the Scriptures the things concerning himself … he opened their minds to understand the Scriptures and said to them ‘Thus it is written, that the Christ should suffer and on the third day rise from the dead'” (Lk 24:27, 45). As Paul says, we no longer know Christ according to the flesh (2 Cor 5:16), but according to the Spirit. The Spirit, whom Christ promised to send, leads us into the fullness of truth concerning Christ (Jn 14:25-26), so that we can confess that he is indeed the Lord (1 Cor 12:3), that is, the one spoken of in the Scriptures. The importance of Christ’s passion in understanding who he is, is also emphasized in the Gospel of John where, unlike the other Gospels, Christ is not abandoned at the Cross, for standing by him are his mother and the beloved disciple. Furthermore, this is the “tradition” which marks out the four Gospels of the New Testament from all the other writings claiming to be apostolic. Each of these Gospels proclaims the crucified and risen Christ by reference to the Scriptures, while a work such as the Gospel of Thomas, even if it contains authentic historical material, does not proclaim the passion of Christ nor does it proclaim him “according to the Scriptures.”

But the Gospel of Christ which we proclaim is still the Gospel of the “coming one” (Cf. Matt 11:3), the one who is seated at the right hand of the Father in heaven, where the true citizenship of Christians lies and from which they await their Savior, the Lord Jesus Christ, trusting that he will change their lowly form to be like his glorious body (Phil 3:20). The “tradition” which the apostles have bequeathed to us, therefore, is not fixed in one text (we have four Gospels, after all, presenting the versions of the four evangelists). Rather the “tradition” in which we stand, as Orthodox Christians, is the contemplation of Christ “according to the Scriptures,” remaining true to the deposit handed over by the apostles, yet with our faces towards the future, towards the one who is still coming. The Word “grows,” as Acts puts it (Acts 6:7), in that as more and more people believe in it and reflect on it, the Word is embodied in an increasing variety of ways that express the fullness of that faith which has been delivered from the beginning, the same Gospel, the same Word of God – Jesus Christ, the same yesterday, today and forever (Heb 13:8).

It is this quest that Christ challenges us with, when he asks “Who do you say that I am?” (Matt 16:15). And it is a task that cannot be avoided. Even when his friend John the Baptist was in prison, about to be executed, and sent his disciples to Christ to ask him “are you the one who is to come, or should we look for another?” Christ did not answer him directly. Rather he told them to tell John what they saw, that the blind could see, the lame could walk, lepers are cleansed and the deaf hear (Mat 11.2-5). In other words, Christ himself directed John back to the Scriptures where he would be able to understand these messianic signs and know that Christ is indeed the Messiah. This contemplation of Christ “according to the Scriptures,” is what we do when we gather together in and as the Church, in expectancy of his return and in the confidence of his presence, for we are his body, praising God in and for Christ, in and by the Spirit, using language, images and words, drawn from the Scripture. The hymnography as well as the iconography that adorns the Church and the beauty of the liturgical rites themselves, form a matrix, a womb, in which we are born again in his image, as Christians. The tradition of contemplating Christ “according to the Scriptures” is a task which each of us is called to undertake, in the confidence that when he appears we shall be like him (1 Jn 3:2)

Sursa

Posted in Cărţi apărute, din ce mai citesc

John Steinbeck, La rasarit de Eden


Nu am citit nimic pana acum de John Steinbeck, insa mi-am dat seama ca trebuie sa-i parcurg opera. M-a cucerit cu La rasarit de Eden, si o va face pentru toti acei care sunt familiarizati cu textele biblice, fiindca reuseste formidabil sa le contemporanizeze.
Wikipedia ne informeaza ca John Steinbeck ca scrisese 27 de carti, 16 romane, 6 carti non-fiction si 5 colectii de povestiri. Ca primise 3 premii Pulitzer, pentru Fructele maniei(1939), La rasarit de Eden(1952) si nuvela Soareci si oameni(1937).
A primit premiul Nobel pentru Literatura in 1962, motivatia juriului fiind

pentru scrierile sale realiste și imaginative, îmbinând un umor afectuos cu o observație socială ascuțită

Eu cred ca in opera La rasarit de Eden vedem un Adam , un Iacov si Esau, un Avraam intoliti in straiele secolului nouasprezece. Steibeck contemporanizeaza vremurile si personajele biblice. Cu alte cuvinte afirma ca istoria se repeta, ce au invatat ei, ce invatam noi. Mai toate personajele sunt in cautarea fericirii, fiecare percepand-o altfel: pentru unul este o gradina aidoma celei din Eden, pentru altul agonisiri materiale, unii se indragostesc lulea de o Rebeca, altii cauta sa-si faureasca un nume ca cei Turnul Babel.
E plina de umor aceasta opera, un umor realistic, impletit cu problemele existentiale ale vremii.

Liza ura bauturile alcoolice cu un zel de neclintit. A bea alcool sub orice forma era considerat ca o crima impotriva unui Dumnezeu ultragiat. Nu numai ca ea insasi nu s-ar fi atins de bautura, dar le refuza si celorlalti aceasta bucurie. Rezultatul firesc a fost ca atat Samuel cat si copiii ei erau inclinati spre bautura.

– Poate ca tu gasesti ca-i sanatos sa hoinaresti toata noaptea, dar bunul Dumnezeu o sa faca ce crede El de cuvinta.
Era bine cunoscut faptul ca Liza Hamilton si Dumnezeu aveau pareri asemanatoare in aproape toate problemele.

Exista un personaj destul de complex, un chinez bucatar, pe nume Lee, pe care seriful fara sa se sinchiseasca il stiga pe nume:

– Hei, Cing Ciong, unde este stapanul tau?

Va doresc lectura placuta!

.

Posted in Sfintii Parinti

Sf. Vasile cel Mare, despre multumire


Ati auzit cuvintele spuse de apostol tesalonicenilor, in care le da legi pentru intreaga viata. Pavel a dat invatatura sa celor din jurul sau, dar folosul ei se intinde la intreaga viata omeneasca. “Bucurati-va pururea, a spus Pavel, rugati-va neincetat, dati multumire in toate!”. Ce inseamna a ne bucura, care-i folosul ce-l avem de aici si cum e cu putinta sa ne rugam neincetat si sa multumim lui Dumnezeu in toate imprejurarile, va voi spune pe cat voi putea putin mai tarziu. Acum insa trebuie, mai intai, sa va vorbesc de cele ce spun potrivnicii nostri, care ne invinuiesc ca este cu neputinta de indeplinit porunca aceasta.
Ce virtute este, spun ei, sa petrecem ziua si noaptea veseli si bucurosi, intr-o necontenita veselie sufleteasca? Cum e cu putinta sa facem asta, cand, fara voia noastra, ne inconjoara mii si mii de necazuri care coboara neaparat tristete in sufletul nostru, din pricina careia a ne bucura si a ne veseli este cu mult mai cu neputinta decat a nu simti usturime cand stam pe carbuni aprinsi si a nu suferi cand suntem intepati? Poate ca unii dintre cei de aici, suferind de aceasta boala de gandire, gasesc astfel de dezvinovatiri pentru pacate si, din pricina fricii lor de a pazi poruncile, incearca sa-l huleasca pe Legiuitor ca da porunci cu neputinta de indeplinit.
Cum e cu putinta sa ma bucur pururea, spun acestia, cand pricinile bucuriei nu sunt in stapanirea mea? Cele ce ne fac sa ne bucuram sunt in afara de noi si nu stau in puterea noastra. De pilda: prezenta unui prieten, traiul indelungat cu parintii, gasirea banilor pierduti, cinstea ce ne-o dau oamenii, insanatosirea dupa o boala grea si toate celelalte, care fac fericirea vietii noastre: o casa imbelsugata cu de toate, o masa plina, tovarasii in stare sa ne inveseleasca, discutii si privelisti care ne fac placere, sanatatea rudelor si pietenilor nostri; intr-un cuvant, tot ce ne aduce fericire in viata. Ne intristeaza nu numai durerile noastre, ci si durerile prietenilor si rudelor noastre, incat toate acestea ne micsoreaza neaparat bucuria si veselia sufletului. Pe langa acestea, daca ai vedea caderea vrajmasului, nenorocirile venite asupra prigonitorilor, rasplata binefacatorilor si, pe scurt, daca n-ar tulbura viata noastra niciunul din necazurile prezente sau viitoare, atunci da, ar fi cu putinta sa se nasca in sufletul nostru bucuria. Deci, pentru ce ni s-a dat o astfel de porunca a carei indeplinire nu sta in puterea voii noastre, ci este consecinta unor fapte care ne depasesc? Apoi, cum ma voi ruga neincetat, cand trebuintele trupului trag neaparat spre el gandurile sufletului, nefiind cu putinta ca mintea sa se imparta in acelasi timp si sper rugaciune, si spre trebuintele trupului?

Sursa

Posted in Feodor Mihailovici Dostoievski

Evanghelia după Dostoievski


Ultimele raze ale soarelui m-au găsit străbătând Bulevardul Voznesenski. Îmi place nespus soarele de martie la Petersburg, mai cu seamă în asfințit, bineînțeles la sfârșitul unei zile senine și geroase. Vezi cum strada întreagă se învăpăiază deodată, scăldată într-o lumină sclipitoare. Casele toate parcă răsfrâng scântei. Atunci, culorile lor mohorâte, cenușii, galbene sau de un verde-murdar se înviorează pentru o clipă; ai senzația că sufletul ți se înseninează și te pomenești tresărind ca la un ghiont cu cotul venit de alături fără veste. Privirea ți se schimbă, gânduri noi te copleșesc… E uimitor ce poate face o rază de soare cu sufletul omului!

Pentru că ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este arătat întru ei; căci Dumnezeu le-a arătat-o:

Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui – adică veşnica Sa putere şi dumnezeirea – prin cugetare se văd din făpturi;Epistola către Romani

Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale,
luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat:

Ce este omul, că-Ţi aminteşti de el?
sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?
Psalmul 8

Sursa

Posted in Poezie

Nicolae Labiș, Iarna


Totu-i alb în jur cât vezi
Noi podoabe pomii-ncarcă
Şi vibrează sub zăpezi
Satele-adormite parcă.
Doamna Iarna-n goană trece
În caleşti de vijelii –
Se turtesc de gemul rece
Nasuri cârne şi hazlii.
Prin odăi miroase-a pâine,
A fum cald şi amărui
Zgreapţănă la uşă-un câine
Să-şi primească partea lui …
Tata iese să mai pună
Apă şi nutreţ la vacă;
Vine nins c-un fel de brumă
Şi-n mustăţi cu promoroacă.
Iar bunicul desfăşoară
Basme pline de urgie,
Basme care te-nfioară
Despre vremuri de-odinioară,
Vremi ce-n veci n-au să mai fie.

Posted in teologi moderni

What can God do about evil? Unjust world, just God?


Evil, I argued, isn’t just a philosophical problem, but a practical one. By trying to ignore or belittle it, the Enlightenment tradition stands convicted of culpable arrogance, while the critique of the Enlightenment offered in postmodernity, important though it is, can’t offer any fresh solutions. I concluded by suggesting that Western democracy itself isn’t to be thought of as an automatic solution to the problem of global evil, and that we need to take seriously both the supra-human powers of evil and the fact that the line between good and evil runs not between ‘us’ and ‘them’ but through every individual and every society.
I deliberately didn’t begin to look at the Bible—apart from the initial imagery about the sea—principally because I wanted, as it were, to take a preliminary walk around the problem as it presents itself in today’s world, before asking what resources there are within the Jewish and Christian traditions for approaching it. But now I shall make up for this by diving straight into the biblical material and seeing what it has to offer. It will, however, be obvious that I cannot say everything that could be said in a single chapter on the Old Testament and a single one on the New. All we can do is to scratch the surface; but sometimes even scratches can provide vital clues.
The title of this chapter reflects my perception of one highly important feature of the Old Testament. What our Western philosophical tradition inclines us to expect, and indeed to ask for, is an answer to the question, what can God say about evil? We want an explanation. We want to know what evil really is, why it’s there in the first place (or at least in the second place), why it’s been allowed to continue, and how long this will go on for. Well, these questions are there in the Bible, but frustratingly they don’t receive very full answers, and certainly not the sort of answers that later philosophical traditions would consider adequate. Taking the questions in reverse order: the Psalms regularly ask how long this wretched state of affairs will go on for (13:1; 79:5, etc.); there are dark hints about wickedness being allowed to go on for a while so that, when God judges, that judgment will be seen to be just (e.g. Genesis 15:16; Daniel 8:23); there are fleeting glimpses in Genesis 3 and 6 of the place of evil as an intruder into God’s good creation, though this is never set out to our full satisfaction. The Old Testament oscillates to and fro between three things: evil seen as idolatry and consequent dehumanization; evil as what wicked people do, not least what they do to the righteous; and evil as the work of the ‘satan’ (a Hebrew word meaning ‘accuser’). None of these are exactly explanations. The Bible simply doesn’t appear to want to say what God can say about evil. That provides a powerful extra argument for the point I made in the last chapter, that at least one tradition within Christian thought has warned against our trying to explain it at all.
What the Old Testament does is to talk quite a lot, not about what God says about evil, but about what God can do, is doing and will do about it. It may be possible that we can work back from there to some account of what the Bible thinks evil is, and why it’s there, but that’s seldom if ever the primary focus. Insofar as the Old Testament offers a theodicy (an explanation of the justice of God in the face of counter-evidence), it isn’t couched in the terms of later philosophy, but in the narrative of God and the world, and particularly the story of God and Israel.
In fact—and this is crucial, I think, for understanding the Old Testament as a whole—what the Bible gives us is both much less and much more than a set of dogmas and ethics, much less and much more than a ‘progressive revelation’, a steady unfolding of who God is. The Old Testament isn’t written in order simply to ‘tell us about God’ in the abstract. It isn’t designed primarily to provide information, to satisfy the enquiring mind. It’s written to tell the story of what God has done, is doing and will do about evil. (This is true of most of the individual books as well as the canonically shaped Old Testament as we have it, both in the Hebrew order of books and in the English one.) This happens at several different levels, and we shall explore them presently; but we must grasp from the outset the fact that the underlying narrative logic of the whole Old Testament works on the assumption that this is what it’s about.
Let me map three levels in particular so we can see where we shall be going. First, the entire Old Testament as we have it hangs like an enormous door on a small hinge, namely the call of Abraham in Genesis 12. This, it appears, is intended by God the creator to address the problem evident in Genesis 3 (human rebellion and the expulsion from the garden), Genesis 6 and 7 (human wickedness, and the flood) and Genesis 11 (human arrogance, the tower of Babel, and the confusion of languages). Within that, we discover a second-order problem: Israel, the children of Abraham, may be the carriers of the promise, but they turn out to be part of the problem themselves. This unwinds through a massive and epic narrative, from the patriarchs to the Exodus, from Moses to David, through the twists and turns of the Israelite monarchy, ending finally with Israel in exile. Within that again, we discover a third level of the problem: it is not only the human race that has rebelled, not only Israel that has failed in its task, but as individuals humans in general and Israel within that find themselves to be sinful, idolatrous and hard-hearted.
The result of this is clear on page after page of the Old Testament. True, ‘the problem of evil’ often appears in the Old Testament in the familiar form of wicked pagan nations oppressing God’s poor and defenceless people. But again and again the historical and prophetic writings remind Israel that the problem goes deeper than ‘us’ and ‘them’. The problem of the individual, which in much Western thought has been made central to philosophical and theological understanding, is presented in the Bible as a subset of the larger problem of Israel, of humankind and of creation itself. If we learn to read the Old Testament in this way (which we often don’t when we work through it in small segments, whether in church or in private) we shall begin, I think, to glimpse the whole forest as well as the particular, and sometimes puzzling, trees.

Source