Posted in Henry Nouwen

Smiles Breaking Through Tears


Dying is a gradual diminishing and final vanishing over the horizon of life. When we watch a sailboat leaving port and moving toward the horizon, it becomes smaller and smaller until we can no longer see it. But we must trust that someone is standing on a faraway shore seeing that same sailboat become larger and larger until it reaches its new harbor. Death is a painful loss. When we return to our homes after a burial, our hearts are in grief. But when we think about the One standing at the other shore eagerly waiting to welcome our beloved friend into a new home, a smile can break through our tears.

Posted in din ce mai citesc, Literatură Universală

Orhan Pamuk


Nu știu cum se numește acea boală care te face să cumperi cărți și te mână totodată la biblotecă să mai împrumuți câteva, de parcă aș putea citi cinci șase volume ticsite pe săptămână, însă sunt sigur că o am. Îmi cumpăr 5-6 volume pe lună și mai împrumut 2 de la bibloteca orașului. Nu reușesc să citesc mai mult de un roman mare pe lună în starea în care mă aflu acuma. Vreau să fiu de toate: muncitor, soț, tată grijiului, însă să îmi fac norma impusă din tinerețe: 1 roman consistent pe săptămână. Iubesc cărțile bolnăvicios, însă ce mă liniștește în privința acestei bolii e că mai toți prietenii mei o au și ei. Și sigur nu e de la mine. Acest virus al culturii e ubicuu.

Am luat în mână cărțile lui Orhan Pamuk,

unicul scriitor turc premiat cu premiul Nobel pentru Literatură. Asta s-a întâmplat în 2006. Este un scriitor controversat, nonconformist. În 2005 un partid naționalist turc l-a dat în judecată din cauza că afirma existența genocidului armean și împotriva kurzilor de către turci în timpul Împeriului Otoman. Această teză o amintește și în Zăpada.

…despre secțiunea specială a muzeului rezervată genocidului ar,enilor(unii dintre turiști credeau că aceasta se referea la armenii uciși de turci, pentru ca apoi să priceapă că era exact invers)

Revista Time l-a înclus în cei mai influenți 100 de oameni din lume. A primit distincții literare naționale și internaționale, premiul Orhan Kemal în 1983 în Turcia, premiu IMPAC în 2003 şi cel al librarilor germani în 2005.

În 2006 pe 12 Octombrie i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură, fiind primul turc care primește această înaltă distincție .

Orhan Pamuk s-a născut într-o familie numeroasă din Instambul în 1952. De mic a cochetat cu pictura, visând să devină pictor. A studiat arhitectura, pe care a abandonat-o, începând și terminând jurnalismul la aceași universitate din Istambul. Se apucă de scris, primul lui roman fiind Cevdet Bey şi fii lui , este publicat în 1982. A lucrat 3 ani ca profesor de literatură comparată, restul timpului ți l-a petrecut în Istambul scriindu-și romanele și lucrările.

Posted in Uncategorized

Yours, Jack (3)


1929
Sometime in the spring (Trinity Sunday was May 22 that year) Lewis
came to believe in God, though not yet in Christ:

You must picture me alone in that room in Magdalen, night
after night, feeling, whenever my mind lifted even for a second
from my work, the steady, unrelenting approach of Him of
whom I so earnestly desired not to meet. That which I greatly
feared had at last come upon me. In the Trinity Term of 1929 I
gave in, and admitted that God was God, and knelt and prayed:
perhaps, that night, the most dejected and reluctant convert in
all England. I did not then see what is now the most shining
and obvious thing; the Divine humility which will accept a
convert even on such terms. The Prodigal Son at least walked
home on his own feet. But who can duly adore that Love
which will open the high gates to a prodigal who is brought
in kicking, struggling, resentful, and darting his eyes in every
direction for a chance of escape? The words compelle intrare,
compel them to come in, have been so abused by wicked men
that we shudder at them; but, properly understood, they plumb
the depth of the Divine mercy. The hardness of God is kinder
than the softness of men, and His compulsion is our liberation.

(Surprised by Joy, Chapter 14)

Posted in Henry Nouwen

The Healing Touch, Henry Nouwen


Touch, yes, touch, speaks the wordless words of love. We receive so much touch when we are babies and so little when we are adults. Still, in friendship touch often gives more life than words. A friend’s hand stroking our back, a friend’s arms resting on our shoulder, a friend’s fingers wiping our tears away, a friend’s lips kissing our forehead — these are true consolation. These moments of touch are truly sacred. They restore, they reconcile, they reassure, they forgive, they heal.

Everyone who touched Jesus and everyone whom Jesus touched were healed. God’s love and power went out from him (see Luke 6:19). When a friend touches us with free, nonpossessive love, it is God’s incarnate love that touches us and God’s power that heals us.

Posted in Dumnezeu Tatăl, Poezie

Costache Ioanid, Cât de măret e Dumnezeu!


Cât de măret e Dumnezeu!
Văd marea cu talazuri grele,
mă-nalț pe munții de bazalt
și-mi zboară gândul printre stele,
tot mai înalt!

Ce-împărat iși duce-oștirea
spre un gigantic apogeu?
Acel ce-a pus in goluri firea,
Acel ce-a scris oricui menirea,
mai mult decat nemărginirea
e Tatal meu!

Cât de temut e Dumnezeu!
Vuiau de pe Sinai ecouri
când glasul Domnului vorbea.
Iar Moise-nainta prin nouri
si tremura…

La tronul alb se strâng sfielnic
voivozi de foc din Empireu,
Si heruvimii vin cucernic,
slăvind Eternul Vistiernic.
Și-acest Stăpan Atotputernic
e Tatal meu!

Si cât de bun e Dumnezeu!
Chiar dacă stelele bătrane
tot au o vreme cand se-aștern,
dar cine in Isus rămâne
e-un fiu etern!

Și-n fața slavei sclipitoare
în ceasul lumii cel mai greu,
acei ce-au dat pe sfinții la fiare
vedea-vor Forța Creatoare,
eu voi șoptii cu adorare:
“E Tatal meu…”

Posted in A Commentary by John Stott, C.S.Lewis, din ce mai scriu

Despre alcool și țigări


Fiecare vară mi-o petreceam la Răcătău la bunica și unchiul Gobi, loc de taină și de întâlnire cu rubedeniile mele. Bunica și unchiul erau pocăiți, și trebuie să recunosc că au avut o mare influență în educația mea spirituală.
Îmi aduc aminte că nu aveam decât 9 ani și unchiul mă inițiase în etică și cunoașterea Scripturilor, că doar și Timotei le știuse din pruncie.
Îmi pierdeam examenul la „trăire”, fiindcă adesea mă certam cu verisoara mea Alina, pe care nu o sufeream și o șicanam toată ziulica.


Oricum eram sigur pe mântuirea mea, că am un loc în Cer rezervat, fiindcă îndeplineam esența legii:
1) Nu consumam alcool(nici nu aveam de unde, fiindcă nu găseai nici must în casa bunicii),
2) Nu fumam(n-am făcut prostii cu copii, deși mocofan ce eram, rămas singur acasă gustasem chiștocurile rămase de tata prin scrumiere. Eu așteptam să aibă un gust de ciocolată sau ceva asemănător, măcar dulceag; știu că îmi opărisem limba cu gustul de gudron din tigările fără filtru Bucegi și Carpați, ochii mi se bleojdiră, așa cum făcea tata când trăgea un fum, după care când simți gustul amar mi se făcură ca două cepe, scuipând ca un tuberculos tabacul.)
3) Și duminica mergeam la „adunare”, mă pocăiam săptămânal, eram ritos și de nezdruncinat în ritualul meu.

Până în adolescență credeam destul de sănătos argumentul pentru prohibiția fumatului la pocăiți.

De altfel, faptele trupului sunt cunoscute. Acestea sunt :desfrânarea (πορνεια, porneia, de unde și pornografia), necurăția (ακαθαρσια, akatarsia, cu trimitere la curățirile din Leveticul), libertinajul(ασελγεια, aselgheia), idolatria (ειδωλολατρια, eidolatria. Jean Calvin și Martin Luther ne-au lămurit ce însemnează asta: icoanele de pe pereți, moaștele sfinților. De ce să nu-i credem și să mai contextualizăm textul paulinic?), dușmăniile , mâniile,ambițiile, discordiile, dezbinările, invidiile, bețiile ..și cele asemănătoare acestora. Și frații penticostali de la țară, ultraconservatori au inclus aici cu literă de lege fumatul, cravata, nasturii de la sacou, și rochia de mireasă, etc.

Când am crescut mare, am lepădat tot ce-i pueril, și m-am apucat de înfulecat bucate grele pentru digestia intelectului meu.
Am citit Creștinismul redus la esențe de C.S.Lewis, tradusă ieftin pentru buzunarul meu ce zornăia cu gologanii strânși bănuț cu bănuț. Am rămas copleșit, m-am împrietenit pe vecie cu autorul acesta anglican(ce religia o mai fi și asta mă-ntrebam), oricum o fi un popă înțolit în sutana, dar bine scrie. L-am căutat pe internet, și iată ce am găsit:

Poza asta m-a amărât o săptămână, tigara lui Lewis îmi abrutiza convingerile una câte una în săptămâna mea de de doliu în sac și cenușă.
Colac peste pupăză, citisem cartea de medicină internă a unui medic, care indica pacienților o țigară pe zi celor cu hipotensiune din născare.
Bine zice „fratele” Simion din Timișoara, care își lăsa familia de izbeliște, soția plângând , că l-a „chemat ” domnul să ne „trezească” din somnul păcatelor noastre, pe noi de la Cluj. Avea treabă de ce bem din cazanul de smoală de cafea a dracului, că el ne servea cu câte o cafeluță, că ne trimitem copii la școli unde învățăm înțelepciune lumească, și unde lăsăm Egipul să ne pătrundă-n suflete. Educația fetelor doar până la clasa a opta, dupa aceea să se căsătorească , să facă copii, la cratiță și la spălat scutece. The future is bright!

John Stott în cartea lui, Crucea lui Cristos, tot de la Societatea Misionară Română, spunea pe la finele cărții că fumatul nu este neapărat un păcat. Este în unele circumstanțe.
De atunci mi-am revizuit teologia și gândirea.

Medical vorbind, fumatul excesiv, de la peste 10 țigări pe zi face rău întregului organism. Cafeaua în mod excesiv face rău și ea, ănsă unii spuneau că face bine creierului, că acei care consumă 3-5 cofee /zi sunt mai puțin predispuși a dezvolta la bătrânețe boli mintale, boala Alzheimer, depresie, schizofrenie, epilepsie, etc.
Obezitatea,sedentarismul, stresul ,fumatul, consumul excesiv de băuturi alcoolice fac casă bună. Însă cea mai mare pagubă dintre acestea este stresul.

Problemele „gri” sunt delicate, și vă recomand o carte care a inspirat milioane de oameni, și a avut putere de motivare, schimbare, decizie pentru cei care au citit-o. Cartea se numește Adevăratul Preot, sau ce ar face Isus în locul meu? (In his steps, Pe urmele Lui în original) scrisă de o autoare blagoslovită în ale scrisului, C.M.Sheldon.
Lectură plăcută și cu folos vă doresc!

Posted in Rugăciune, Vindecare

Privește înger la tulburarea apei (Ioan 5 )


Zilele astea m-am împărțit între casă și slujbă, ca mai toate zilele mele. Nu realizez că jumate din viață în petrec la spital, cu colegii, doftorii și pacienții. Socializăm, fără feisbook, între noi și cu pacienții.
De voie și nevoie trebuie șă ne cunoaștem pacienții pe nume, să fim ajutor pentru nevoile lor fizice, și rareori și psihice. Mi-am propus să mă apropiu de ei , să le câștig prietenia.
Săptămâna trecută mi-am dat seama că Patrick -ul nostru îmi capsează mâna la fel ca și unealta pentru hârtie: aceași vitalitate de metal, compostpare cilindrice și ascuțite aidoma dinților de pirania. Urletul meu îl face să trăsară, gângurând ceva nedumerit, cu buzele țuguiate, cu ochii a mirare întrebătoare ? „Ce te-apucă taică?”

M-am apucat să citesc pe romancierii premiați cu Nobel. Lista e lungă, doar
Ben-Hur îmi aduc aminte că am citit în adolescență. Ba, nu demult citisem Dragoste în vremea holerei. Defapt, anul trecut când citisem romanul , nu știam că Garcia Marquez fusese premiat cu Nobel. Am un vraf , un maldăr de cărți care mă așteaptă să le citesc. La răsărit de Eden m-a pus pe gânduri. E o carte despre care am mai povestit nițel pe blog. Steinbeck aduce în contemporanitate, în secolul nouăsprezece temele pivotale ale Bibliei. Și nu doar topicurile ci mai ales personajele. Acestea sunt înțolite în straie moderne, la fel cum spune Paul Evdokimov despre diavolul din Frații Karamazov:

Diavolul și-a scos masca romantică, ne devine astfel mai familiar, ca diavolul în veston a lui Ivan Karamazov, este ca toată lumea și așa îl întâlnim, poate în fiecare zi.
Nu mai este deghizat în arhanghel cu aripi arse; mai adevărat, mai uman și, de aceea, mai de temut, el ne seamănă.

(Vârstele vieții spirituale, Paul Evdokimov, Editura Humanitas 2006)

Mi-am cumpărat prima carte a lui Doris Lessing. Este o autoare mult îndrăgită, și am găsit un interviu cu domnia sa.

Thomas Wolfe mi-a dat bătaie de cap și m-a pus la muncă. Abia ajunsesem astăzi , cu o noapte albă la pagina 167. Cuvinte din limba română ca de pildă a icni, mocofan, a înfeuna, geamlîc, a se buluci, bahnit, codan, păruială, fetiș, tiflă, țăcălie și alte asemănotoare îmi poticniră mersul.
Însă cea mai mare bucurie din zilele astea a fost Liviu. Prietenul meu de săptămâna trecută. Are o istorie și o viață asemănătoare ca a orișicărui dintre noi. Vom rămâne prieteni șia asta ,erită spus. Cu acordul lui și a soției voi posta câteva fotografii cu el.


El are nevoie de rugăciunile dumneavoastră pentru el, pentru însănătoșire.

A fost un prieten greco-catplic, și merită amintit pentru lucrarea ce o face la noi.

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, primeste smerita mea rugaciune pentru iertarea pacatelor mele si, ca un indurat, cu dreapta Ta cea atotputernica, stiinge-mi focul ce m-a cuprins, inceteaza-mi boala si, cu milostivirea Ta, ridica-ma din patul durerii, intru slava numelui Tau. Ca Tu esti doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, si Tie slava inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Posted in din ce mai fac, din ce mai scriu, Vindecare

Scrisoare către Dumnezeu


Astăzi am stat de vorbă cu un muribund, care are 50 de ani, tânăr, și îmi spusese că e prima internare într-un spital din viața lui. Nu știa că avea cancer la stomac cu metastaze, și venise la secția noastră să-i evacuam lichidul acumulat pe învelișul inimii. Avea pericardită; se acumula lichid tot mai mult, 2 litri și, iar inima era înghesuită, și bătea haotic, era îngrămădită, era sugrumată de acumularea de lichid. Era o urgență, și i-am evacuat lichidul. După ce s-a dus furtuna , astăzi defapt, mi-am luat inima în dinți, fiindcă inima mă îndemna să vorbesc cu el despre Dumnezeu. Ieri și alaltăieri mi-am făcut timp pentru a mă apropia de el, și de a lui soție, și cu ajutorul Domnului ne-am împrietenit, și-au deschis inima față de mine.
De fiecare dată îi strângeam mâna ca la un tată, fiindcă adevărat că Pavel spune că trebuie să ne comportăm cu cei mai în vârstră ca și cum ne-ar fi părinți.
I-am vorbit despre Domnul Isus ca Dumnezeul care nu e distant, care stă pe tron și se uită cum se perpelesc în chinuri oamenii „din cauza păcatelor”. Nu, El s-a dezbrăcat(kenosis, în greacă), s-a întrupat, a respirat aerul cu microbi, și viruși, a simțit durerea, teama, bucuria, îndoiala, credința, a plâns, a strigat, s-a mâniat, a simțit durerea până la leșin, biciul în carne, sulița în coaste, durerea sfâșietoare din cauza greutății corpului și a legii gravitației pe care El a creat-o. El a creat soarele, care nu l-a mai văzut când pentru prima dată parcă „întunericul a învins Lumina”. Ca și Umbra din ținuturile lui Frodo, așa fusese întunericul de la Golgota, drapelul fluturând a diavolului. Nu știa că cu moartea Lui biruia Moarte, „pe Moarte călcând”.
Tehnologia și orice lucru bun Dumnezeu a îngăduit-o. Însă cum pune și epistola către Romani că oamenii sunt inventatori și de rele(ἐφευρετὰς κακῶν). Cuiele folosite pentru construcții, oamenii le-au folosit să-L pironească pe Constructorul Universului, a lor, a lumii cerești. Alfred Nobel a inventat TNT, dinamita, cu gând bun, că va salva timp și pe pălmacii de la târnacop. Inventatorii de rău au devenit teroriști. Nobel s-a îmbogățit, însă când a văzut răul ce-l pricinuise dinamita lui i-a venit lehamite de câștig, sonându-și averea, crezând că va mai salva ceva. Cain și-a construit cetate nu să se apere de fiarele câmpului ci să fugă de fața lui Dumnezeu, însă conștința nu putea fi îngrădită.
Hristosul nostru a suferit și suferă cu noi, e mai aproape de noi când îl strigăm din Valea Umbrei Morții. Și o facem atunci când suntem la ananghie. Prea ades uităm de El când suntem sănătoși, și bucuroși și fericiți. De aceea Dumnezeu, cred, nu ne lasă să lâncezim în starea asta, nici în suferință și durere, dar nici atunci când credem că nu mai avem nevoie de El. O, iartă-ne Doamne!
Istoria se repetă, nu ciclic cum credeau grecii, ci faptic, timpul are un Alfa α și un Omega Ω, un vector către Escaton(ἐσχάτως) către venirea a doua a Domnului Isus, a Parusiei(παρουσία).
Umanitatea lui Isus este , trebuie să recunoaștem, diferită de a noastră. Firescul din noi se caracterizează prin slăbiciuni(ἀσθένεια, astenia), mânie(ὀργή,orghe de unde și urgie), strigare, ieșire din țâțâni, skandal(σκάνδαλον, skandalon), mândrie(ὑπερήφανος, huperefanos) , teamă(πτόησις, ptoesis) de oameni. Ne asemănăm cu Ana și Safira de nu puține ori: ne gândim la câștigul de bani și averi mai degrabă decât a ține adevărul. Dacă nu avem vasul sufletului nostru curățit de Crucea lui Hristos, Duhul nu umbrește templul trupului nostru, locașul Lui, proprietatea Lui. Și ne apucăm, ca apucații, să ne cumpărăm ce ne lipsește, cele „trebuincioase” vieții noastre spirituale: daruri de la Petru, aidoma vrăjitorului din Samaria. Vino Duhule Sfinte!
Oamenii muribunzi, în suferințe trecătoare sau cronice, sunt acei oameni care îl ascund pe Isus Hristos pe chipul lor trist. Hristos plânge cu ei, și pentru noi. Noi suntem prea ocupați, ca niște trepăduși ce nu mai avem timp de „pierdut”. Programele ne dau peste cap. Suntem prea moderni, sau postmoderni să mai vorbim altora despre mântuire, despre Cruce, despre Mesia. Mâna ce-o atingem e mana lui Hristos suferind, rugile ce le înălțăm la Cer sunt mâini întinse într-ajutor suferindului.

Posted in din ce mai fac, din ce mai scriu, Vindecare

Experiențe , stări , trăiri


Emil Cioran se mândrea la 20 de ani că este expert în moarte. Nu cred că a văzut mai mulți de 20 de oameni murind, aș paria pe asta.
Eu am văzut câteva sute în cei patru ani. Nu ne gândim la moarte serios cum se gândește un muribund. Trăim cu speranța zilei de mâine, că soarele va răsări, și va apune, că vom iubi, că vom îmbrățișa persoana iubită.
Am văzut oameni care știau că nu mai prind ziua de mâine. Era singura certitudine, singurul adevăr absolut. Poate au primit epistola de la Dumnezeu cu chemarea acasă. Iar noi , ca niște trepăduși, cu compasiune ne luptam să zădărnicim planurile divine. Rămâneam să conchidem că omul ȘTIA; parcă era un dat ceresc. Aveam în mâini cu o muncă sisifică, și nu ne dădeam bătuți până trecea și 3 ore de zbatere. Și dacă eram pălmaci, săpând tranșeele războiului , nu eram mai istoviți, transpirați și leșinați.
Vreo 7-8 pacienți, femei și bărbați mi-au spus că ȘTIU. Lucru mai mult decât dumnezeiesc, supranatural. Nu înțelegeam algebra, altminteri calculele Cerului. Oamenii aceștia erau supraoameni, albi la înfățișare aidoma îngerilor, stoici, cu privirea ațintită într-un punct fix, parcă vedeau Tronul la fel cum odinioară Ștefan văzu teofania.
Cei mai mulți ”nu cunosc ziua”, nici ceasul. Nici Domnul Isus nu a cunoscut viitorul. El a trăit fiecare zi cu patos , știind că nu are rost să nădăjduiască puțin de la viață și de la Dumnezeu, Tatăl Său.
Noi, tinerii ne dorim puțin, și trebuie să recunoaștem că suntem mediocrii. Pentru o casă ne îndatorăm la o bancă , ne facem sclavi pe viață. Plătim dublu, și niciodată banca nu pierde. Viața noastră muncim pentru un loc unde să ne așezăm capul, lucru care Domnului Isus l-a considerat de prisos.
Viața Lui avea un țel, și timpul Lui a fost de 33 de ani. A trăit cel mai adevărat, frumos dintre oameni. El a reușit pentru prima dată să-și iubească dușmanii. A creat iertarea și jertfa, și un nou mod de viață pentru urmașii Săi, dragostea agape. Dragostea jertfitoate.
Însă când zilele au îmbătrânit, și inima e sfâșiată de durere, și creștinii sunt cuprinși de angoasa, disperarea, înfricoșătoarea moarte. Moartea este ceva neomenesc, nedumnezeiesc, necreat. Este un intrus în creația lui Dumnezeu. La Finele lumii, la Escaton moartea va fi biruită de Creatorul, de Dumnezeu însuți, și doar atunci. Până atunci ne îngrozim și plângem ca și Isus la mormântul lui Lazăr ce duhnea a putrezire. Șiroaiele de sudori și transpirații ne trec când mai avem puțin. Unii mor liniștiți, însă mulți se întâlnesc față-n față cu moartea.
Trebuie să știm, dacă credința biruiește în acele momente disperarea și deznădejdea. Lumina întunericul. Sunt oameni care au nevoie acum de rugăciunile noastre pentru curaj, dârzenie în această luptă. E Ioan, Rus, Mariș, Petre, au nevoie de tine. Iubirea de frați să ne ajute să-i căutam pe cei în suferinți. Să devenim nu experți ca Cioran , ci mai mult decât biruitori, domnitori ai plaiurilor Cerului. Doamne ajută!

Posted in În Arca lui Noe, din ce mai scriu

În Arca lui Noe


La începuturile lumii

Soarele nu a obosit să răsară peste cătunul uitat de oameni, de țară și de lume, încât se hotărăște ca în fiecare zi să revină luminându-l, și dându-i viață. Și moții, localnicii acelor tărâmuri erau încredințați că Helios e zeul lor, care-i iubește și nu i-a lăsat uitării. Nu erau păgâni greci și nu cunoșteau nici un nume din mitologia greacă. Fusese propovăduit Hristos chiar înainte de a călca Sânt Andrei pe meleagurile lor. Ei credeau, prin tradiție, că strămoșii lor au fost creștini de pe vremea tracilor, când se mai închinau zeului Zamolxis. Aveau o cruce de lemn , chiar pe vârful muntelui oarecum plat .Către acel munte tindeau și se înclinau toate casele. Doar câteva au ajuns acolo sus, iar casa moșului Nicolae era una dintre ele. Crucea antică, putrezită aproape în întregime, era garanția creștinismului lor. Două trei familii din cele patruzeci de fumuri mai agonisiseră ceva icoane și un crucifix catolic cu Domnul răstignit. Nu erau însă vizibile, fiind folosite ca obiecte de cult, tainice și prețioase pentru acei credincioși umili. Le împumutau cu grijă și reverență celor cunoscuți, însă pentru scurt timp. Făceau asta odată cu piperul ți boiaua și alte de-ale gurii, căci pe vremurile acelea năpăstuitetrocul nu era nicidecum o rușine, ba dimpotrivă, o utilitate. Fără să fie într-o ceartă sau război cu episcopia județului Cluj, acest cătun era cumsăcade uitat, parcă excomunicat din cauza unei blasfemii medievale de restul creștinătății. Bunul Dumnezeu le lăsa soarele dogorâtor vara și cu dinți iarna, pentru a da viață cătunului Bușești. Numele l-au dat ei, și acest cătun nu se găsea pe nici o hartă a județului. Cei mai mulți se numeau Buș. Buș Nicolae era cel mai longeviv dintre toți și era pentru ei aidoma vestitului Conchise(1) , el trebăluia ca un trepăduș în ciuda vârstei tot felul de munci și probleme. Era judecătorul lumii, împărat și rege, totodată soț și pălmaci. Napoleon,dacă ar fi în viață l-ar pizmui și ar avea cuvinte de apreciere față de dânsul. Probabil l-ar mandata coleg de breaslă într-un minister. Buș Nicolae era bărbat în toată firea: avea o barbă patriarhală lăptoasă, sprâncenele stufoase și cărunte unite între ele, din pricina cărora copiii din împrejurimi îl confundau pe timp de iarnă cu personajul de basm cu inimă de copil. Era bărbat și din alte pricini. De pildă era dârz și neînfricat în fața lighioanelor și dihanilor pădurii. Ursul, lupul și râsul carpathin erau neobosiți în pândirea neajutoratelor animale domestice. Erau periodic sfâșiate, alungate sau speriate animalele moților de nesuferitele sălbăticiuni. Sătenii nu aveau flinte, pistoale sau pumnale. Curajul, necunoașterea fricii și dârzenia în fața morții erau spaimă și groază chiar și pentru urși. Erau singurii oameni care am avut nebunia să viețuiască în inima codrului nesfârșit, în comuniune cu natura și Dumnezeu, în dușmănie pe viață cu răul și lighioanele pădurii. Nu au existat pentru țara lor decât atunci când aceasta a avut nevoie de ei pentru arme. După aceea au fost dați la o parte, ca de ceva de prisos sau nefolositor. Au fost uitați de frații lor, nerăsplătiți, ostracizați, ba chiar alungați. Natura le-a fost mama care nu i-a uitat, și i-a primit în sânul ei, ca pe niște fii risipitori. Erau înconjurați de alte dealuri și munți, uniți cu muntele lor prin văile cântătoare vara, și furtunoase și zgomotoase primăvara. Bușeștiul a venit pe lume dinainte de perioada de interbelică, pe când veteranul cătunului, Nicolae, era un copilandru cu părul de soare, la vreo nouă anișori. Povestea lui era aceași pentru toți, auditoriul lui fiind variat, de la copii la vârstnici, de la vlădică la opincă. Cum că trecuse de războiul de la Armaghedon(2) , că văzuse oștile lui Antihrist(3) , că România se luptase cu Alianța diavolului(4) , și că o biruisem. Acum ei trăiau mia de ani din Paradisul pierdut. Și cu toții îi dădeau crezare, sorbindu-i cuvintele evlavioase precum odinioară lui Moise ovreii. Era Moise al lor, înfățișarea și viața cu el le dădea certitudinea aceasta. De aceea nu aveau nevoie de episcopi și de soborul de preoți la mormântări sau la cununii.

(1) Cochise a fost numele unui șef de trib din națiunea apache .
(2) Lupta de la Armaghedon simbolizează lupta dintre forțele binelui și a răului, ce va avea loc la Eschaton(la sfârșitul lumii) care se va finaliza cu biruința binelui.
(3) Antihrist este atât simbolul răului cât și Satana, Diavolul, sau o persoană diabolică care întruchipează caracterul Celui rău.
(4) Alianța răului în fruntea Gremaniei a lui Hitler.

Posted in din ce mai citesc, Literatură Universală

Thomas Wolfe, Privește, înger către casă


Învățase, fără să știe cum, ceea ce sibaritul de cea mai aleasă speță descoperă, la capătul unei trudnice sforțări, mult mai târziu – că nici o altă condiție a vieții nu e mai priincioasă desfătărilor ca aceea supusă convențiilor rigide. Avea fidelitatea pătimașă a copilului față de legile comunității:sedimentele de prezbiterianism strecurate în sufletul său la școala duminicală își arătau efectul.
Se întrupa în carnea a sute de eroi imaginari, acordând preferaților săi prelungirea în viața de dincolo de cărți, purtându-le stindardele în locurile anoste ale prezentului, închipuindu-le în rolul tânărului predicator militant, încins cu spadă, războindu-se cu condițiile de trai din mahalale, cu ostilitatea bisericii elegante și avute, ajutat în ceasurile de muncă istovitoare de încântătoarea fiică a proprietarului milionar și câștigând în cele din urmă biruința pentru Dumnezeu, pentru săraci și pentru sine.

din Thomas Wolfe, Privește, înger către casă

Posted in din ce mai citesc, Sfintii Parinti

Sf.Ciprian, Scrisori


Preaiubiților frați preoți și diaconi

I.1. Vă trimit sănătate, eu însumi fiind teafăr prin harul lui Dumnezeu, frați preaiubiți, bucuros, că și în privința sănătății voastre am aflat că toate sunt bune. Și, fiindcă depărtarea nu-mi îngăduie să fiu acum între voi, vă cer în numele credinței și evlaviei voastre să îndepliniți acolo atât îndatoririle voastre, cât și pe ale mele, ca să nu lipsească nimic în ce privește buna rânduială ori purtare de grijă.

2. Oricâte cheltuieli se cer a fi făcute, fie pentru cei întemnițați, căci au mărturisit cu glas de slavă pe Domnul, fie pentru cei care se chinuiesc săraci și lipsiți și totuși rămân statornici în Domnul, vă cer să nu lipsească nimic, pentru ca toată mica sumă ce a ajuns acolo să fie împărțită clericilor pentru astfel de prilejuri, ca să aibă de unde ajuta pe cât mai mulți, după nevoile și strâmtorările fiecărora.

II.1. Și încă mai cer să nu lipsească dibăcia și grija voastră întru păstrarea liniștii. Căci, deși frații, în numele dragostei lor, sunt dornici să se adune și să viziteze pe bunii lor duhovnici, pe care i-a făcut de acum vestiți prin slăvite inițieri sfânta lor vrednicie, socotesc totuși că acest lucru trebuie făcut cu grijă și nu cu îmbulzeală ori cu mare mulțime adunată deodată, ca să nu se ațâțe zelul, prin chiar acest fapt, și să devină cu neputință a intra și, în timp ce, nesățioși fiind, voim mult, să pierdem totul. Vegheați așadar și fiți prevăzători, ca acest lucru să se facă cu luare aminte, cât mai sigur, pentru ca înșiși preoții care slujesc acolo celor ce vin pentru a se mărturisi, să se schimbe între ei fiecare dimpreună cu fiecare diacon, căci și schimbarea persoanelor și rânduirea celor adunați micșorează zelul. Căci în privința tuturor lucrurilor, blânzi și smeriți, cum se cuvine robilor lui Dumnezeu, suntem datori să ne supunem vremurilor și să căutăm liniștea și să veghem asupra poporului.
Vă doresc, preaiubiți și mult doriți frați, să fiți totdeauna bine sănătoși și să ne pomeniți. Mântuiți pe toți frații creștini. Vă doresc sănătate diaconul meu și toți cei care sunt cu mine. Fiți bine sănătoși.

Sursa

Posted in Poezie

G.Coșbuc Concertul Primăverii


Chiar acum din crâng venii
Și c-o veste bună!
Iarași e concert, copii;
Merg și eu, și tu să vii,
Mergem împreună.

Vrei programa, lămurit?
Stai puțin sa caut.
Cucul, un solist vestit,
De prin alte țări venit,
Va cânta din flaut.

Cântăreața dulce-n grai,
Cea numită “Perla
Cântareților din mai, ”
Dulce va doini din nai
Multe doine mierla.

Va-ntona apoi un psalt
“Imnul veseliei”
Corul dintr-un fag înalt.
Vor cânta-n sopran și-n alt
Graurii câmpiei,

Turturelele-n tenor,
Și-alte voci măiestre,
Toate dupa glasul lor.
Vor urma dup-acest cor
Fel de fel de-orchestre,

Voci de gaițe care fac
Să scoboare ploaia,
și-ntr-o scoarță de copac
O sa bată tica-tac
Tactul gheunoaia.

Iar naționale-apoi,
Cobze si-alte hanguri,
Glas de fluier și cimpoi,
Pitpalaci și cintezoi
Și-un taraf de granguri.

Se vor pune-apoi pe joc
Pâna chiar și surzii,
Când vor prinde dintr-un loc
Să ne cânte hori cu foc
Din tilinca sturzii.

Vom cânta și noi ce-om ști,
Cântece din carte.
Și, de va putea veni
Vântul, si el va doini,
Că e dus departe.

Cine-i contra, să-l vedem,
Ca să-l stie soții!
De-aveti chef, tovarași, blem-
Ura-n cer! cu totii-avem,
Mergem dar cu totii!

Posted in Limba clasică elenă

Știi grecește ? (2)



Pronunția limbii grecești
Există două moduri de pronunțare a limbii elene: cel erasmic(pe care-l folosim noi) și cel modern. Literele α,ε,ι,κ,λ,μ,ν,ξ,o,π,ρ,σ,τ,φ și ψ sunt rostite asemănător în cele două pronunții. Consoanele β,γ,δ,ζ,θ,χ și vocalele ε,υ,ω, diftongii, accentele și spiritele sunt mărul discordiei în cele două pronunții.

1.γ urmat de un alt γ se va pronunța n.
Exemple: ἄγγελος se va citi anghelos, însemnând înger, mesager
ἀγγελία se citește anghelia, însemnând mesaj, instrucțiune.

2. De reținut că există în limba greacă două litere ce corespunde literei românești e, și două litere ce reprezintă o-ul autohton. Epsilon ε și Omicron ο sunt litere scurte, iar Eta η și Omega ω sunt lungi.

3. ζ dacă este înlăuntrul cuvântului se va pronunța dz : σῴζω pron. soodzoo însemnând (eu)mântuiesc, salvez; însă când se află la începutul cuvântului se pronunță ca și z-ul românesc.
ζητέω pron. zeeteoo, însemnând (eu) caut.

4.Sunt două forme a literei Sigma σ,ς.
σ se folosește la începutul și în mijlocul cuvântului, iar ς doar la sfârșitul cuvântului, ca în δοῦλος care înseamnă rob, slujitor.

Va urma pronunția diftongilor.

Posted in C.S.Lewis, din ce mai citesc

Yours, Jack (2)


TO LEO BAKER, an actor, a teacher of acting, and friend Lewis made in Oxford in 1919, who introduced Lewis to Oven Barfield, a fellow anthroposophist: On Lewis’s growing sense of God.

5 SEPTEMBER 1920

You will be interested to hear that in the course of my philosophy – on the existence of matter – I have had to postulate some sort of God as the least objectionable theory: but of course we know nothing. At any rate we don’t know what the real Good is, and consequently I have stopped defying heaven: it can’t know less than I, so perhaps you will see it in me as a sign of grace.
Don’t mistake the position:its no cry of “all’s well with the world”: it’s only a sense that I have no business to object to the universe as long as I have nothing to offer muself – and in that respect we all bankrupt.

Source

Posted in C.S.Lewis, din ce mai citesc

Yours, Jack (1)


TO HIS BROTHER, WARREN LEWIS: On prayer as writing letters to somone who never replies.


1 JULY 1921

I was delighted to get your letter this morning; for some reason it had been sent first to a non-existent address in Liverpool. I had deliberately written nothing to you since those two you mention: not that I was tired of a job, but because I did not feel disposed to go on posting into the void untill I had some assurance that my effusions would reach you. That seemed a process too like prayer for my taste: as I once said to Baker – my mystical friend with the crowded poetry- the trouble about God is that he is like a person who never acknowledges one’s letters and so, in time, one comes to the conclusion either that he does not exist or that you have got the adress wrong. I addmited that it was of great moment: but what was the use of going on despatching fervent messages – say to Edinburgh – if they all came back through the dead letter office: nay more, if you couldn’t even find Edinburgh on the map. His cryptic reply was that it would be almost worth going to Edinburgh to find out. I am glad however that you have ceased to occupy such a divine position, and will do my best to continue: though I hope it won’t be for fifteen months.

Posted in din ce mai citesc, din ce mai fac, din ce mai scriu, Limba clasică elenă

Știi grecește ? (Faptele Apostolilor 21:37)


De ce să ne pierdem timpul și energia cu limba elenă clasică? În cartea lor How to read the Bible for all its worth , Grand Rapids,Zondervan Publishing House, Gordon Fee, unul din autori, alocă un capitol întreg preoblemei traducerii Scripturii.
Traducerile care le avem sunt bune și nu. În bisericile neoprotestante conservatoare se învață că traducerea lui Dumitru Cornilescu din 1923 este ca și coborâtă din cer, aidoma Coranului.
Nu este bine să ne atașăm idolatru de nicio traducere. Traducerea rămâne traducere cu toate bunele și relele.
Pe mine Gordon Fee cu acest capitol m-a provocat și încurajat să mă apuc de limba greacă. Mi-a dat curaj și încredere în mine. M-am speriat rău de tot când am luat să citesc cartea de gramatică greacă a lui John Tipei. Am lăsat-o cu gândul că e pentru erudiți. Parcă Dumnezeu nu m-a lăsat în pace până nu am luat o hotărâre în privința limbii elene. O colegă avea întâmplător un dicționar antic grec, lucru ce m-a făcut curios să-l răsfoiesc. Toată teama și neîncrederea mea s- risipit când am reușit să ”traduc” fără dicționar unul din primele cuvinte de pe prima pagină, Ἀβραάμ, Avraam.

O să trec prin toată gramatica elenă folosindu-mă de trei cărți

care le am, fără pretenții de profesionalism. Fac asta fiindcă trbuie să-mi umplu câteva goluri, și poate postările mele va încuraja măcar pe cineva să se apuce de învățarea limbii grecești.
Nădăjduiesc să vă încurajeze faptul că după ceva trudă și stăruință veți putea să citiți și să traduceți din Noul Testament a lui Nestle-Aland și din Septuanginta lui Rahlfs.

Să începem cu Vocabularul

Majuscule & Minuscule

Aα(ALFA) se pronunță a scurt, ca în lat, sau a lung ca în Avraam

Bβ(BETA) se pronunță b ca în banal.

Γγ(GAMMA)g ca în Gheorghe, grai.

Δδ(DELTA)d ca în dor

Εε(EPSILON)e scurt ca în englez.

Ζζ(ZETA) z ca în zăpadă

Ηη(ETA)e lung ca în idee.

Θθ(THETA)th ca și în thing.

Iι(IOTA)i scurt sau lung ca în copil, sau copiii.

Kκ(KAPPA)k ca în cartier.

Λλ(LAMBDA)l ca în linoleu.

Mμ(MU)m ca în manuscris.

Nν(NU)n ca în număr.

Ξξ(XI)ks ca în Xena, xerox.

Oo(OMICRON)o ca în omletă.
Ππ(PI)p ca în piersică.
Pρ(RHO)r ca în rață.

Σσ(ς)(SIGMA)s ca în sătul.

Tτ(TAU)t ca în tată.

Υυ(UPSILON)u scrurt sau lung ca în Muller.

φφ(FI)f ca în floare.

Xχ(HI,CHI)h ca în horă.

Ψψ(PSI)ps ca în psihic.

Ωω(OMEGA)o lung ca în alcool.

Posted in din ce mai scriu, Miuzik

Trăim într-o lume nebună! sau Unde ne este dragostea?


Acum cu vădita criză economică avem spiritul lui Ieremia ca să spunem mândri că defapt suferim întâi și de o criză spirituală; ca să fim fuduli desăvârșiți nu o mai numim criză ci recesiune. Cei care ne țin coferințe televizate mai toată ziulica, sunt cuprinși de un fior când pronunță cuvântul magic ”recesiune”, crezând că au atins miezul problemei, și soluția mesianică se află în mâna lor.
Nu cunosc lumea economică, însă îmi dau seama că noi suferim de o altă boală decât țările occidentale ale Uniunii. Dacă ei produc și nu mai pot vinde cât au produs, noi nu ne putem mândri cu asta. Noi avem o lipsă a producției, nu avem fabrici și uzine, și dacă au mai rămas câteva facem ca și cu restul ce a rămas de la nea Nicu și le ”privatizăm” . E comod să importăm, știind că consecințele grave nu se ating de generația asta, ci cea a urmașilor noștri. Facem ca și Rusia altădată care importa cartoful din Mexic, crescut în deșert, pe când rușii aveau cel mai bogat sol pentru creșterea cartofului.
Trăim într-o lume nebună. Trei imagini dintr-o zi m-a făcut să cred cu nezdruncinare asta: hipermarket-urile pline cu bunătățuri, doi copii dintr-o ”nefamilie” de rromi care scormoneau după mâncare aidoma unor câini vagabonzi; și vecina mea care crește o herghelie de câini și pisici.
Să le luăm pe rând.
Am lucrat la câteva fastfood-uri unde zilnic eram nevoiți să aruncăm mâncare proaspătă, care în următoarea zi urma să se metamorfozeze în lături. Eu aveam o a doua soluție, una umanistă: să donăm mâncarea la boschetari, la copiii de pe străzile Clujului. Am cunoscut copii care-și făceau veacul zi și noapte pe coclaurile Clujului. Erau uitați de părinți, de bunici, …de noi. Doar dușmanii din găștile rivale îi cunoșteau pe nume, și îi fugăreau dintr-un cartier într-altul.
Când a auzit șeful meu pocăit ce fac, mi-a ținut o prelegere moralizatoare, și mă mustra că cum îmi permit să-mi fac de cap pe banii lui. Și gunoiul restaurantului făcea parte din iconomia firmei. Era o rotiță care dacă nu era bine unsă, putea încurca bunul mers al afacerii. Și acum cu ”trăznaia” mea, trebuia bine unsă această rotiță. Banii donați la pastor sunt îndejuns, copii străzii nu sunt problema noastră. Mi-a adus aminte de ce făcuse marii industriași ai Americii în Criza din anii 30. Supra producția o distrugeau(aruncând laptele pe câmpuri, ardeau produsele alimentare, etc) în vreme ce oamenii literal mureau de foame. Asta-i nebunia banului ce te învață întâi să prețuiești lucrurile decât oamenii, iar mai apoi te dăscălește ca să nu ai ochi de milă în fața morții, când bântuie foametea, că numai așa îți poți salva fundul. Curată nebunie.
Așa ”binecuvântați” au fost în anii aceștia încât au dat ortul popii, economicește vorbiind. Și-a uns și Dumnezeu rotițele Lui în iconomia binefacerii și a răsplătirii.

Oamenii străzii sunt și ei oameni, cu toate că societatea noastră decăzută ne face să credem că sunt aidoma unor câini vagabonzi ce merită să fie eutanasiați. O cunoștință mi-a istorisit o întâmplare hazlie despre ei, povestioară adevărată ce revelează omenitatea și sufletul lor. S-a întâmplat să trebuiască să se întoarcă la tomberonul blocului să caute ceva pierdut, probabil aruncat fără știre, și acolo s-a întâlnit cu o bătrânică care crezuse că și cunoștiința mea e din tagma lor, a căutătorilor de comori. Bătrânica era bucuroasă nevoie mare că găsise două căpățâni de varză, ”proaspete”, după cum spunea. În bucuria și recunoștința față de Cer pentru un asemenea dar, bunicuța noastră a îmbiat-o pe noua ei colegă cu o varză.
-Ia-o că am și eu una! râzând și radiind de bucurie bunicuța noastră.
C.S.Lewis spunea că dărnicia creștinească este una din caracteristicile celor ce urmează lui Christ.

O mare parte din banii noștri îi folosim nebunește, fără chibzuință. Există multă durere ce ne înconjoară, oameni fără medicamente, mâncare și ajutor. Eu și tu ne punem de-o parte bani pentru articole de lux, pentru plăcere.
Asta numesc eu nebunie. Când oamenii iubesc lucrurile mai mult decât pe semenii lor, frații lor de la Adam, ce poartă chipul Creatorului, chipul lui Christ ascuns până la Marea Judecată.
Iubim lucrueile, chiar și animalele în defavoarea oamenilor, facem operații, chiar transplanturi la pet-urile noastre, când mii de oameni mor zilnic.
Vecina mea are o familie de câini și pisici, când copii nou născuți sunt părăsiți în orfelinate. Atât de dezagreabili au devenit copilașii, atât de multă milă să-și merite bietele animale, care tot animale răman, orice ar gândi Darwin.
Sau inima noastră e pietroi în veacul ăsta nebun?
Să audă a noastre inimii întrebarea celor de la Black Eyed Pies

Posted in În Arca lui Noe, din ce mai scriu

Capitolul 3 continuare



Raveca credea foarte puţin în Dumnezeu, însă ţinea cu stăruinţă tradiţia bătrânilor. Mergea la biserica satului mai mult de gura lumii decât din convingere. La sat oamenii erau ca într-o familie, nu te puteai dosi de gura lumii, şi rare ori puteai să faci ceva în ascuns.
Când mergea la biserică le lua cu dânsa două sau trei din odraslele ei mai mici. Nu îi necăjea pe flăcăi cu mersul la biserică, fiindcă ca şi ei, acest ritual era o povară obligatorie şi nu o desfătare, cum ar fi trebuit să fie. Fetele abia aşteptau să sosească sfânta zi de duminică, pentru a se găti cu hainele de “mândrit”, singura ocazie în care aveau voie să îmbrace acele haine.
Când ajungeau în locaşul de cult, se înghesuiau şi se îmbrânceau printre oameni până la icoana de la iconostas, pe care o sărutau reverenţios făcându-şi de trei ori cruce. O zbugheau de acolo în balconul bisericii unde erau coriştii, băieţii de vârsta lor, și de unde se vedea clopotul. Fetiţele erau singurele care veneau de la biserică melancolice şi pline de dor după ziua de sabat. Le aduceau pâine sfinţită celor de acasă.
-Astăzi L-am văzut pe Dumnezo, Rodica! exclamă plină de bucurie Naomi.
-E bătlân ca Moț Clăciun? Ale balbă albă? întrebă cuprinsă de fiorii Rodicuţa.
-Nuuu! E tânăr ca şi poştaşul nostru. Era îmbrăcat într-un costum verde. Şi avea joben! spusese Naomi mândră de faptul că-L văzuse pe domnul acela misterios care făcuse cerul şi pământul în vremurile străvechi.
-Jo..cum tu Noemi?
-Ţi-am spus că nu-s Noemi ci Naomi! o mustră Naomi pe surioara ei de cinci anişori, care nu reuşise încă să-l înveţe pe r.
-Se spune joben, e un fel de pălărie.
-Ţi de ţe nu spui pălălie? Unde era Dumnedzeu ? a volbit cu voi? Aţi plimit bomboane cu cocoa?
-Vai, da proastă mai eşti tu Rodicuţa! râse şi se umflă de mândrie ca păunii din cărţile cu animale de la grădiniţă.
Cum să vorbească cu noi? Doar era pe perete.
-Tătea pe pelete ca ţi cadelamblu?
-Nu tu, era pictat pe perete, ca şi-n cărţile cu poveşti! Ce nu pricepi?
-Ţi-a dat popa pită? Îmi dai ţi mie pită?
Mami vleau ţi io să mă duţi la biţelică ţă văd cartea aia male cu poveţi!
-Nu te duc fată până nu creşti mai mare, că dacă-i vezi pe sfinţi si pe balaurii de pe pereţi, o să visezi la noapte cu Bau-bau.
Aceasta era înţelegerea lor cu privire la icoane, Dumnezeu şi biserică. Nu înţelegeau şi nu se osteneau tare mult să înţeleagă. Scripturile, icoanele şi dogma era treaba preotului, că doar de aceea era plătit şi omenit de fiecare localnic.

Credea în farmacia băbească, rare ori mergea la spitalul comunal, şi doctorul Bogdănescu nu îi era la inimă în ciuda faptului că o ajutase întodeauna când îi cerea ajutorul. Ştia că dacă vrei să te vindeci de orice erupţie cutanată trebuie să foloseşti tinctura din răşină de brad, cu gălbenele şi propolis. Această tinctură, folosită cum se cuvine, vindeca orice rană cutanată. Tinctură, alături de alte sute de leacuri băbeşti, făcea parte din farmacia tradiţională, cunoscută şi existentă în fiecare gospodărie.
Pentru tăieturi folosea ceva frunze miraculoase, care puse pe rană, coagula sângele ca prin minune. Arsurile erau lecuite cu un fier rece, aproape îngheţat, care îl aplica pe locul arsurii. Era ca un antidot, alunga durerea şi urma arsurii. Când era cineva muşcat de o năpârcă sau vreun şarpe, aspira cu gura sângele din locul înţepăturii, scuipând totodată şi veninul. Ca prin miracol toate aceste trucuri şi leacuri au vindecat şi au alungat boala, mai bine decât medicamentele şi procedurile spitaliceşti. Aproape toţi recurgeau la farmacia satului, doar când nu aveau de ales cereau ajutorul doctorului Bogdănescu.
Constantin ura orice fel de leac, fie el de la farmacia spitalului, sau făcut de lelea Todosie. Avea credinţa că orice boală se vindecă de la sine dacă o ignoră. Ştia că organismul se poate apăra şi lupta de unul singur. S-a întâmplat într-o primăvară să se pricopsească cu râie de la caprele pe care le mulgea. Tot corpul era contaminat de nişte bube mici, “jubre” cum îi plăcea lui să numească orice erupţie cutanată. Mâncărimea era destul de supărătoare încât Constantin ajungea la capătul răbdărilor, şi-şi blestema caprele, singurele vinovate pentru năpasta ce-a căzut peste el. Rareori îşi pierdea răbdarea, şi atunci când o făcea obişnuia să suduie.
-Hai mă omule să te ung cu răşină, nu mai fi încăpăţânat ca un măgar! încerca Raveca să-l convingă să accepte doctoriile.
-Lasă-mă muiere cu unsorile tale cu flori! Du-te numa’ lasă-mă! şi Raveca înţelesese că nu-i prilej să-l convertească de la rătăcirea lui.
Avea oarecum o plăcere nebună să se scarpine. Plăcerea asta dura câteva minute, conştient că va plăti scump pentru ea. Avea obiceiul să-şi descalţe o cizmă de gumă ca să se poată scărpina “ca lumea”, şi cu cealaltă cizmă se scărpina de la genunchi până la gleznă. Când termina cu un picior, se apuca de celălalt, folosind aceaşi procedură. Pielea piciorului după scărpinare era deshuamată, rămânând tot piciorul o rană deschisă care-l pişca atât de tare că-i dădeau lacrimile. Ştia preţul plăcerii şi nu contenea să rabde mâncărimea. Era încăpăţânat ca un catâr, şi mândru ca o fată mare. Nu cerea sfatul doctorului, şi se uita cu dispreţ la leacurile cu care îl îmbia nevasta lui. Când văzuse Raveca în ce hal e, cum îi arată picioarele şi cât suferă stoiceşte, se găti de oraş, şi lua drumul spitalului, la doctorul satului. Îi dăduse o cremă la tub, de consistenţă şi culoare ca untura de porc, ce mirosea puternic a mentă. După două săptămâni de tratament cu această cremă Constantin scăpase de nesuferita râie, însă nu fu vindecat de încăpățânarea lui.
-Lasă muiere că și așa mă vindecam fără nici o unsoare! Numa’ m-ai năcăjit cu doftoriile tale, ba pot zice că mai tare mă ustura porcăria aia! spunea asta, fiindcă era atât de mândru încât era mai lesne să se arate nemulțumit decât să recunoască că a gândit greșit.

Mai ca toţi fii satului, Raveca nu credea că cineva a fost pe lună, cu toate că asta s-a întâmplat odată cu naşterea ei. Nu credea că pământul se învârte în jurul axei sale, însă mai ales în jurul soarelui. Nu-l credea pe Galileo Galilei. Era încredinţată că soarele se învârte în jurul pământului, care era plat şi mărginit.
-Cum dară să fie rotund pământul? Păi ăi din Ostralia nu ar cădea în gol? Şi nu ar sta cu capul în jos? Ăia care o fost pa-colo şi văzut-a şobolănocu’ cela cu bot de raţă, şi cânile cela ce stăte veşnic în două picioare ca la circ, de ave’ buzunar la burtă, ăia o zis că umbli ca pa-ci. Nu mă bolunzâţi de cap, că prostă nu-s! se apără de fiecare dată Raveca când era întrebată despre “ştiinţă”. Tot așa nu credea în vulcani, radio și televizor. Mai degrabă ar fi crezut în vârcolaci decât în toate acestea.