Capitolul 3 continuare



Raveca credea foarte puţin în Dumnezeu, însă ţinea cu stăruinţă tradiţia bătrânilor. Mergea la biserica satului mai mult de gura lumii decât din convingere. La sat oamenii erau ca într-o familie, nu te puteai dosi de gura lumii, şi rare ori puteai să faci ceva în ascuns.
Când mergea la biserică le lua cu dânsa două sau trei din odraslele ei mai mici. Nu îi necăjea pe flăcăi cu mersul la biserică, fiindcă ca şi ei, acest ritual era o povară obligatorie şi nu o desfătare, cum ar fi trebuit să fie. Fetele abia aşteptau să sosească sfânta zi de duminică, pentru a se găti cu hainele de “mândrit”, singura ocazie în care aveau voie să îmbrace acele haine.
Când ajungeau în locaşul de cult, se înghesuiau şi se îmbrânceau printre oameni până la icoana de la iconostas, pe care o sărutau reverenţios făcându-şi de trei ori cruce. O zbugheau de acolo în balconul bisericii unde erau coriştii, băieţii de vârsta lor, și de unde se vedea clopotul. Fetiţele erau singurele care veneau de la biserică melancolice şi pline de dor după ziua de sabat. Le aduceau pâine sfinţită celor de acasă.
-Astăzi L-am văzut pe Dumnezo, Rodica! exclamă plină de bucurie Naomi.
-E bătlân ca Moț Clăciun? Ale balbă albă? întrebă cuprinsă de fiorii Rodicuţa.
-Nuuu! E tânăr ca şi poştaşul nostru. Era îmbrăcat într-un costum verde. Şi avea joben! spusese Naomi mândră de faptul că-L văzuse pe domnul acela misterios care făcuse cerul şi pământul în vremurile străvechi.
-Jo..cum tu Noemi?
-Ţi-am spus că nu-s Noemi ci Naomi! o mustră Naomi pe surioara ei de cinci anişori, care nu reuşise încă să-l înveţe pe r.
-Se spune joben, e un fel de pălărie.
-Ţi de ţe nu spui pălălie? Unde era Dumnedzeu ? a volbit cu voi? Aţi plimit bomboane cu cocoa?
-Vai, da proastă mai eşti tu Rodicuţa! râse şi se umflă de mândrie ca păunii din cărţile cu animale de la grădiniţă.
Cum să vorbească cu noi? Doar era pe perete.
-Tătea pe pelete ca ţi cadelamblu?
-Nu tu, era pictat pe perete, ca şi-n cărţile cu poveşti! Ce nu pricepi?
-Ţi-a dat popa pită? Îmi dai ţi mie pită?
Mami vleau ţi io să mă duţi la biţelică ţă văd cartea aia male cu poveţi!
-Nu te duc fată până nu creşti mai mare, că dacă-i vezi pe sfinţi si pe balaurii de pe pereţi, o să visezi la noapte cu Bau-bau.
Aceasta era înţelegerea lor cu privire la icoane, Dumnezeu şi biserică. Nu înţelegeau şi nu se osteneau tare mult să înţeleagă. Scripturile, icoanele şi dogma era treaba preotului, că doar de aceea era plătit şi omenit de fiecare localnic.

Credea în farmacia băbească, rare ori mergea la spitalul comunal, şi doctorul Bogdănescu nu îi era la inimă în ciuda faptului că o ajutase întodeauna când îi cerea ajutorul. Ştia că dacă vrei să te vindeci de orice erupţie cutanată trebuie să foloseşti tinctura din răşină de brad, cu gălbenele şi propolis. Această tinctură, folosită cum se cuvine, vindeca orice rană cutanată. Tinctură, alături de alte sute de leacuri băbeşti, făcea parte din farmacia tradiţională, cunoscută şi existentă în fiecare gospodărie.
Pentru tăieturi folosea ceva frunze miraculoase, care puse pe rană, coagula sângele ca prin minune. Arsurile erau lecuite cu un fier rece, aproape îngheţat, care îl aplica pe locul arsurii. Era ca un antidot, alunga durerea şi urma arsurii. Când era cineva muşcat de o năpârcă sau vreun şarpe, aspira cu gura sângele din locul înţepăturii, scuipând totodată şi veninul. Ca prin miracol toate aceste trucuri şi leacuri au vindecat şi au alungat boala, mai bine decât medicamentele şi procedurile spitaliceşti. Aproape toţi recurgeau la farmacia satului, doar când nu aveau de ales cereau ajutorul doctorului Bogdănescu.
Constantin ura orice fel de leac, fie el de la farmacia spitalului, sau făcut de lelea Todosie. Avea credinţa că orice boală se vindecă de la sine dacă o ignoră. Ştia că organismul se poate apăra şi lupta de unul singur. S-a întâmplat într-o primăvară să se pricopsească cu râie de la caprele pe care le mulgea. Tot corpul era contaminat de nişte bube mici, “jubre” cum îi plăcea lui să numească orice erupţie cutanată. Mâncărimea era destul de supărătoare încât Constantin ajungea la capătul răbdărilor, şi-şi blestema caprele, singurele vinovate pentru năpasta ce-a căzut peste el. Rareori îşi pierdea răbdarea, şi atunci când o făcea obişnuia să suduie.
-Hai mă omule să te ung cu răşină, nu mai fi încăpăţânat ca un măgar! încerca Raveca să-l convingă să accepte doctoriile.
-Lasă-mă muiere cu unsorile tale cu flori! Du-te numa’ lasă-mă! şi Raveca înţelesese că nu-i prilej să-l convertească de la rătăcirea lui.
Avea oarecum o plăcere nebună să se scarpine. Plăcerea asta dura câteva minute, conştient că va plăti scump pentru ea. Avea obiceiul să-şi descalţe o cizmă de gumă ca să se poată scărpina “ca lumea”, şi cu cealaltă cizmă se scărpina de la genunchi până la gleznă. Când termina cu un picior, se apuca de celălalt, folosind aceaşi procedură. Pielea piciorului după scărpinare era deshuamată, rămânând tot piciorul o rană deschisă care-l pişca atât de tare că-i dădeau lacrimile. Ştia preţul plăcerii şi nu contenea să rabde mâncărimea. Era încăpăţânat ca un catâr, şi mândru ca o fată mare. Nu cerea sfatul doctorului, şi se uita cu dispreţ la leacurile cu care îl îmbia nevasta lui. Când văzuse Raveca în ce hal e, cum îi arată picioarele şi cât suferă stoiceşte, se găti de oraş, şi lua drumul spitalului, la doctorul satului. Îi dăduse o cremă la tub, de consistenţă şi culoare ca untura de porc, ce mirosea puternic a mentă. După două săptămâni de tratament cu această cremă Constantin scăpase de nesuferita râie, însă nu fu vindecat de încăpățânarea lui.
-Lasă muiere că și așa mă vindecam fără nici o unsoare! Numa’ m-ai năcăjit cu doftoriile tale, ba pot zice că mai tare mă ustura porcăria aia! spunea asta, fiindcă era atât de mândru încât era mai lesne să se arate nemulțumit decât să recunoască că a gândit greșit.

Mai ca toţi fii satului, Raveca nu credea că cineva a fost pe lună, cu toate că asta s-a întâmplat odată cu naşterea ei. Nu credea că pământul se învârte în jurul axei sale, însă mai ales în jurul soarelui. Nu-l credea pe Galileo Galilei. Era încredinţată că soarele se învârte în jurul pământului, care era plat şi mărginit.
-Cum dară să fie rotund pământul? Păi ăi din Ostralia nu ar cădea în gol? Şi nu ar sta cu capul în jos? Ăia care o fost pa-colo şi văzut-a şobolănocu’ cela cu bot de raţă, şi cânile cela ce stăte veşnic în două picioare ca la circ, de ave’ buzunar la burtă, ăia o zis că umbli ca pa-ci. Nu mă bolunzâţi de cap, că prostă nu-s! se apără de fiecare dată Raveca când era întrebată despre “ştiinţă”. Tot așa nu credea în vulcani, radio și televizor. Mai degrabă ar fi crezut în vârcolaci decât în toate acestea.

3 thoughts on “Capitolul 3 continuare

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s