Posted in Cinema

Un vis interesant – Cold war child


Am o repulsie față de cărțile despre vise. Câți autori atâtea păreri. Aici se speculează cel mai mult fiindcă este vorba despre subiectivism. Azi noapte am visat mai toată noaptea un singur vis, defapt era un film la care eu mă uitam, și mă uitam cu interes fiindcă nu-mi aduc nici acum aminte să-l fi mai văzut vreodată.

Era vorba despre un general din armata U.S. în timpul Războiului Rece. Acesta avea un prieten foarte bun cu care a copilărit, Igor, care alesese și el aceași profesie ca generalul nostru, fiind colonel al armatei rusești.  Devotamentul de țară îl face pe generalul nostru să-și sacrifice singurul copil, trimițându-l în Rusia pentru o vacanță de câteva săptămâni la prietenul lui Igor.

Acest băiat era împreună cu vărul său,Jimmy, și avea o misiune secretă de îndeplinit. Purta cu el un dispozitiv mic, care era o bombă cu efecte distugătoare devastatorare. Plecau amândoi în vacanță la prietenii lor din Rusia, copii colonelului.

Băiatul generalului începe să-i fie teamă și era într-o continuă angoasă, însă Jimmy controla situația încurajându-l.

Tema filmului era aceasta, generalul care își sacrificase fiul și prietenia pentru devotamentul lui patriotic. Nu știu cum s-a terminat, fiindcă m-am trezit.

Posted in Cărţi apărute, din ce mai citesc

Memoria vegetală, Umberto Eco


Cum de suntem în stare să recunoaștem o persoană dragă chiar după câțiva ani (și după ce i s-a modificat fizionomia) sau să găsim în fiecare zi drumul spre casă, deși pe ziduri sunt alte afișe și poate magazinul din colț a fost zugrăvit în alte culori? Pentru că am reținut numai unele trăsături fundamentale ale chipului drag sau ale traseului obișnuit, ca pe o schemă care rămâne neschimbată dincolo de numeroasele schimbări de suprafață. În caz contrar, mama încărunțită sau casa cu jaluzelele în alte culori ne-ar apărea ca o experiență nouă, de nerecunoscut.

Această memorie selectivă, atât de importantă pentru a ne permite să supraviețuim ca indivizi, funcționează și la nivel social și permite dăinuirea comunității.

Memoria vegetală, Umberto Eco, Rao 2008.

Posted in În Arca lui Noe, din ce mai scriu

La început


Era marți seara, singura seară când puteam viziona un film artistic. Aveam un televizor produs în țară, la care din jumătate în jumătate de oră îi dispărea imaginea și făcea purici foarte zgomotoși. Eram mulțumiți oricum, ba eram mândri că aveam TV alb-negru Sport. Acum îmi dau seama că mă uitam la un film marca Woody Allen trist, ba chiar bolnăvicios pentru un puști de cinci ani. O doamnă prezentabilă ne povestea filmul, așa ca să nu-i reproșăm ei că nu ne-a plăcut, că am crezut că o să vedem cowboy și multe pistoale.

Nu știam dacă frații mei aveau aceeași experiență, eu însă intram parcă în pielea personajului principal, care de obicei avea necazuri mari. Mi-aduc aminte că nu mi-am putut abține zbuciumul, durerea și lacrimile când personajul meu fusese ciuruit mișelește de către o bandă de mafioți italieni.

-E doar teatru, – obișnuia tata să ne dezvăluie – se prefac, acu moare, și poimâine îl vezi în alt film!

Tata nu se uita la televizor, spunea adesea că sunt rătăciri, că mai degrabă ne vând minciuni, ne dezinformează. El era însă tehnicianul nostru la nevoie. Când ”intra dracu-n el”, după cum spunea tata, apărea aidoma  unui exorcist experimentat și îl repara în stilul lui. Odată îi trăsese un pumn în creștet și puricii dispărură precum ai clipi. Și el se miră că ”demonul televizorului” se lasă păgubaș așa de iute.

-Ce plângi mă prostule! – Mă dojeni frati-mio  cel mare – Data viitoare mai vezi tu filme, iată acum plângi, la noapte te smiorcăi mamii că vezi babe cloanțe pe pereți!

Avea oarecum dreptate, pentru un puști de cinci ani e foarte greu dacă nu imposibil să facă diferența dintre real sau ficțiune, film sau viața reală.

Un gând se ivi în sufletul meu înnourat, deprimat din cauza tragediei suferite de eroul meu. Mâine, defapt mâine și încă o zi, și după aceea mă duc pentru prima dată la Răcătău, la bunica. Acest gând, promisiunea mamei, mă redeșteptă din gândurile mele, și sufletul mi se însenină, fiind umplut de bucurie și pace.

Mai fusesem la Răcătău de nenumărate ori, acolo mă născusem, însă amintirile precedente s-au șters din căpușorul meu, și credeam că va fi ceva inedit.

Locuiam cu părinții într-un apartament ieftin și spațios, fără căldură și friguros. Locuiam camera cea mare, și ne încălzeam la o sobă veche, dar călduroasă. Apa o încălzeam pe sobă, nu făcusem o baie ca toți oamenii decât târziu, și doar sâmbăta două ore. Sâmbăta ne chema mama de prin curtea școlii unde ne petreceam veacul, ne adunam bucuroși că o să ”înotăm” și să ne scufundăm în apă cu adevărat caldă. Nu țin minte să fi avut jucării, însă ne jucam tot timpul. Ne transformam papucii de casă în camioane, și uite așa fiecare se mandrea că avea două trei mașini. Când ne jucam ”mare”, un fel de teatru, fiecare era un personaj, aveam bani destui, ba chiar și cecuri. Biletele de răscumparare, cu amenințări, bani, pistoale cât de multe, făcea viața jocurilor noastre.

Eram săraci însă eram plini de viața și bucurie. Nimic nu ne lipsea ca să trăim decent și vesel. Dimineața adesea mâncam ceai din zahăr ars, altul nu era la prăvălie. Aveam bani și nu aveam ce mâncare să cumpărăm cu ei. Mama și tata cumpăra covoare și mobilă. Pâinea era doar una, cu măsură, însemnată cu cuiul. Tata cu unchiul Vosi au plecat odată la București după mezeluri și slănină. N-a adus decât slănină, și acolo era lipsă.

Mama m-a trezit cu noapte-a-n cap, să nu pierdem singurul autobus către Răcătău. M-a îmbrăcat supărată că la anii mei nu știu încă să-mi fac șireturile la încălțări. Ajunsesem în stație, lume multă de parcă așteptau trenul. În autobus mirosea a motorină, miros de oameni care îngrijesc animalele, și era larmă multă. Gura femeilor domina atmosfera, o mie de știri și curiozități de la oraș circulau necontenit în văzduhul nevăzut. Ce era curios mi-era, că toți se cunoșteau, erau mai toți înrudiți, ba se cunoșteau de la școală, oricum dacă erai necunoscut toți ochii erau pe tine, chiar de erai un biet copil de cinci ani cum eram eu.

Casa bunicii era din-jos de pantă, la numărul 29. Era o casă nici mică, nici mare. Potrivită și frumoasă. O asemăn cu o gară sau un tribunal, ba chiar spital, unde se găsesc o gloată de oameni, care vin și pleacă. Bunica avea unsprezece copii, și totuși se bucura de venirea noastră, ”să nu rămână singură”. Ei vin, și pleacă, dar tu rămâi cu mine vara asta, și are cine să-mi ție de urât și să-mi aducă o cană cu apă.