Posted in Uncategorized

Copilăria II


Dealurile acestea sunt spinarea lui Dumnezeu. Dacă așa arată spinarea Lui, gândiți-vă cât de frumoasă trebuie să-I fie fața. Părintele Cleopa

10491271_668319973223886_728289981099628876_n.jpgDealurile Răcătăului. Școala din Vidreni

Niciunde nu-l cunoști mai intim, frumos, gingaș pe Dumnezeu ca la sat. Veșnicia își are obârșia la țară. Grădină a Paradisului extinsă, unde niciodată copil fiind,  nu am avut sentimentul că locuiesc la est de Eden. Dumnezeu te îmbrățișează, te protejează în aureola sfinților și te plimbă de mână prin Narnia. Chiar dacă nu te-ntâlnești cu inorogi, nimfe, eroi sau trădători, toată lumea fantastică e prezentă cu tine de-a lungul copilăriei. În liniștea și minunea naturii l-am auzit pe Dumnezeu râzând întru bucurie cu mine, cuprins pueril în jocurile și aventurile mele. De-aceea îl plac mai mult pe Emil Brunner decât pe Karl Barth. 🙂 Experiența e covârșitor mai puternică decât rațiunea, iar asta are ceva de spus și pe tărâmul teologiei.

11001177_795985823790633_1713564982_o.jpgÎn poza aceasta nu e Patrick, fiul meu cel mare, sunt eu la 3 ani în curtea bunicii de la Răcătău

Am găsit că la țară era mai toate de-a-ndoselea decât „la bloc”. Limbajul, comportamentul cu vecinii, și viața de-aici se ploconea idolatru pe-altarul muncii. Dacă nu-ți plăcea munca, dacă te găsea cineva lenevind erai ostracizat, ștanțat cu numele de puturos. Bunica vorovea cu mine o altă limbă. Și nu se chinuia să mă-ajute cu sinonime, trebuia să învăț lingua franca a Răcătăului. Acum realizez că oamenii din Răcătău, conservatori fiind, au păstrat o droaie de cuvinte maghiare, de pe vremea când zona era parte a Imperiului Austro-Ungar. Bunica mi-a povestit odată, că veneau în Cluj de vreo două trei ori pe an, dacă erau norocoși cu o căruță, însă de cele mai multe ori pe jos. Iar granița României era aproape, Clujul era unguresc. A aldui, vintriș, târnaț, verandă, laboș, nătraji, pișcoș, laboș, sunt cuvintele care mi le-amintesc de pe atunci. Dar cele mai grele erau cuvintele de direcție, erau maghiară pură pentru mine. Eram pierdut.

Dacă te-ntâlneai cu un străin (care era străin doar pentru tine) trebuia să-i dai binețe, care urma inevitabil întrebarea polițenească:

-Băi fecior, de-a cărora ești tu, măh? Și eu răspundeam în ritm de allegretto :

– Nepot a lui Găvrilă a Sandului!

-Bine, bine, da` de-a cărora a lui Găvrilă a Sandului?

-A lui Leontina…îi răspund fâstâcit și agitat arătând că mai am și altă treabă.

-A lui Diordică (Gheorghe) taragotistu`? exclamă încântat străinul. Și așa erau cu toți. În anii următori fiindcă mă cunoșteau, mă întrebau ce mai fac ai mei.

Perioada ce am petrecut-o la Răcătău a avut o influență puternică asupra teologiei mele. Eram radiat cu doze peste normal cu doctrina penticostală de către unchiul meu. Îl apreciam fiindcă nu-și ieșea din țâțâni, nu suduia când câteodată era firesc să o facă. Răbda durerea ciocanului peste dejte ca un martir fără să-L blasteme pe bunu`Dumnezo. Acesta era etalonul meu de verificare a cuiva dacă-i bun creștin ce l-am păstrat până m-am copt. Dacă ți se rupe scara putredă și te dai de pământ, nu blăstăma, dă slavă Domnului!

Toți prietenii lui unchiu` aveau un fel de titlu: frate/soră. Nu foloseam tanti sau nenea ci frate/soră. Pe-atunci credeam că-s un fel de grade în loja ce-o numeau adunare, un fel de biserică dată-n var. Odată a venit lelea Todosie, și m-am adresat ei cu sora! Mi-am pus-o în cap, era și pilită:

-Mă fecior, da` tu de-a cărora ești…?

N-am trăit niciodată cu o așteptare a împlinirii  escatonului mai acerbă decât în copilărie. Maranata! Dumnezo vine, trebuiesă să te uiți la cer, dacă vezi un cal alb și-un cavaler în platoșe strălucitoare, atunci game over! Puneam întrebări puerile, stupide

-Dar pot  să-mi lego-ul cu mine?

Mi-am dat seama din fragedă pruncie că există mai multe versiuni a lui Dumnezeu: un dumnezeu ce-i place să aibă multe tablouri, altul să fie ascuns în nori care-i plictisit de toată Zidirea și vrea un alt joc. Unul care-i place muzica lăutărească, celuilalt muzica sobră de mormântare. Unuia îi place crucifixul, celălalt îl detestă. Unul n-are treabă că duhănești, bei un pahar sau sudui ocazional, celălalt își pregătește norii și fulgerul precum Zeus.

Paralel cu aceste versiuni am auzit un glas, am simțit prezența lui Dumnezeu în natură. Un personaj cu prezență părintească, ce râdea prostește în jocurile noastre, ce așternea pentru noi un covor cu-o lume din Narnia.

Advertisements

Author:

şoţul Veruşcăi,tatăl lui Patrick & a lui Nathan

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s