Când Dumnezeu îți fură memoria- exercițiu de imaginație


M-am trezit cu dureri de cap și amețeli ca niciodată. Mă găseam într-o cameră străină, dichisită de lucruri care nu le găseam locul, rostul, familiaritatea. Eram singur. Părea a cameră de spital și totuși nu era. Lipsea mirosul de formol, iod, dezifenctante, urină. O simplă explicație ce-mi veni în minte a fost accidentul. S-a întâmplat! Lovit cu măciuca de baseball în cap, mi-a  furat cineva scara de sub picioare, sau m-a pupat un fulger pe câmp. Vestea bună e că supraviețuiesc. Vestea proastă e că nu-mi aduc aminte nimic, nici propriul nume. Îmi scotorocesc memoria și tot ce am găsit era perioda copilăriei. Mi-era dor deja, până la plâns de părinții mei, frățiorii mei. Unde sunt acum? Unde e hărmălaia din casa părintească? Aveam nevoie ca de suflare de-a lor hârjoneală, sfadă, joacă. De cântul tatei la taragot, de pedeapsa mamei. Poate sunt la bunici!, un gând încearcă să mă liniștească. Trebuie doar să ies în ograda de pe lunca Someșului, să aud cocoșul și haremul lui de găini, ce obișnuiam să le fugăresc întru găițeală. Să mă prind de blana unei oi și să nu mă desprind de ea vreme de două stații. Da, trebuie doar să ies afară!

Dar de ce stau într-un pat așa mare? Unde dracu mă aflu? Ce naiba e cu picioroancele astea hîde, demne de un monstru din lumea lui Guliver? Mă retrag ghem în cuibul patului de frică. De ce am crescut într-o noapte cât alții într-un veac, de ce mi-a îmbătânit pielea, vocea, genunchii întru scârțâială? întrebări ce mi-au acutizat durerea de cap și neliniștea sufletului. Angoasa, îndoiala, disperarea, deznădejdea dădeau petrecere înlăuntru-mi.

Am început să urlu, să plâng ca un copil. Tonul, intensitatea, ritmul plânsului arata cine sunt, un copil ce are nevoie de îmbrățișarea părinților. Intră doi sau trei tineri, îmbrăcați colorat aidoma unui papagal din ecuador. Erau asistenții medicali. Sunt într-un spital totuși . De ce? de când ? și până când?, nu-nțeleg și ei nu se obosesc să-mi deslușească, obosiți fiind de atâtea explicații ce par a fi în zadar.

Mă-mbracă, mă schimbă ca pe-ul olog, un beteag cu handicap. Ies în curte. Toți oamenii sunt bătrâni. Dau târcoale lumii de-afară. Mică. Prea sufocant de mică. Pesemne că demiurgul creator e obez și pe noi ne-a înghesuit într-un scuipat de geografie, ce n-a rămas atinsă de burta lui.

Mă-ntorc în camera mea să găsesc un indiciu. Văd poze. O muză și doi tineri. Alții mulți copilași pe lângă ei. Îmi sunt cunoscuți și totuși nu reușesc să încropesc un nume. Soția? Fiica?, copiii?, nepoții? Strănepoți? Mă uit în oglindă. Un moșneag simpatic, dar disperat și plin de teamă. Fantoma mea? Îngerul meu păzitor? Văd același chip, dar mai întinerit pe unele dintre cărțile din biblotecă. Sunt ale mele? De ce naiba nu-nțeleg nici titlul cărților? De ce nu-nțeleg nicio propoziție? Pesemne că mi s-a ars hardiscul!  Dumnezeu mi-a furat memoria! Situație apocaliptică, ce niciodată nu m-am gândit și niciodată nu te poți pregăti să-i faci față.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Advertisements

3 thoughts on “Când Dumnezeu îți fură memoria- exercițiu de imaginație

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s