Critica textualã a Scripturii e o disciplinã nouã în teologie, înjuratã, lãudatã sau scuipatã în cãrți, bloguri, feisbuk sau conversații zilnice.
Eu o compar cu disciplina chirurgiei în medicinã. O comparație imperfectã, dar pentru mine e destul de bunã. Medicina a existat decând lumea, la fel ca teologia. Nu însã și chirurgia, sau critica textualã. Acestea și-au câștigat dupã lungi controverse, dispute, denigrãri, procese, demonizãri, un loc de cinste, indispensabil în disciplina mamã. Coptii înfiați, înfierea câștigatã prin merit, nu din dragoste.
Anatomia omului s-a descoperit prin bisturiu. Clandestin. Doctorii beleau cadavre pe-ascuns. Au descoperit pentru început cã venele poartã sânge nu aer cum bãnuiau ei pânã atunci. Primul transplant s-a fãcut de la un negru la un alb (sau invers) în anii ’60, în plin rasism, în ciuda opoziției bisericii catolice.
Eu cred cã specialiștii au început sã beleascã textul biblic când era deja mort. Clandestin. Ascunși de ochii fețelor bisericești. Cotrobãind prin mațele textului, au gãsit metode sã-l resusciteze. Când a publicat Renan, scriind cã Isus s-a nãscut în Nazaret, și-a pus popimea-n cap, Huuuh, ereticul!
Se credea că textul divin e sacru, precum corpul uman, și vreme de veacuri, Biserica, era arhanghelul păzitor a tărâmului edenic.
Ambele discipline sunt indispensabile, însã trebuie mânate, conduse, practicate cu o eticã sănătoasă. Spun asta când citesc cã primul bãrbat a nãscut un bebe. Asta nu se putea fãrã ajutorul chirurgilor. Nu vrem crimã însã nici anormalitate, de la chirurgi și bibliști.
Perfectio in Spiritu 