Domnul/ domnitorul


 

 

Citesc cartea lui Jose A. Pagola, Jesus- An Historical Approximation.  Când istoria o convertești în teologie,

Când un popor era cucerit după o campanie violentă de către romani, victoria era celebrată cu o solemnitate specială.  Generalul victorios conducea o procesiune civică-religioasă pe străzile Romei: oamenii puteau contempla nu doar prada de război, ci și pe generalii învinși, ce erau înlănțuiți și așteptau spectacolul execuției. Puterea militară a biruitorilor și umilința învinșilor era vădită oricărui spectator.

Populația subjugată nu trebuia să uite că trăiesc sub călcâiul Imperiului Roman. Statuia împăratului, ce stătea alături de cele ale zeilor tradiționali, era acolo să le reamintească asta. Prezența lui în temple sau în spațiul public al orașelor invita pe toți oamenii să i se închine lui ca unui adevărat Domn. Însă cea mai eficientă metodă de a-și supune poporul a fost prin teroare și pedeapsă. Roma nu avea milă în fața rebeliunii. Legiunile puteau lipsi din anumite zone, însă erau aduse îndată în caz de rebeliune. Practica răstignirii, decapitării în masă, capturarea slavilor, arderea satelor și masacrele urbane nu aveau alt scop decât de a pune teroare în populație. A fost cea mai eficientă cale de-a sădi fides sau loialitate în inimile oamenilor.

Citiți Evanghelile cu acest gând. Ce diferență e între Iisus și Cesar. Ce e interesant e că nu de puține ori Biserica a revenit la tiparul roman de a-și supune credincioșii, din păcate…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s