Furculițele de aluminiu


De-atunci urãsc Mãrișelul. Un loc pitoresc, edenic paralel cu Rãcãtãul. Eram elev la Rãcãtãu. Clasa a IV-a. Într-o zi secretara a întrerupt lecția și m-a cerut sã mã ducã într-o excursie în Mãrișel. Era mãrișeancã. Era toamnã, iar secretara, un fel de Ana Pauker în școala noastrã, venise sã-și culeagã sclavii pentru plantația ei de picioci. Ei le numeau pere. Îmi plãceau perele ca naiba.De-atunci am fost trãznit de atent cu regionalismele! Mergem în aceastã excursie sã adunãm pere din rai.

Duduia avea o fatã fandositã, mocancã ce se scremea sâ voroveascã domnește. Atunci am vãzut prima datã o manichiurã de piți și cules de picioci cu mãnuși sterile. Le culegea ca la arheologie, cu grijã și gingãșie, de parcã gãsea cu fiecare piciocã uoul de haur din curu-gãinii-babii din poveste. Mai avea un fiu ce era bubos rãu de snobism. Toatã ziua n-a vorbit cu noi, sclavii. Mã amuzam cã era obligat sã foloseascã aceași budã din fundul grãdinii, dar na! caca lui mirosea a rozmarin, cã-i din cur de prinț și Ana Pauker.
Când am ajuns la casa mamei ei, ce sã vezi, muma pãdurii! Baba Clonțã, în chip, vorbã și umblet. Tãte poveștile sunt adevãrate. Când am vãzut cã ea e bucãtarul, mi se pune pe retinã vraciul ãla din Scary Movie ce învârte-n laboș cu unghile-i de cioarã. Când am intrat în hruba de casã, era întuneric precum într-un cavou. Baba avea cãtre 100 de ani, însã casa parcã i-a lãsat-o moștenire un strãbunic boschetar de-a lui Avram Iancu.

Tacâmurile de aluminiu, pãtate cu toate ciumele veacurilor. Detergentul nu fusese descoperit pe vremurile și plaiurile alea. Duhneau a dinți nespãlați și cariați de vrãjitoare. Le-am spus fraților mei, avertizându-i. La halealã, noi toți sclavii, ne-am transformat bindeurile flãmânde în mațe de pustnic.

-Știi, tanti secretarã, nu ne este foame. Nici nu știm ce-i aia. Ne-ajunge pitã. Pitã goalã mâncam pe nerãsuflate. Dã-ne gologanii cã inventãm noi un Mac chiar dacã nu exista pe-atunci. Cu cojile de pitã am rãmas. Frati-miu Adrian, pe-atunci adolescent, începu sã blagosloveascã, de zicea-i cã e pe fir cu Sânt Ilie, trãznitu’:

– Nu mai vreau banii mei, dar mã rog ca hoșca sã-i foloseascã pân-la ultimul bãnuț pentru leacuri de uãchi.

Eu nu înjuram, cã eram cotcodak de pocãit, instruit în cumsecãdenie de unchiu’ penti, dar m-am rugat:

-Domne’, dã-mi-o Domne’ pe mâna mea odatã!

Acu’ doi ani, dau nas în nas cu ea la Urgențe, eu în halat halb, boss în trebã, ea umbla cu tãrãșenii sã-și încropească pensie mai rotunjoară de boalã din pixul meu de doftor, cã plouã de la UE cu ieuroi. Când mã vede exclamã într-u bucurie:

-Dumnezo’ mi te-a scos în cale! Mare-i Dumnezo! Uite…

-Vã cunosc de undeva? fac pe prostu’.

-Eu sunt secretara de la Rãcãtau, nu mă mai știi Liviuț?

-Torționara de la Mãriașel, mi-amintesc. Marș sã nu te vãd cã-mi aduc aminte de furculițele lui mã-ta și numa-te borãsc!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s