Posted in din ce mai scriu

Când Gizăs îți face cu ochiul


Am stat doi ani în bancă până la botez. Eram neofit. Nu eram vrednic pentru Împărtășanie. Nici kosher. Când trecea diacu în dreptul meu cu sucul de struguri și pita pe plită, nu mă baga în seamă precum odinioară Îngerul morții pe ovreii înrobiți în Egipt, la primul Paște. La paștele cailor îmi vine și mie rândul, îmi ziceam  frustat. Atmosfera nu era de sărbătoare ci de mormântare. Toci boceau, niciunul vesel. În vreme ce se perinda diacu printre rânduri cu potirul și pita, adunarea se cânta în bocete. Eu cum mi-am terminat Tatăl nostru îmi aruncam privirea pe aici, pe acolo. Peisaj colorat în culorile vieții.

Cina (Domnului) Împărtășanie-Euharistia era o sărbătoare lunară la farisei, ce se ținea anunțată cu trâmbițe, în ultima săptămână din lună. O sărbătoare la care era musai să participi, chiar dacă nu aveai încă dezlegare să guști din bunătățile Domnului. Era un fel de Jubileu. Trebuia în toată luna să-ți rezolvi, în stil pocăiesc, certurile, neînțelegerile, zavistiile, bârfele, ura, toate tărășeniile. Pesemne că comunitatea realiza că toate bulendrele nu s-au spălat așe cum trebuie, iar prezența Domnului nu era o pricină de bucurie, ci un moment de groază. Mânia lui Dumnezeu se simțea prezentă, în deacu ce se credea Îngerul Morții, ce plimba potirul la cei vrednici.

Pe lângă murmure, boceli în rugăciune auzeam și șușoteli. Îmi întorc capul. Fratele X cu sora(muierea) lui X erau în tratative de pace. Comunicau vizual. Vine în spatele lor Îngerul Domnului cu potirul și nu s-au împăcat. E mai lesne să-ți ceri iertare făcând cu ochiul, decât să fi umilit în pocăință acasă de nevastă. Clipești cu uăchiul și Gizăs te-a iertat, dacă și păgubitul îți răspunde afirmativ.

eye-contact

Unii alegeau să se spovedească în camera pentru copii, care acum era golită, fiindcă episcopul fariseu aștepta păcătoșii la mărturisire. Puțini alegeau calea asta. Era umilitor să te vadă toți sfântocanii că recunoști că ai nevoie de spovedanie. Doar ortodocșii au nevoie de spovedanie, patrașir, lumânări și o scară a lui Iacov cu sfinți birocratici, ce-ți pierd rugăciunile adesea. Noi avem linie directă cu Yahweh. Cu Jesus. Și dacă Gizăs îți face cu ochiul, ești mântuit!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Posted in din ce mai scriu

Când Dumnezeu îți fură memoria- exercițiu de imaginație


M-am trezit cu dureri de cap și amețeli ca niciodată. Mă găseam într-o cameră străină, dichisită de lucruri care nu le găseam locul, rostul, familiaritatea. Eram singur. Părea a cameră de spital și totuși nu era. Lipsea mirosul de formol, iod, dezifenctante, urină. O simplă explicație ce-mi veni în minte a fost accidentul. S-a întâmplat! Lovit cu măciuca de baseball în cap, mi-a  furat cineva scara de sub picioare, sau m-a pupat un fulger pe câmp. Vestea bună e că supraviețuiesc. Vestea proastă e că nu-mi aduc aminte nimic, nici propriul nume. Îmi scotorocesc memoria și tot ce am găsit era perioda copilăriei. Mi-era dor deja, până la plâns de părinții mei, frățiorii mei. Unde sunt acum? Unde e hărmălaia din casa părintească? Aveam nevoie ca de suflare de-a lor hârjoneală, sfadă, joacă. De cântul tatei la taragot, de pedeapsa mamei. Poate sunt la bunici!, un gând încearcă să mă liniștească. Trebuie doar să ies în ograda de pe lunca Someșului, să aud cocoșul și haremul lui de găini, ce obișnuiam să le fugăresc întru găițeală. Să mă prind de blana unei oi și să nu mă desprind de ea vreme de două stații. Da, trebuie doar să ies afară!

Dar de ce stau într-un pat așa mare? Unde dracu mă aflu? Ce naiba e cu picioroancele astea hîde, demne de un monstru din lumea lui Guliver? Mă retrag ghem în cuibul patului de frică. De ce am crescut într-o noapte cât alții într-un veac, de ce mi-a îmbătânit pielea, vocea, genunchii întru scârțâială? întrebări ce mi-au acutizat durerea de cap și neliniștea sufletului. Angoasa, îndoiala, disperarea, deznădejdea dădeau petrecere înlăuntru-mi.

Am început să urlu, să plâng ca un copil. Tonul, intensitatea, ritmul plânsului arata cine sunt, un copil ce are nevoie de îmbrățișarea părinților. Intră doi sau trei tineri, îmbrăcați colorat aidoma unui papagal din ecuador. Erau asistenții medicali. Sunt într-un spital totuși . De ce? de când ? și până când?, nu-nțeleg și ei nu se obosesc să-mi deslușească, obosiți fiind de atâtea explicații ce par a fi în zadar.

Mă-mbracă, mă schimbă ca pe-ul olog, un beteag cu handicap. Ies în curte. Toți oamenii sunt bătrâni. Dau târcoale lumii de-afară. Mică. Prea sufocant de mică. Pesemne că demiurgul creator e obez și pe noi ne-a înghesuit într-un scuipat de geografie, ce n-a rămas atinsă de burta lui.

Mă-ntorc în camera mea să găsesc un indiciu. Văd poze. O muză și doi tineri. Alții mulți copilași pe lângă ei. Îmi sunt cunoscuți și totuși nu reușesc să încropesc un nume. Soția? Fiica?, copiii?, nepoții? Strănepoți? Mă uit în oglindă. Un moșneag simpatic, dar disperat și plin de teamă. Fantoma mea? Îngerul meu păzitor? Văd același chip, dar mai întinerit pe unele dintre cărțile din biblotecă. Sunt ale mele? De ce naiba nu-nțeleg nici titlul cărților? De ce nu-nțeleg nicio propoziție? Pesemne că mi s-a ars hardiscul!  Dumnezeu mi-a furat memoria! Situație apocaliptică, ce niciodată nu m-am gândit și niciodată nu te poți pregăti să-i faci față.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Posted in din ce mai scriu, Teologie, Tradiție

La est de Eden, sau de ce am părăsit Grădina?


Cum mulți știu, am început să fiu interesat de teologie după o lectură a unei cărți semnate de Ellen White. Și bine că n-a scris acolo să dau friend la gașca ei, fiindcă nu mai păpam eu șorici. M-am oprit întâmplător la penticostali, poposind aproximativ 10 ani. În primii ani am crezut că a dat norocul peste mine, și am dat de târnațul lui Dumnezeu. Când ești entuziast mintea-ți trage un pui de somn. Când te trezești la realitate te întrebi ce-ai băut.

La o biserică de la țară relațiile dintre confesiuni e asemănătoare cu galeriile de fotbal. Câteodată se lasă cu bătaie, cum vedem periodic la televizor. Dacă-ți place Chelsea trebuie să-i urăști pe cei de la Arsenal, Dinamo pe Steaua, pocăiții pe ortodocși și viceversa, penticostalii cu baptiștii erau ca doi maidanezi ce se mârâie pe uliță.

Odată ce ai înțeles cum stă treaba și dorești să rămâi, trebuie neapărat să te botezi. Botezul trinitar de la ortodocși sau catolici nu se pune. Și trebuie să te speli de toate idolatriile de la ortodocși. Sunt mai antiochieni cu interpretarea lemnului și chipului din Isaia și Romani, și mai alexadrieni cu texte greoaie, sau clare care vin în contradicție cu sistemul lor doctrinar. E foarte lesne să driblezi texte cu Nunta din Cana, diulul cadou a fiului risipitor, etc.

Cuvântul Tradiție, des întâlnit la ortodocșii, la evanghelici are o conotație negativă. Paradosis-ul, ștafeta înaintașilor noștri, comoara de preț ce trebuie să ținem cu dinții. Cum o definea Jaroslav Pelikan, tradiția e credința vie a celor morți, tradiționalismul e credința moartă a celor vii. Nu știu cât știu credincioșii obișnuiți de rădăcinile lor. De Strada Azusa și începutul penticostalismului în America, acum mai bine de un veac. Noi ne ancoram într-o tradiție nescrisă, lăsată de bătrâni, ce nu i-a văzut nimeni. Se mai lăudau penticostalii că rădăcinile lor sunt din Fapte, comic sau nu, e ca în filmul alb-negru cu doctorul renumit când călătorește în Transilvania cu trenul din America, și coboară la a treia stație. Cei două mii de ani ce ne despart de creștinismul primar, perioadă înfloritoare pentru literaratura și viața Bisericii, e în negură pentru evanghelici. Ce penticostal sau baptist e interesat de lucrarea Despre Duhul Sfânt a Sf.Vasile?

Mulți cred că Scriptura, singura autoritate la evanghelici, a fost răpită de Luther de la Vatican, precum odinioară Prometeu focul de la zei. Asta-i când citești doar broșuri despre istoria bisericii. Scriptura și doctrinele mari e un produs a Bisericii universale. Biserica a păstrat Scriptura, ea și-a bătut capul cu ce carte rămâne și care pleacă în bibloteca gnosticilor. Am crezut că Dumnezeu și-a pus cei mai buni elevi la dictare. Unii cred că a picat pachet din cer. Precum Coranul. Povestea este lungă și nu atât de ruptă din frații Grim.

A trecut mai bine de-un veac și nu avem literatură evanghelică. Teologii, care mai trebuie să și gândească, sunt sufocați. Unii au fost înlăturați fiindcă nu gândesc cum le dictează șeful de partid. Unde sunt comentariile biblice? Africanii cred că au una. Unde e literatura evanghelică?

Mi-am tocit simțul și dorul pentru minuni lucrând în spital, văzând moartea cum stă la taclale cu ființa umană. Nu mai poți crede în minuni după ce vezi un bebeluș mort. Mi s-a rupt antena. Tocit senzorul. Am început să mă gândesc mai mult la Cruce decât la Înviere. Dumnezeu e prezent în suferința umană, de asta sunt convins. Restul e taină.

Scriptura nu-i o carte pentru cei cu plan de 3 capitole/zi. Da, poți s-o citești ca pe-o scrisoare de dragoste, ca pe-un ziar să afli cum mai stă treaba, ca pe-un horoscop, sau pe-o carte de bucate. De aci și atâtea viziuni absolute. De-aci atâtea expresii, Biblia spune clar!

Universitatea evanghelică din România e influențată politic, precum tot sistemul evanghelic. Când a venit Miroslav Volf, teologul croat ce a scris cărții ce au intrat în Cele mai bune publicații creștine a secolului trecut, noi am făcut scandal. Și Tăriceanu ce mândru șade la Emanuel. Luați model! Iată omul!download

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Posted in din ce mai scriu, Poezie

Dumnezeu iubește femeia


Dumnezeu iubește femeia.

El a creat Zidirea în chip de mamă,

Cu cei doi sâni ce hrănesc omenirea:

Iubirea și frumosul.

Maria și Eva,

începutul și plinirea-omenirii.

Lumea rămâne o caricatură

În patriarhatul, sclavia și mândria

Adamului ce nu iubește femeia. fb_img_1488354359162

                                     sursa

 

Posted in din ce mai scriu, Poezie

Euharistie


Dumnezeu ne așteaptă duminică,

ca pe copiii Lui, să ne dea pită.

fără condică de prezență, sau absență,

doar cu bucuria reîntâlnirii, în poală

să ne găsim bârlogul, culcușul, viața.

 

Ne dă pită, sau mere din Pomul Vieții,

după străpăzirea dinților cu corobețe,

lacom șterpelite din grădina reptilei…

Ne dă pită, leac pentru burtă și limbă

după atâta bubă și gastrită.

 

El vrea copilași, în poală, la poveste

despre lumea Lui fără supereroi,

doar David și Iosua zburdă ștrengărește

în grădina-i fără strigoi,

mica ogradă cu loc pentru noi.

 

Ne așteaptă duminică, în barba-i patriarhală

să ne găsim odina,

după atâta pribegire și uitare,

să mâncăm pită,

în poala-i plină de sfărmuri și iubire.

 

Posted in din ce mai scriu, Poezie

Eden și Gheţimani


garden-of-eden

Eden și Gheţimani, alfa și -omega Zidirii… 

Trăim în anexa istoriei,  trei pagini până la sfârșit. 

Totul s-a trăit, s-a iubit, dovedit. 

Se va face sul universul, un fișier ce nu va mai fi găsit 

Nici în Recycle Bin, nici în iadul prăjit, 

Din mațele prăpăstii, din fără-fundul Ghenii. 

Nu vor mai fi nici draci cu furculițe barbeque, 

Doar Origen și Barth vor ține omilii, 

În ciuda sfântocanilor lui Calvin

Ce-mpart garsoniera cu papii. 

Posted in din ce mai scriu

Indienii mei


Mi dor de-un wrestling cu indienii mei,

Nathi să-mi gâdile gâtul, iar Patrick să sară-n suliță pe mine,

Să mă las bătut, să mă sufoc de râs sub ei,

Să scap de ale lor mânuțe când îi asmuț pe tine.

 

 

Mi dor să dorm cu Nathy când visează cu escavatorul,

Și mă-mpingă împreună cu gunoiul, între brusturi și urzici.

Mi dor  Patrick, ce-mi croșetează părul,

Fumându-și degețelul, cu poftă-n ascunziș.

 

Să cânt la fluier pe-a grăsunului burtică,

Un Babel turn din lego să clădim,

Buchisind o cărticică, eu să n-nțeleg nimica,

Pe-a turnului băncuță, ungurește să citim.

 

Posted in din ce mai scriu, Familie

Requiescat in pace, bună dragă!


Îmi mint somnul cu un espresso dublu, acru cum îi place prietenului meu Zoli, după un șift(tură) de noapte. Cafa, e un fel de cheie franțujă, să te-aduci din statusul de bufniță în cel de Lazăr înviat. Mă-ntreb ce cafei bun bea Dumnezeu de nu-L ia somnul niciodată. Ce cafei bun o să soarbem noi atunci, după ce se gată filmul Răpirea, că n-o să mai punem pleoapă pe pleoapă. Cafeaua fără glykos(zahăr) e aidoma aspirinei: la început amară de-ți clănțăie dinții, apoi ți se stoarce din limbă zahărul ce te-ai zgârcit sau uitat să-l pui în ceașcă. Că vrei, că nu vrei, nu scapi de glucide.

Când am plecat mi-am luat Arivaderci! de la singura bună ce mi-a mai rămas. Mama mamei. Am stat la o voroavă, ea era suferindă pe ultima sută de metri. A murit chiar când am plecat. Ea se pregătea de ducă către Cananul ceresc, eu către unul pământesc. Mă cunoștea ca pe fiul ei, i-am fost prin preajmă din vremea când îmi făceam cuib lângă ea, când eram pui, și-adormeam cu poveștile lui David și Goliat la gura teracotei. M-a chefelit odată doar, când am jucat cu verișoara mea Alina, fotbal cu găinile. Fotbal irlandez: cu chișoarele, mâinile și bâta. Aveam multe mingi.

Dumnezeu are simțul umorului; chiar dacă nu avea decât patru clase(cele de după Război) nu o întreceam la limbi străine. Mi-a trebuit câteva veri să învăț cum stă cu vintriș, tîrnaț, mai acatâri. După ce m-am dat pe breazdă, am observat că la adunarea penticostală vorovesc o altă limbă. M-am înscris la cursuri, și după 10 ani de chinuială, nu știam să conjug verbul a fi în penticostală. Amu, buna își savurează cafeiu cu îjerii stând la taclale fără grabă, vorbind pe limba lor.

Requiescat in pace, bună dragă!

Posted in din ce mai scriu

Fariseu îndrăgostit


Eram într-o continuă dinamică, doar vectorul direcției, precum la integralele matematice, se mișca precum acul busolei în furtună. Viața-i mai palpitantă și mai complicată decât matematicile, niciodată nu vâjești din prima interogația ecuației. M-am întâlnit cu o ciurdă de personaje pe potecă, amalgam mixat într-o budincă de poveste, cu ingrediente din Călătoria creștinului a lui Bunyan, tâlhari din pădurile ascunse-n păcură medievală a personajelor lui Grimm, sfântocani și Scufițe roșii, lupi flămânzi și miei idioți, Franciști din Assissi și oameni cu drag de carte precum Toma din Aquino.

Am trăit o vreme ca un penticostal ca-la-carte, era potop de minuni nu alta. Ziceai că aveam volanul Cerului în mâini. Ziceam o rugăciune și se făceau muci lămpile televizorului Sport(curu-dracului), unde-și spăla păcătoșii uăchii și mintea la Antena 3.

Am ales școala lui Toma. Iubeam literarura. Era leacul meu pe termen lung. Dar înainte de asta, am trecut printr-o deratizare, cu foc și var. Ce naiba să fac cu literatura seculară, lumească, care-mi trăgea cu ochiul? Scriptura era geloasă. Mi-a zis: ori cu mine, ori cu ele! Nu se mai poate altfel, altfel bag divorț!

Era iarnă, focul iadului era în sobă, asta o știam de la bunica de la Muntele Rece. Ardeți, mânca-v-ar pucioasa iadului, cătranul să picure în stil chinezesc peste voi…! Le-am ars în stil medieval, precum la Revoluție toate cărțile cu chip de nea`Nicu.

Acum conștientizez că poți fi beat chiar dacă nu pui pic de băutără-n gură, chiar dacă băutura e o spurcăciune precum la arabi. Am ars pe Herman Hesse, ce mi-a făcut-o cadou o fiică a Evei, care mi-era dragă. I-am zis ca prostul, și când i-am văzut întristarea am vrut să repar nebunia. Îi plăcea Ricky Martin, și i-am luat cadou, la același preț ca preferatul ei, ceva muuult mai bun: o casetă cu Frații Sfara!  Vorba aia, îngerii și dracii și-au dat friend pe facebook pentru câteva clipe, numa să se prăpădească-n râs de Bulă.

Ne-am adunat la casa lui Alioșa să studiem Coloseni. Am ales-o pesemne că am crezut că dacă tot i-a fost lene la Sânt Pavăl să o lungească, o dobândim ca pe-o dărabă de parizăr. Alioșa era școlit la picioarele lui Hilell, el făcea pe moderatorul. Punea întrebări, iar noi răspundeam : -Altă-ntrebare!

Când auziră harabagii sinagogii, care țineau depleiele căruții lui Dumnezeo, că Alioșa adapă dobitoacele la o apă tulbure, și-au scos zbicul. Eu am azvârlit, am dat cu potcoava, cu copita, cu coada după muște. Ba că apa nu-i așa de izvor ca la noi-niciunde, ba că o să ne piardă în staului saducheilor. Asta-i rodea, nu lumea, nu ateismul, nici ortodocșii, cât saducheii. Echipa Antivirus a sinagogii era interesată să rămâi curat, să nu te pișcoșești prin câcatul de afară și să nu duhnești a pișalău. Erau antipodoabe și anticarte. Că nu drept spune în Isai despre podoabe?, NU: odoarăle de casă, nu ținte pă grumajii lor, gherdeale, bățări, ineale, ceale de porfiră, ceale lucii foarte, ceale vișine și ceale vinete; și ceale roșii și vișonul cel cu aur și cu vânăt țesut și scaonele ceale de șezut și bobodealnicile ceale închise…

Sinagoga era antiacademie, că ce treabă are Ierusalimul cu Atena, vorba aceea. O fiică a Evei s-a încăpățânat să se ducă la teologie !(era văzut asta cum un băiat vrea să devină moașă în sala de nașteri, o antinomie, ce mai), iar tatăl ei, văzând că nu o înduplecă să se răzgândească, îi dă un sfat părintesc:

-Să grijești, draga tatii, de diplomă, că ț-a trebui la Poarta Cerurilor…

Era la saduchei unul care i-a venit lehamite de toți. Rătăcitul. Misiune imposibilă, mi-am zis, trebuie să-l scot din sihăstria lui. Am reușit, însă el m-a schimbat/mântuit/salvat mai mult decât am făcut-o eu. Mi-a zis odată,

-Măh Liviu, hai la noi, nu-i mare bai că penticostalii nu mai evanghelizează pe nimeni din sat, că dară o să să umple biserica când le cresc coptiii. Da` ai noștrii n-au nici evanghelizare, nici coptii așe mulți ca la voi. Hai la noi…Și dus am fost.

Posted in din ale Scripturii, din ce mai citesc, din ce mai scriu, Evanghelia după Marcu

Evanghelia după Marcu 1:29-31


AGN35544

Vindecarea soacrei lui Petru

29. După ce a iesit din sinagogă, a intrat împreună cu Iacov si Ioan în casa lui Simon si a lui Andrei.
30. Soacra lui Simon zăcea în pat prinsă de friguri; si îndată au vorbit lui Isus despre ea.
31. El a venit, a apucat-o de mână, a ridicat-o în sus, si au lăsat-o frigurile. Apoi ea a început să le slujească.

29 Καὶ εὐθὺς  ἐκ  τῆς  συναγωγῆς  ἐξελθόντες  ἦλθον  εἰς  τὴν  οἰκίαν  Σίμωνος  καὶ  Ἀνδρέου  μετὰ  Ἰακώβου  καὶ  Ἰωάννου.

30 ἡ  δὲ  πενθερὰ  Σίμωνος  κατέκειτο  πυρέσσουσα,  καὶ  εὐθὺς  λέγουσιν  αὐτῷ  περὶ αὐτῆς.

31 καὶ  προσελθὼν  ἤγειρεν  αὐτὴν  κρατήσας  τῆς  χειρός·  καὶ ἀφῆκεν  αὐτὴν  ὁ πυρετός,  καὶ διηκόνει αὐτοῖς.

(Aland, B., Aland, K., Black, M., Martini, C. M., Metzger, B. M., & Wikgren, A. 1993, c1979. The Greek New Testament (4th ed.) (90). United Bible Societies: Federal Republic of Germany)
Note :
Această istorisire este destul de sumară și impersonală, este redată la persoana a treia. În v. 30 se vorbește despre un dialog. Faptul că se vorbește despre boala soacrei lui Petru în termenii aceștia ( ”au lăsat-o frigurile”- καὶ ἀφῆκεν  αὐτὴν  ὁ πυρετός) ne face să credem că febra a pus stăpânire pe trupul ei precum a pus duhul necurat pe omul din sinagogă, mai ales că textul cu pricina este în contextul nostru. Febra aidoma demonului, este o entitate care intră și iese din trupul uman, și este aproape imposibil de a distinge vindecarea de exorcizare. Adela Collins ne arată în comentariul ei că Marcu descrie și un tipar ce l-a urmat Isus în vindecarea soacrei lui Petru:
(1) Venirea vindecătorului : (”După ce a iesit din sinagogă, a intrat împreună cu Iacov si Ioan în casa lui Simon si a lui Andrei.”)
(2) Descrierea bolii : ”zăcea în pat prinsă de friguri”.
(3) Cererea de vindecare : ”si îndată au vorbit lui Isus despre ea.”
(4) Tehnica vindecării : ”a apucat-o de mână, a ridicat-o în sus.”
(5) Evenimentul vindecării : ” si au lăsat-o frigurile.”
(6) Dovada vindecării : ”Apoi ea a început să le slujească.”

29. casa lui Simon si a lui Andrei Gk tēn oikian Simōnos kai Andreou. În Ioan 1:14 ni se arată că Petru și Andrei, alături de Filip, trăiua în Betsaida. Ce e cu această casă a lor în Capernaum? Să se fi mutat în Capernaum după căsătorie? Sau mai avea o casă acolo? Nu știm. Casa cu pricina era aproape de sinagogă, de aceea au ajuns îndată(εὐθὺς). Arheologii au descoperit-o lângă sinagoga despre care am vorbit în textul precedent, erau un grup de case cu o singură cameră peste care s-a construit o biserică octogonală în sec.V-lea.

Soacra lui Simon Gk hē … penthera Simōnos. Această informație ne spune despre statutul marital a lui Petru, faptul că nu vorbește deloc despre soția lui Petru ne facem să tragem concluzia că era văduv.

zăcea în pat prinsă de friguri  Gk κατέκειτο πυρέσσουσα. În antichitate febra (pyretós) era considerată o boală și nu doar un simptom al unei boli, care putea fi cauzată și vindecată de zei și demoni. Istorisirea aceasta este relatată într-un limbaj care reflectă legătura dintre febră și demon când vindecarea este descrisă aidoma unui exorcism.
si au lăsat-o frigurile. Apoi ea a început să le slujească Gk kai aphēken autēn ho pyretos, kai diēkonei autois. Vindecarea a fost fără covalescență, și-a recăpătat deodată puterile și drept ”dovadă” că totul a fost autentic, aceasta i-a servit (διακονεῖν); aici înțelesul de bază a cuvântului διακονεῖν este acela de-a servi la masă.
Posted in din ce mai citesc, din ce mai scriu, Evanghelia după Marcu

Evanghelia după Marcu 1:21-28


21. S-au dus la Capernaum. Si, în ziua Sabatului, Isus a intrat îndată în sinagogă si a început să înveţe pe norod. 22. Oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui; căci îi învăţa ca
unul care are putere, nu cum îi învăţau cărturarii. 23. În sinagoga lor era un om care avea un duh necurat. El a început să strige: 24. „Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te stiu cine esti: esti Sfântul lui Dumnezeu!” 25. Isus l-a certat si i-a zis: „Taci si iesi afară din omul acesta!” 26. Si duhul necurat a iesit din el, scuturându-l cu putere si scoţând un strigăt mare. 27. Toţi au rămas înmărmuriţi, asa că se întrebau unii pe alţii: „Ce este aceasta? O învăţătură nouă! El porunceste ca un stăpân chiar si duhurilor necurate, si ele Îl ascultă!” 28. Si îndată I s-a dus vestea în toate împrejurimile Galileii.

21 Καὶ εἰσπορεύονται εἰς Καφαρναούμ· καὶ εὐθὺς τοῖς σάββασιν εἰσελθὼν εἰς τὴν συναγωγὴν ἐδίδασκεν. 22 καὶ ἐξεπλήσσοντο ἐπὶ τῇ διδαχῇ αὐτοῦ· ἦν γὰρ διδάσκων αὐτοὺς ὡς ἐξουσίαν ἔχων καὶ οὐχ ὡς οἱ γραμματεῖς.

23 Καὶ εὐθὺς ἦν ἐν τῇ συναγωγῇ αὐτῶν ἄνθρωπος ἐν πνεύματι ἀκαθάρτῳ καὶ ἀνέκραξεν 24 λέγων· τί ἡμῖν καὶ σοί, Ἰησοῦ Ναζαρηνέ; ἦλθες ἀπολέσαι ἡμᾶς; οἶδά σε τίς εἶ, ὁ ἅγιος τοῦ θεοῦ. 25 καὶ ἐπετίμησεν αὐτῷ ὁ Ἰησοῦς λέγων· φιμώθητι καὶ ἔξελθε ἐξ αὐτοῦ. 26 καὶ σπαράξαν αὐτὸν τὸ πνεῦμα τὸ ἀκάθαρτον καὶ φωνῆσαν φωνῇ μεγάλῃ ἐξῆλθεν ἐξ αὐτοῦ. 27 καὶ ἐθαμβήθησαν ἅπαντες ὥστε συζητεῖν πρὸς ἑαυτοὺς λέγοντας· τί ἐστιν τοῦτο; διδαχὴ καινὴ κατʼ ἐξουσίαν· καὶ τοῖς πνεύμασι τοῖς ἀκαθάρτοις ἐπιτάσσει, καὶ ὑπακούουσιν αὐτῷ. 28 καὶ ἐξῆλθεν ἡ ἀκοὴ αὐτοῦ εὐθὺς πανταχοῦ εἰς ὅλην τὴν περίχωρον τῆς Γαλιλαίας.

(Aland, B., Aland, K., Black, M., Martini, C. M., Metzger, B. M., & Wikgren, A. 1993, c1979. The Greek New Testament (4th ed.) (90). United Bible Societies: Federal Republic of Germany)

Note.

1:21. Capernaum Gk Kapharnaoum. Sat situat în nordul mării Galileii, unde pescuitul era principala sursă de câștig. S-a descoperit o sinagogă dăinuind din secolul IV-V d.Hr. care se presupune a fi cea din istorisirea noastră.

în ziua Sabatului Gk tois sabbasin, este la plural, Lohmeyer spune că nu ar trebui să ne gândim că Isus ar fi predicat în mai multe sabate, ci este vorba doar de unul. În greaca clasică și în Noul Testament se obișnuiește a se folosi pluralul când se vorbește de sărbătorile religioase(Marcu 6:21,14:1).

sinagogă Gk synagōgē, sensul de bază a cuvântului este acela de strângere laolaltă, de adunare. În cultura iudaică este acel loc unde evreii se adună pentru închinare, studiu al Scripturilor sfinte, și alte activități religioase și sociale. Sinagoga s-a înființat și s-a dezvoltat în diaspora, când evreii au fost deportați în Babilon, în robie. Templul fiind distrus, și fiind departe de Ierusalim evreii s-au adunat și au format sinagoga. Mulți comentatori afirmă că în sinagoga primulul secol evreii se adunau pentru studiu al Scripturii și mai puțin pentru închinare.

să înveţe Gk edidasken, acest cuvânt înseamnă predarea și învățarea atât a cunoștințelor teoretice cât și practice.  didáskō( a învăța) poate să însemne și a demonstra. Isus a învățat atât în sinagogă cât și în templu. Unii teologi găsesc o dihotomie între învățare și predicare, cu toate că de cele mai multe ori aceste două cuvinte par a fi sinonime.

Oamenii erau uimiţi Gk exeplēssonto, este la a treia persoană plural, destul de impersonal, se referă la mulțimea amorfă și neidentificată, specific lui Marcu.

duh necurat Gk pneumati akathartō, în cultura iudaică duhul necurat este similar cu demon.

”Ce avem a face cu Tine?” Gk ti hēmin kai soi, literal ce-i (aici) cu mine și cu Tine? Este o expresie care o găsim des în scrierile veterotestamentare, Judecători 11:12,,,Ce ai cu mine de vii împotriva mea …?“, 1 Regi 17:18, ”Ce am eu a face cu tine…”, demonii vor a ști de ce are Isus o așa atitudine ostilă față de ei.
Isuse din Nazaret, Gk Iēsou Nazarēnē. Bauernfeind afirmă că în textele antice de magie deseori se evocă numele unui zeu sau demon utilizând folmula ”Te știu eu”, în scopul de a deține control asupra acestuia. Mussner leagă identificarea lui Isus de către demon ca ”din Nazaret” și ”sfântul lui Dumnezeu” cu istoria lui Samson în Judecători 13:7 din Septuanginta, ” care traduce  Naziritul lui Dumnezeu” cu ”Sfântul lui Dumnezeu”.
Ai venit să ne pierzi? Gk ēlthes apolesai hymas. În vreme ce manuscrisele cele mai timpurii nu au punctuație, această expresie poate fi înțeleasă ca și o constatare înfricoșătoare din partea demonilor: ” Ai venit să ne pierzi!”(Hooker).

Te stiu cine esti Gk oida se tis ei, demonii îl reconosc pe Isus, și faptele mărețe pe care Acesta le săvârșește poate și din cauza că aceștia au ceva în comun, anume, și demonii și Isus sunt ființe spirituale, iar această latură a lui Isus, ascunsă de ochii umani, aceștia par să o observe.

Sfântul lui Dumnezeu  Gk ho hagios tou theou. Cuvântul sfânt (hagios) este sinonim cu (katharos) ce înseamnă curat. Necurat(akathartos) e antonimul lui (katharos). Isus și atributul Lui de sfânt vine în antiteză cu demonul .
l-a certat Gk epetimēsen. Mai înseamnă și a mustra, a blama, cenzura.

scuturându-l cu putere Gk sparaxan auton. Literal înseamnă a sfâșia, se folosește când vorbim de ceea ce fac câinii, animalele carnivore.

scoţând un strigăt mare Gk phōnēsan phōnȩ̄ megalȩ̄, probabil să înspăimânteze mulțimea și trecătorii, sau unii comentatori vorbesc de un strigăt de moarte a demonului.

O învăţătură nouă! El porunceste ca un stăpân chiar si duhurilor necurate, si ele Îl ascultă!” Gk didachē kainē kat’ exousian kai tois pneumasi tois akathartois epitassei. Este incert dacă kat’ exousian(cu autoritate) se referă la învățătura sau la exorcismul lui Isus, sau la amândouă. Aici mulțimea pun în antiteză învățătura tradițională, rabinică cu învățătura inedită, nouă a lui Isus, care are autoritate și peste lumea spirituală. 

în toate împrejurimile Galileii Gk holēn tēn perichōron tēs Galilaias, lit. ”toate împrejurimile regiunii Galileii”. Aceasta poate fi înțeleasă ca toată partea Galileii ce este în vecinătate cu localitatea Capernaum sau, toate împrejurimile Galileii, ce include părțile locuite predominant de către neamuri.

[1]Marcus, J. 2008. Mark 1-8: A new translation with introduction and commentary. Vol. 2 is published by Yale University Press.; Vols. 2 has series: The Anchor Yale Bible, volume 27A. (190). Yale University Press: New Haven; London.
[2]Guelich, R. A. 2002. Word Biblical Commentary : Mark 1-8:26. Word Biblical Commentary. Vol. 34A (59). Word, Incorporated: Dallas

[3]Cole, R. A. 1989. Mark: An Introduction and Commentary. Tyndale New Testament Commentaries. Vol. 2 (116). Inter-Varsity Press: Nottingham, England

[4]Collins, A. Y., Attridge, H. W., & Attridge, H. W. 2007. Mark : A Commentary on the Gospel of Mark. Hermeneia–a critical and historical commentary on the Bible (173). Fortress Press: Minneapolis

[5]Kittel, G., Friedrich, G., & Bromiley, G. W. 1995, c1985. Theological dictionary of the New Testament. Translation of: Theologisches Worterbuch zum Neuen Testament. (174). W.B. Eerdmans: Grand Rapids, Mich.

Posted in din ce mai citesc, din ce mai scriu, Evanghelia după Marcu

Prima Evanghelie


H475_scriptdetailEste cunoscut faptul că Evangheliile au circulat în anonimat o vreme, până când Biserica au receptat,recunoscut și canonizat textul inspirat. În antichitate titlul unei opere,cărți,scrisori, se forma în stadiul receptivității operei și nu în stadiul producerii ei.(Carl Werner Muller) Puține manuscrise, incluzând Sinaiticus, Vaticanus și Codex Borulianus au pentru evanghelia marcană o formă scurtă a titlului(inscriptio), anume ”după Marcu”(kata Markon). Majoritatea manuscriselor au pentru inscriptio la prima evanghelie ”Vestea bună după Marcu”(euangelion kata Markon).

James Kelhoffer a arătat că Didache, 2 Clement și Marcion au folosit termenul de evanghelie(euangelion) referindu-se la opera scrisă de apostoli, ceea ce era inedit la vremea aceea. Tradiția ne relatează că Marcu a început pentru prima dată acest demers. Evanghelia ca literatură era străină culturii romane & elene, aceasta fiind primită și răspândită în comunitățiile Bisericii primare. Pentru prima dată cuvintele și faptele lui Isus Hristos au fost reamintite și proclamate într-o formă scrisă. Istoricii seculari sunt iritați că evangheliștii n-au scris aidoma unui Tacitus sau Iosif Flaviu. Evanghelia nu se asemăna cu un tratat istoric, nici cu o biografie. Ea a fost menită nu pentru scopuri științifice ci pentru a fi proclamată. Evanghelia după Marcu, ca celelalte evanghelii, are ca punct culminant moartea lui Isus Hristos. Întreaga evanghelie marcană aduce mărturie că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Mărturia lui Petru în Cezarea lui Filip & mărturia centurionului de la sfârșitul evangheliei, sunt puncte pivotale în narațiunea evanghelistului Marcu. Petru și centurionul încapsulează laolaltă întreaga lume, cea evreiască și neamurile, care într-un sfârșit recunosc în persoana lui Isus Hristos pe Fiul lui Dumnezeu, mântuitorul lumii.

 

Posted in În Arca lui Noe, din ce mai scriu

La început


Era marți seara, singura seară când puteam viziona un film artistic. Aveam un televizor produs în țară, la care din jumătate în jumătate de oră îi dispărea imaginea și făcea purici foarte zgomotoși. Eram mulțumiți oricum, ba eram mândri că aveam TV alb-negru Sport. Acum îmi dau seama că mă uitam la un film marca Woody Allen trist, ba chiar bolnăvicios pentru un puști de cinci ani. O doamnă prezentabilă ne povestea filmul, așa ca să nu-i reproșăm ei că nu ne-a plăcut, că am crezut că o să vedem cowboy și multe pistoale.

Nu știam dacă frații mei aveau aceeași experiență, eu însă intram parcă în pielea personajului principal, care de obicei avea necazuri mari. Mi-aduc aminte că nu mi-am putut abține zbuciumul, durerea și lacrimile când personajul meu fusese ciuruit mișelește de către o bandă de mafioți italieni.

-E doar teatru, – obișnuia tata să ne dezvăluie – se prefac, acu moare, și poimâine îl vezi în alt film!

Tata nu se uita la televizor, spunea adesea că sunt rătăciri, că mai degrabă ne vând minciuni, ne dezinformează. El era însă tehnicianul nostru la nevoie. Când ”intra dracu-n el”, după cum spunea tata, apărea aidoma  unui exorcist experimentat și îl repara în stilul lui. Odată îi trăsese un pumn în creștet și puricii dispărură precum ai clipi. Și el se miră că ”demonul televizorului” se lasă păgubaș așa de iute.

-Ce plângi mă prostule! – Mă dojeni frati-mio  cel mare – Data viitoare mai vezi tu filme, iată acum plângi, la noapte te smiorcăi mamii că vezi babe cloanțe pe pereți!

Avea oarecum dreptate, pentru un puști de cinci ani e foarte greu dacă nu imposibil să facă diferența dintre real sau ficțiune, film sau viața reală.

Un gând se ivi în sufletul meu înnourat, deprimat din cauza tragediei suferite de eroul meu. Mâine, defapt mâine și încă o zi, și după aceea mă duc pentru prima dată la Răcătău, la bunica. Acest gând, promisiunea mamei, mă redeșteptă din gândurile mele, și sufletul mi se însenină, fiind umplut de bucurie și pace.

Mai fusesem la Răcătău de nenumărate ori, acolo mă născusem, însă amintirile precedente s-au șters din căpușorul meu, și credeam că va fi ceva inedit.

Locuiam cu părinții într-un apartament ieftin și spațios, fără căldură și friguros. Locuiam camera cea mare, și ne încălzeam la o sobă veche, dar călduroasă. Apa o încălzeam pe sobă, nu făcusem o baie ca toți oamenii decât târziu, și doar sâmbăta două ore. Sâmbăta ne chema mama de prin curtea școlii unde ne petreceam veacul, ne adunam bucuroși că o să ”înotăm” și să ne scufundăm în apă cu adevărat caldă. Nu țin minte să fi avut jucării, însă ne jucam tot timpul. Ne transformam papucii de casă în camioane, și uite așa fiecare se mandrea că avea două trei mașini. Când ne jucam ”mare”, un fel de teatru, fiecare era un personaj, aveam bani destui, ba chiar și cecuri. Biletele de răscumparare, cu amenințări, bani, pistoale cât de multe, făcea viața jocurilor noastre.

Eram săraci însă eram plini de viața și bucurie. Nimic nu ne lipsea ca să trăim decent și vesel. Dimineața adesea mâncam ceai din zahăr ars, altul nu era la prăvălie. Aveam bani și nu aveam ce mâncare să cumpărăm cu ei. Mama și tata cumpăra covoare și mobilă. Pâinea era doar una, cu măsură, însemnată cu cuiul. Tata cu unchiul Vosi au plecat odată la București după mezeluri și slănină. N-a adus decât slănină, și acolo era lipsă.

Mama m-a trezit cu noapte-a-n cap, să nu pierdem singurul autobus către Răcătău. M-a îmbrăcat supărată că la anii mei nu știu încă să-mi fac șireturile la încălțări. Ajunsesem în stație, lume multă de parcă așteptau trenul. În autobus mirosea a motorină, miros de oameni care îngrijesc animalele, și era larmă multă. Gura femeilor domina atmosfera, o mie de știri și curiozități de la oraș circulau necontenit în văzduhul nevăzut. Ce era curios mi-era, că toți se cunoșteau, erau mai toți înrudiți, ba se cunoșteau de la școală, oricum dacă erai necunoscut toți ochii erau pe tine, chiar de erai un biet copil de cinci ani cum eram eu.

Casa bunicii era din-jos de pantă, la numărul 29. Era o casă nici mică, nici mare. Potrivită și frumoasă. O asemăn cu o gară sau un tribunal, ba chiar spital, unde se găsesc o gloată de oameni, care vin și pleacă. Bunica avea unsprezece copii, și totuși se bucura de venirea noastră, ”să nu rămână singură”. Ei vin, și pleacă, dar tu rămâi cu mine vara asta, și are cine să-mi ție de urât și să-mi aducă o cană cu apă.

Posted in din ce mai fac, din ce mai scriu

E înjurătură sau binecuvântare urarea: „Dumnezeu să te blagoslovească!”


Mi-am propus să-i binecuvânt pe toți „prietenii” de pe facebook în fiecare zi. Azi aveam 5 sărbătoriți, și le-am urat la toți același mesaj, :
La mulți ani! Dumnezeu să vă blagoslovească!, iar o doamnă dintre cei 5 mi-a trimis următorul mesaj care m-a lăsat cu gura cască:

Dumnezeu sa va binecuvinteze,cred ca nu stiti de ce duh sinteti calauzit..nu mi-e de mirare sinteti din astia indoctrinati in ortodoxism..care bagati lumea in iad cu amagirile voastre de icoane care sint niste idoli si niste uriciuni inaintea LUI DUMNEZEU!e scris despre voi ca nici voi nu va pocaiti si nici pe ceilalti nu-i lasati sa se pocaiasca de aceea va veti lua o mai mare pedeapsa de la DUMNEZEU!vai de voi e scris in Biblie despre voi,cum va mustra DOMNUL ISUS..vai de voi fatarnicilor carturari si farisei fatarnici..de ce m-ai blagoslovit tu?
nush ce cauti tu ca prieten in lista mea dar te voi strege,nici o grija..urit din partea ta sa scrii asa..mai bn nu scriai nimic.

Mi-am zis că pentru dânsa verbul „a blagoslovi” are conotația unei înjurături, că altfel nu-i înțeleg indignarea.

Posted in din ale Scripturii, din ce mai citesc, din ce mai fac, din ce mai scriu, Scriptura: Evanghelia după Ioan

Mă apuc de Evanghelia după Ioan


Beniamin Fărăgău

Din anii de uceinicie petrecuți „la picioarele” lui Beniamin Fărăgău am rămas sigur cu două lucruri: să cred din întreaga-mi ființă că Scripturile sunt Cuvintele lui Dumnezeu, iar celălalt lucru e iubirea lor(Scripturii).
Gândurile care le voi scrie sunt rodul citirii și studierii Evangheliei a Patra, însă ele s-au copt după citirea unor comentatori pe Ioan remarcabili, ca:Beniamin Fărăgău,William Barclay, William Hendriksen, Leon Morris și Raymond Brown.
Nu recomand comentariul lui Gerard Maier, apărut la Editura Lumina Lumii: e tare sec și insipid.

Aș începe direct cu textul, mă enervează Introducerile în care se dezbat tot felul de năzbâtii, îndoieli, presupuneri, „certitudini”, ce a mai descoperit arheologii și ce nu. Și toate tărășeniile astea sunt provocate de teologii liberali.
Legat de Evanghelia a Patra, după Ioan putem vorbi despre Gnosticism și influența acestui curent asupra Apostolului și a Evangheliei lui, dacă Evanghelistul Ioan a fost un gnostic, și dacă da ce fel de gnostic? gnostic evreu sau grec? etc.
Dacă Evanghelistul Ioan a fost influențat de filozofia elenă, are legătură Logosul(λόγος) din Evanghelie cu logosul din cultura greacă antică? Știa Ioan de Philo din Alexandria și de scrierile lui? Dar de literatura rabinică?
Nu afirm că toate întrebările acestea sunt de prisos, ba dimpotrivă.
Nu iau în considerare pe acei teologi/filologi/istorici care pun la îndoială textul, paternitatea sau autorul Evangheliei. Merg pe presupoziția că textul are un singur autor, și acela este Ioan, uceinicul preaiubit al Domnului Isus. Așa s-a crezut până acum în Biserica universală, de ce să cred altfel?
Mai toți comentatorii și-au împărțin textul(cu un scop didactic, textul fiind un tot-unitar) după cum l-a înțeles, fiecare altfel. Problema aceasta a structurării textului e legată de subiectivismul comentatorului, nu e ceva obiectiv ce trebuie descoperit.

Tema Evangheliei a Patra este Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Isus a mai făcut multe alte semne înaintea ucenicilor Săi, semne care nu sunt scrise în această carte. Însă acestea au fost scrise pentru ca voi să ajungeţi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţă în Numele Lui.

O să urmez Privirea de ansamblu a Evangheliei cea propusă de William Hendriksen:
După el Evanghelia se împarte în două. Punctul de turnură se află în apropierea Capitolului 12 unde, Domnul Isus se întoarce de la mulțimi către grupul strâns și intim al uceinicilor.

Primele șase capitole formează un tot unitar, fiind strâns legat între ele. Aceste capitole proclamă măreția Fiului lui Dumnezeu care s-antrupat, s-a revelat lumii, care L-a respins, prima dată în Iudea (Capitolul 5), după aceea în Galileea (Capitolul 6).
Aceste capitole (după Prolog,1:1–18) acoperă diverse evenimente mari și discursuri ce au loc într-o perioadă aproximativă de 2 ani și 4 luni; din luna Decembrie a anului 26 până la Paștele anului 29.
Urmează o perioadă de-o jumătate de an (de la sărbătoarea Paștelui până la sărbătoarea Corturilor) în care Ioan nu relatează nimic în evanghelia lui.

TO BE CONTINUED 🙂

Posted in din ce mai fac, din ce mai scriu, Teologie, Vindecare

Am fost la Cruce – întâlnirea cu Radu Mureșan


Îmi pare rău că nu l-am cunoscut mai mult pe Radu, și că împrejurările astea nefericite au coagulat prietenia și încrederea mea în el pentru veșnicii.
M-am întâlnit cu sfântul Radu întâmplător, precum odinioară Simion din Cirena s-a întâlnit cu Domnul Isus pe drumul crucii.

Eu și Radu joi dimineața

“Pe când Îl duceau să-L răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirena, care se întorcea de la câmp; şi i-au pus crucea în spinare, ca s’o ducă după Isus.”

A fost un favor, har, privilej că m-am întâlnit cu un sfânt contemporan, un sfânt în viață, o ființă umană în care Dumnezeirea s-a umanizat. Trebuie să reconosc că niciunde nu L-am văzut pe Dumnezeu mai vădit, mai revelat într-o ființă umană, mai întrupat decât în persoana suferindă a domnului Radu Mureșan. În cei 10 ani de trăire în Creștinism nu am învățat din miile de tomuri de teologie, din Scripturile sfinte și din viață adevărul de sorginte răsăriteană cu privire la ființa umană: îndumnezeirea( theosis) omului. Am văzut întrupată în ființa christică a lui Radu întrupată, materializată rugăciunea, dorința lui Pavel: Hristos în voi, nădejdea slavei!(χριστος εν υμιν η ελπις της δοξης, Christos en humin he elpis tes doxes).
Nu am înțeles de la preabunul Dumnezeu la ce bun? totul ce s-a întâmplat cu domnul Radu Mureșan, însă cred cu certitudine și nezdruncinare că suferința lui din săptămâna patimilor(lui), moartea, și plecarea lui la Dumnezeu s-a întâmplat în aceste momente când celebrăm, sărbătorim Săptămâna Patimilor, suferința Mântuitorului, moartea pe cruce și Învierea! Nu cred în coincidențe, în hazard și Bing Bang!
Simbolismul și asemănarea lui Radu cu Domnul Isus merge până la cele mai mici amănunte. Eu și alții(Cleopatra,Silvian Guranda, Naomi Mocan și Lavinea Coldea) am avut harul să-l asist în săptămâna patimilor lui. Experiența ne spunea celor din spital că orice suferind de cancer(mai ales pulmonar) este sortit morții. Asta-i realitatea cruntă, rece, albastră și fără milă.
Nu-mi amintesc să fi cerut o minune de vindecare atât de acerb, de obraznic, de stăruitor de la bunul Dumnezeu. Nu doream să văd cum istoria și viața își urmează cursul ei firesc. Acceptam ca să fiu umilit, să mi se zdruncine experiența dureroasă a asistării sutelor de muribunzi către moarte.
Era nedreptă istoria și Dumnezeu preabunul și atotputernicul ca să lase cancerul să-și facă de cap în iubitul nostru frate, soț și tătic!
Nu l-a vindecat El pe diabolicul de Ahab? Nu S-a miluit de vărsătorul de sânge Manase? Nu L-a vindecat pe împăratul nerecunoscător și necredincios până la moarte Ezechia?
Am crezut că e departe Domnul meu și al vostru, însă necredința mi s-a transformat în certitudine fiindcă pot striga:
-L-am văzut pe Domnul, am pus mâna pe picioarele (lui)Lui, i-am șters sudoarea (lui)Lui, am văzut coasta (lui) împunsă nu cu piroane ci cu acele de puncție, și mâinile împunse de acele noastre. I-a curs și sângele în eprubetele noastre. S-a supocat întruna precum Domnul nostru la Golgota. Din inima lui Radu a curs „apă și sânge” când a fost puncționată de medicii care au vrut să-i salveze viața.
Am vorbit cu Radu când a putut să vorbească, în prima și a doua zi. Avea sufletul tare, stăteam lângă un titan al credinței, care suferea și mărturisea contemporaneității că Dumnezeu există, că se roagă Lui, indiferent dacă va muri sau nu. În săptpmâna ce a trecut Cerurile au fost deschise și fața lui Radu emana slava cerească. Se ruga ca și Domnul Isus în Grădina Ghețimani, ca și Ana odinioară, doar mișcându-și buzele.
Avea chipul lui Ștefan,faţa lui ca o faţă de înger (το προσωπον αυτου ωσει προσωπον αγγελου to prosopon autou osei prosopon anghelou)

Am văzut că moartea(θάνατος, thanatos) este ceva străin de creația lui Dumnezeu, ceva-ul sau cineva-ul ăsta reușește să aducă-n sufletele noastre groază indiferent cât de înrădăcinați suntem în credință.

Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le.

(Χριστὸς ἀνέστη ἐκ νεκρῶν θανάτῳ θάνατον πατήσας καὶ τοῖς ἐν τοῖς μνήμασιν ζωὴν χαρισάμενος, Christos aneste ek nekron thanato thanaton patesas kai tois en tois mnemasin zoen charisamenos)

Uceinicii n-au înțeles de ce? Hristos trebuie să sufere. Suferința Lui a fost și va fi mântuitoare, soteriologică(de la cuvântul antic grecesc pentru mântuire σωτηρία,soteria), cu implicații veșnice și incomensurabile. Sarea lui a fost îndeajuns ca procesul putrefacției păcatului din lumea lui contemporană să fie stopat. Întunericul din juru-i a fost luminat de la candela lui. Astea-s implicațiile ce au valențe până-n veșnicii.
La fel ca ei, și eu afirm că e o nebunie ceea ce a îngăduit Dumnezeu preabunul cu Radu Mureșan. Ce mă mângâie e că am să-l văd din nou. Am să-l cunosc mai mult. Știu că slava, glorificarea e inversul monedei suferinței.
Doamne ajută-mă să cred și să accept asta.

Zilele astea m-am întâlnit cu Christ.Ascuns de ochii lumii,tainic, cu chip de om. Cuvântul lui Dumnezeu din Matei 25 au vorbit despre zilele astea:

Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?
El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia (Radu) dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.

Posted in Cărţi apărute, Darurile Spirituale, din ale Scripturii, din ce mai citesc, din ce mai fac, din ce mai scriu, Duhul Sfânt (Pneumatologie), Dumnezeu Tatăl, Isus Hristos, Scrisoare c[tre Dumnezeu, Sfintii Parinti, teologi moderni, Teologie, Vindecare

Domnul Isus, David Livingstone și Radu Mureșan


Este aproape 1 A.M., și abia am sosit acasă.Sâmbătă dimineața am ieșit din turere de noaptea, iar ieri, și săptămâna care urmează am liber. Azi pe la 17 am ajuns la Radu nost, unde l-am găsit pe fratele nostru Silvian Guranda, care îi făcea masaj picioarelor suferinde ale lui Radu.
Ne dăm seama că și rinichii sunt afectați, nu mai funționează normal; ne dăm seama asta văzând picioarele umflate vizibil, iar mai jos de gambe corpul elimină continuu apă, sau ceva lichid organic transparent . Asta îl deranjează, pe lângă lispa de aer(dispneea) și astenia(lipsa de putere) cauzată de nesomnul și stresul enorm acumulat în săptămâna ce a trecut.
Medical vorbind facem totul, ba chiar mi-am propus să mă ocup, zi și noapte chiar și de „chichițe”. Îi dăm în continuare NORADRENALINĂ pentru a ajuta inima să pompeze în corp sânge; este inotropul ideal care-l dăm în infecții. Radu, colac peste pupăză are peste cancerul pulmonar și o PNEUMONIE, care o tratăm cu antibiotice din 6 în 6 ore. Pentru durere și liniștire îi dăm câte o jumate sau o fiolă intre-venos de tramadol, un opioid ușor care nu dă dependență, și care omoară orice durere pe loc. Pentru edemele(edemele sunt acumularea de lichid , apă în țesuturi, și cum e la Radu- edemele picioarelor- sunt vizibile, aidoma picioarelor umflate, ca un burete cu apă) i se administrează FUROSEMID, un diuretic cunoscut de mai toți bătrânii precum ALGOCALMINUL.
Citind pe blogul Lui Mironel, intitulat Popasuri cu rost , l-am văzut pe Radu Mureșan acolo făcând voia lui Dumnezeu. Știm că simtomele au început cam în zilele acelea, și chiar înainte. O să observați că picioarele lui erau deja cu edeme, un pic îngroșate, ceea ce nu-i normal. Ăsta-i semn că este oarece suferință, afecțiune la rinichi. Bătrânii care știu de FUROSEMID, și de diuretice știu despre ce vorbesc. Iată dovada:

Cum sunt de vizibile edemele, și cum erau de umflate cred că i-a prins bine să se răcorească cu picioarele întinse la briza mării, sau oceanului. Cred că simțea ceva stânjeneală, durere la nivelul picioarelor de pe atunci.

Observați că nu se pot vedea „oul”[limbaj popular], fiindcă țesuturile sunt pline de apă, sunt edemațiate.

Mi-am propus să-i îngrijesc picioarele, și asta fac, să nu se infecteze , microbii putând intra prin atâtea orificii pe unde iese apa. E un har, și asta-l îmbucură pe Radu, se mai răcorește. Fac după-aceea pansamente lejere cu comprese sterile ca să nu-i mai ștergem continuu picioarele.
Are nevoie se cineva continuu, fiindcă dorește să nu-l necăjească picioarele, se mișcă anevoios, transpiră continuu și trebuie șters- și toate acestea îi consumă energia. Nu mai vorbesc de energia care și-o consumă pt WC, și bine că m-a făcut băiat, și că mai vine Cleopatra, soția lui dragă, și Silvian când nu sunt eu, că , și asta aduce mult stres și necaz în inima lui.
Nu-l mai sunați și nu-i mai scrie-ți mesaje fiindcă mi-a dat telefonul mie, eu i l-am lăsat asistenților, că nu mai poate și nu mai are răbdare să citească. Îl doare parcă orice sunet, orice gălăgie, și salonul în care se află e unul din cele mai gălăgioase, sunt multe monitoare care au alarme care sună strident, și numai când pacienții se întorc de pe o parte pe alta, prin sunete ne anunță despre orice evoluție a inimilor lor, avem tot în salonul acela un ventilator care sună continuu, vă dați seama . I-am pus noapte vată în urechi, ce să fac? Facem liniște și mai doarme câte o oră-maxim 2 pe zi, și adesea se trezește din cauza unui coșmar care-l doboară. Sâmbătă dimineața am sunat-o pe Cleopatra să vină de urgență să stea să-l aline. Și bine că a venit, în ciuda faptului că am speriat-o de moarte trezind-o așa de matinal. I-am cerut iertare, nu am s-o mai sun așa, fiindcă o să stăm noi cu el, când nu-i ea acolo, sau altcineva.
Nu poate fi vizitat. Terapia Intensivă e ÎNCHISĂ pentru aparținători. Mai au prilejul unul-doi că-i mai strecurăm noi 30 minute până-n ușă, să-i vadă fața.

Acum o să vă scriu ceva de îmbărbătare și ceva de la Duhul Sfânt, Duhul Domnului(πνεῦμα ὁ θεός, Pneuma ho Theos), sau din imaginația mea.

Odată cu ceaiul și bârfele de la ora 17, noi pocăiții ne zugrăvim așa unii pe alții: penticostalii „spirituali” vorbesc despre baptiști ca despre niște creștini lumești(σάρκινος, sarkinos, lumesc,condus de firea pământească care este σαρκός– sarkos)iar ei(noi) se văd(em), se(ne) consideră(m) πνευματικός, pneumatikos(spirituali), de la πνεῦμα ce se traduce prin Duhul.
Baptistul îl vede pe fratele lui penticostal că se consideră cu Duhul, prea spiritual(πνευματικός, pneumatikos), ba chiar fariseii(Φαρισαῖος, farisaios-de unde și cuvântul fariseu) moderni. Nici unul nici altul nu crește în înțelepciune judecând pe fratele său, ba chiar dracu se perpelește de bucurie că a reușit să distrugă părtășia frățească(κοινωνία, koinonia).
De ce spun asta? Că nu se leagă cum nu se leagă nuca de perete cu textul de mai sus. Ba dimpotrivă. Frații penticostali au reușit să fie în comuniune(κοινωνία) cu baptiștii, și evanghelicii cu ortodocșii. Fără să știe că și „idolatrii”(zic asta că ei folosesc icoane în cult, și alte cele ce-s sare-n ochi pentru evanghelici) de ortodocși au acceptat cererea mea să se roage nu pentru un „sectar” ci pentru un frate de-al lor care are cancer, și are familie, copii și pe Cleopatra care-l așteaptă acasă. Fără rezerve se vor ruga în continuare. Pot aminti doi preoți scumpi din Cluj, părintele Călin Popovici care slujește la bisericuța ce se află vizavi de CORA, și părintele Ciprian, care slujește la bisericuța de lemn, cu o arhitectură impresionantă, ce se află lângă căminele din Hașdeu. Slavă Domnului că sunt oarecum ecumenici.
Ecumenismul se poate! Nu în dogmă și crezare, dar cel puțin aici, în suferință. Cum eu, și alții din breasla mea putem să ajutăm în suferință pe un rrom, român, maghiar, credincios ortodox, catolic, reformat, greco și romano catolic, budist, confucianist, martor a lui Yehova, ateu, yoghist și alții, de ce ar putea să se roage preoții, care sunt plătiți marea majoritate-de nu toți, dacă nu de dragă inimă(ca și pr.Călin & pr. Ciprian) de obligație, fiindcă cotizăm? Fără taxe suplimentare, taxă pe rugăciune specială, că ne bate Dumnezeo(folosesc numele lui Dumnezeu nu în derâdere și nu hulesc. Dumnezo este forma arhaică a lui θεός Theos, Dumnezeu) tradus de primii noștri lingviștii.
Cearta între baptiști și penticostali o văd eu ca fiind de natură teologică, politică precum a fost ruptura dintre Răsăritul creștin și Apusul. Pentru o informare mai academică și la subiect despre ce s-a întâmplat în 1054 vă recomand călduros volumul 2 din magnifica operă Tradiția Creștină, a istoricului și teologului reformat și convertit la ortodoxie (se poate și așa) Jaroslav Pelikan.
Cearta teologică e cauzată de hermeneutica diferită ce o au ambele grupări confesionale, cu privire la lucrarea Duhului Sfânt.
Să cunoaștem istoria „gâlcevei” aici luați cărți:
1.Botezati in Duhul : Frank D. Macchia
2.Prezenta si lucrarea Duhului Sfant : R. A. Torrey.
3.De Spiritu Sancto a Sfantului Vasile cel Mare.
4.Despre Duhul Sfânt – Didim din Alexandria.

Văd o asemănare clară între Domnul Isus, Domnul și Dumnezeu(ο κυριος μου και ο θεος μου, ho kurios mu kai ho theos mo) lui Toma, însă Domnul și Dumnezeu(ο κυριος μου και ο θεος μου lui Radu, David Livingstone și Radu.
Explicare: Toma(sceptic, om împrietenit cu știința ca și mine) l-a văzut pe Domnul meu și a lui Radu înviat, și a zis că este Fiul lui Dumnezeu prin această afirmație: ο κυριος μου και ο θεος μου- Domnul meu și Dumnezeu meu- și i s-a închinat!
Cei care l-au cunoscut pe David Livingstone l-au confundat cu Domnul Isus.
Eu care l-am văzut pe Radu l-am confundat cu Domnul meu, și mă aplec cu sfială și-i spăl picioarele, munca ultimului slujbaș. Și asta-i cea mai mare favoare care mi se face. Și nu fac poezie aici.
Plâng și sufletul mi se cutremură, mintea , rațiunea ce mi-a dat-o Dumnezeu urlă și se sfâșie în mine cu De ce ?-uri , și când Cerul tace eu îmi ridic pumnul meu de om netrebnic , că mă pot gândi acuma ca un tată, strig Cerului ηλει ηλει λεμα σαβαχθανει! Eli, eli , lema sabachthanei!

Posted in din ale Scripturii, din ce mai citesc, din ce mai scriu, Dumnezeu Tatăl, Isus Hristos, Teologie

despre Joia Mare


În Evanghelia după Matei în această zi se complota împotriva lui Isus, forul religios hotărându-se ca să-L prindă și să-L omoare.
-Atunci preoții cei mai de seamă, cărturarii și bătrânii poporului s-au strâns în curtea marelui preot care se numea Caiafa și s-au sfătuit împreună cum să-L prindă pe Isus cu vicleșug și să-L omoare. Dar ziceau:
„- Nu în timpul sărbătorii, ca să nu se facă tulburare în popor.”

Noțiunea timpului este accentuată în acest pasaj. Domnul Isus își profețește moartea prin răstignire, iar mai marii Israelului hotărăsc când să-L prindă și sa-L omoare.
A fost Isus o victimă ? A sosit vremea Întunericului, când Lumina a fost biruită de întuneric?
Dimpotrivă! Isus ne spune că El știa că o să moară, și cum o să sfârșească viața sacerdotală. Nu a fost prins, ci El și-a dat viața de bună voie. A murit prin crucificare atunci când a fost hotărât de Dumnezeu, nu de mai marii vremii.
Unii istorici necredincioși încă mai cred că Isus a fost o victimă nevinovată. Că lăcomia lui Iuda, invidia evreilor, lașitatea lui Pilat L-a dus la crucificare. Omenește vorbind, așa a fost. Așa a fost profețit în Psalmul 22 și așa s-a împlinit. Toți oamenii din această dramă sunt până la ultimul vinovați. Toată umanitatea este vinovată de lăcomia lui Iuda, invidia pe „acest necunoscut” Isus și de nepăsare. Toți am fost acolo sau retrăim acele momente în contemporaneitate.
Cum l-a cunoscut pe Iuda dinainte așa ne cunoaște pe fiecare, pe nume: știe pe Liviu, pe Ioan, Zaharia și Lavinea. Comportamentul și gândurile noastre. Știe că o să-L trădăm în ciuda promisiunilor noastre.
Și totuși ne îmbie cu pâine și vin: să luăm parte la Euharistie, Cuminecătură.

Fiecare dintre noi retrăim în efemera noastră viață, aidoma personajelor lui John Steinbeck, momentele paradigmatice din Scripturi: ispita din Eden- ascultarea de Eva sau de Dumnezeu, necredința lui Toma, frica pe apă a lui Petru, pocăința cu lacrimi a pescarului, etc.
De aceea spun că fiecare dintre noi a fost în pielea lui Iuda. Să ne vindem Domnul, Răscumpărătorul pe 30 de arginți.
Lumea noastră postmodernă ne promite fericirea prin împlinire materială. Este o utopie, o minciună străveche. Miliarde de oameni cred asta și trăiesc cu speranța asta. Câți nu-și vând sufletul, frații, părinții, ba și copiii pentru gologani. Unii, ca și Iuda, își vând Domnul.
Totuși, El ne spală picioarele, precum cel mai umil sclav din acele timpuri. Slujește pe cel mai neînsemnat dintre noi. Oricine este prețios în ochii Lui, nimeni nu este disprețuit, alungat, ostracizat.
Acesta este Dumnezeul nostru: ne iubește când știe că inima noastră schimbătoare e gata să-L vândă.