Posted in din ce mai scriu, Teologie, Tradiție

La est de Eden, sau de ce am părăsit Grădina?


Cum mulți știu, am început să fiu interesat de teologie după o lectură a unei cărți semnate de Ellen White. Și bine că n-a scris acolo să dau friend la gașca ei, fiindcă nu mai păpam eu șorici. M-am oprit întâmplător la penticostali, poposind aproximativ 10 ani. În primii ani am crezut că a dat norocul peste mine, și am dat de târnațul lui Dumnezeu. Când ești entuziast mintea-ți trage un pui de somn. Când te trezești la realitate te întrebi ce-ai băut.

La o biserică de la țară relațiile dintre confesiuni e asemănătoare cu galeriile de fotbal. Câteodată se lasă cu bătaie, cum vedem periodic la televizor. Dacă-ți place Chelsea trebuie să-i urăști pe cei de la Arsenal, Dinamo pe Steaua, pocăiții pe ortodocși și viceversa, penticostalii cu baptiștii erau ca doi maidanezi ce se mârâie pe uliță.

Odată ce ai înțeles cum stă treaba și dorești să rămâi, trebuie neapărat să te botezi. Botezul trinitar de la ortodocși sau catolici nu se pune. Și trebuie să te speli de toate idolatriile de la ortodocși. Sunt mai antiochieni cu interpretarea lemnului și chipului din Isaia și Romani, și mai alexadrieni cu texte greoaie, sau clare care vin în contradicție cu sistemul lor doctrinar. E foarte lesne să driblezi texte cu Nunta din Cana, diulul cadou a fiului risipitor, etc.

Cuvântul Tradiție, des întâlnit la ortodocșii, la evanghelici are o conotație negativă. Paradosis-ul, ștafeta înaintașilor noștri, comoara de preț ce trebuie să ținem cu dinții. Cum o definea Jaroslav Pelikan, tradiția e credința vie a celor morți, tradiționalismul e credința moartă a celor vii. Nu știu cât știu credincioșii obișnuiți de rădăcinile lor. De Strada Azusa și începutul penticostalismului în America, acum mai bine de un veac. Noi ne ancoram într-o tradiție nescrisă, lăsată de bătrâni, ce nu i-a văzut nimeni. Se mai lăudau penticostalii că rădăcinile lor sunt din Fapte, comic sau nu, e ca în filmul alb-negru cu doctorul renumit când călătorește în Transilvania cu trenul din America, și coboară la a treia stație. Cei două mii de ani ce ne despart de creștinismul primar, perioadă înfloritoare pentru literaratura și viața Bisericii, e în negură pentru evanghelici. Ce penticostal sau baptist e interesat de lucrarea Despre Duhul Sfânt a Sf.Vasile?

Mulți cred că Scriptura, singura autoritate la evanghelici, a fost răpită de Luther de la Vatican, precum odinioară Prometeu focul de la zei. Asta-i când citești doar broșuri despre istoria bisericii. Scriptura și doctrinele mari e un produs a Bisericii universale. Biserica a păstrat Scriptura, ea și-a bătut capul cu ce carte rămâne și care pleacă în bibloteca gnosticilor. Am crezut că Dumnezeu și-a pus cei mai buni elevi la dictare. Unii cred că a picat pachet din cer. Precum Coranul. Povestea este lungă și nu atât de ruptă din frații Grim.

A trecut mai bine de-un veac și nu avem literatură evanghelică. Teologii, care mai trebuie să și gândească, sunt sufocați. Unii au fost înlăturați fiindcă nu gândesc cum le dictează șeful de partid. Unde sunt comentariile biblice? Africanii cred că au una. Unde e literatura evanghelică?

Mi-am tocit simțul și dorul pentru minuni lucrând în spital, văzând moartea cum stă la taclale cu ființa umană. Nu mai poți crede în minuni după ce vezi un bebeluș mort. Mi s-a rupt antena. Tocit senzorul. Am început să mă gândesc mai mult la Cruce decât la Înviere. Dumnezeu e prezent în suferința umană, de asta sunt convins. Restul e taină.

Scriptura nu-i o carte pentru cei cu plan de 3 capitole/zi. Da, poți s-o citești ca pe-o scrisoare de dragoste, ca pe-un ziar să afli cum mai stă treaba, ca pe-un horoscop, sau pe-o carte de bucate. De aci și atâtea viziuni absolute. De-aci atâtea expresii, Biblia spune clar!

Universitatea evanghelică din România e influențată politic, precum tot sistemul evanghelic. Când a venit Miroslav Volf, teologul croat ce a scris cărții ce au intrat în Cele mai bune publicații creștine a secolului trecut, noi am făcut scandal. Și Tăriceanu ce mândru șade la Emanuel. Luați model! Iată omul!download

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Posted in Sfintii Parinti, Teologie

Nu vă apucați de teologie!


Teologia nu e un domeniu pentru leneși. Nici pentru proști. Îmi aduc aminte că eram abonat la corigență prin liceu, împreună cu vărul Marin. Eram excelenți amândoi la materiile umane, dar na, nu înțelegeam hieroglifele matematice. Și-aveam o profesoară ce vorovea o limbă ce o înțelegea doar ea. Și era pe fugă. N-avea rădburi pentru proști. Când a început, prin a 11 șpea combinațiile, eram amândoi fascinați că am înțeles, în sfârșit, materia inventată de păcătoșii babilonieni. Îi înțeleg acum pe evreii din robie că jinduiau să se întoarcă acasă, să cânte hore în templu. Too much matematics! Satisfacția noastră se pierdu în următoarea oră de combinații și permutări, când profa ne băgă în adâncuri, în Hadesul plin de flăcări ale matematicii, ce pârjolea neofiții, prostovanii ce nu știau nici sămăli. Suntem pierduți, ne-am zis! Să nu pierdem multa vreme, 5 ore pe săptămână, scriam poezii pe caietul cu pătrățele.

Unii cred că dacă se întorc la Dumnezeu, Dumnezeu le toarnă cu tolcerul tot ce au pierdut în timpul irosit până la momentul întâlnirii. Asculți Depeche Mode, Personal Jesus, și poți sporovăi cu oricine despre miezul din dodoașca teologiei.

Mă amuză copilașii nou-născuți(born-again din Ioan3) cât sunt de caraghioși. N-am scăpat nici eu de caricatura asta. Dacă aș fi fost oleacă mai smerit, eram absolvit de chipul quasimodic. Mă revăd continuu pe mine, în neamurile, prietenii care s-au pocăit recent. Încerc să evit conversațiile teologice, îi întreb de sănătate, cum o duc, etc. Ei întorc macazul, zgomotos, cu giumbușlucuri biblice, batând apa-n piuă pe câteva versete biblice, știute și de copii în poezii, la școala duminicală. Dacă încerc să-i duc prin explicațiile părinților, teologilor, îmi taie maioneza spunându-mi să rămânem la Biblie! Să joc cu regulile lor. Cum am zis, puțini sunt căutători, înfometați după răspunsuri și întrebări. Ei vor să-ți cânte Personal Jesus.

După mai bine de 10 ani pe ogorul teologiei, mi-am dat seama că e un domaniu vast. Nu avem vreme să cuprindem tot. Putem ciuguli câteva sfărmuri din fiecare felie ce compune teologia, dar nu cred că-i o metodă ce ne va fructifica căutarea.

Vechiul Testament și Noul Testament. Din prima trebuie să pui mâna pe greacă. Noul și traducerea VT, Septuaginta-LXX. Ebraica/aramaica pe cei îndrăgostiți de vetiu. Arheologia, istoria, etc. La Noul, deasemenea istoria vremii, filozofia, greaca koine, așa grosso-modo. Biserica Primară. Doamne, ce domeniu vast! Părinții Bisericii. Franțujii au tradus peste 550 de volume din Părinți. Numai un părinte poate să-ți ocupe toată viața. Epoca medievală, modernă, postmodernă, e plină de eminenți și străluciți teologi.

Pe lângă fiecare domeniu teologic în care te-ai angajat, trebuie să ceri ajutorul la două trei, sau mai multe discipline seculare:semiotica, limbile, filozofia, sociologia, psihologia, istoria, etc.

Cum am zis, teologia e un ocean, într-o continuă schimbare, toate râurile lumii se varsă-n el.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Posted in Andrei Pleșu, din ale Scripturii, din ce mai citesc, Politica, Teologie

Dileme


Asta seara reciti a nu stiu a cata oara epistola lui Pavel catre Romani, el zice despre omul neevlavios ca-l pandeste necazul daca nu se-ndreapta:

din cauza încăpăţânării tale şi a inimii tale care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu

,insa tot necaz il asteapta si pe credincios, cu toata cumsecadenia lui,

Dar nu numai atât, ci ne lăudăm şi în necazuri, ştiind că necazul produce răbdare,

.

Am terminat de citit cartea lui RALF DAHRENDORF,Reflectii asupra revolutiei din Europa, iar una din intrebarile lui a fost ca ce anume sa facem cu vechea conducere totalitara, inumana, care si-a folosit puterea dincolo de abuz. Sa-i iertam? Sa-i lasam in infrangerea lor fiindca aceasta este cea mai cumplita “razbunare”, sau sa continuam in stilul lor, anume sa ne folosim puterea in a-i extermina, “facandu-ne astfel dreptate”? Dar ce dreptate poate fi in acest cerc vicios?

Andrei Plesu vorbeste despre iubirea vrajmasilor, in Despre ingeri

Nu e vorba, doar, sa iubesti pe cineva care, pana mai adineauri, il priveai cu benigna indiferenta. Ti se cere, nici mai mult, nici mai putin, sa-ti iubesti dusmanul.(Matei5,43-48). Asta e, pentru constiinta comuna, ceva foarte greu de asimilat. S-o spunem pe sleau: e imposibil.

Posted in din ce mai fac, din ce mai scriu, Teologie, Vindecare

Am fost la Cruce – întâlnirea cu Radu Mureșan


Îmi pare rău că nu l-am cunoscut mai mult pe Radu, și că împrejurările astea nefericite au coagulat prietenia și încrederea mea în el pentru veșnicii.
M-am întâlnit cu sfântul Radu întâmplător, precum odinioară Simion din Cirena s-a întâlnit cu Domnul Isus pe drumul crucii.

Eu și Radu joi dimineața

“Pe când Îl duceau să-L răstignească, au pus mâna pe un anume Simon din Cirena, care se întorcea de la câmp; şi i-au pus crucea în spinare, ca s’o ducă după Isus.”

A fost un favor, har, privilej că m-am întâlnit cu un sfânt contemporan, un sfânt în viață, o ființă umană în care Dumnezeirea s-a umanizat. Trebuie să reconosc că niciunde nu L-am văzut pe Dumnezeu mai vădit, mai revelat într-o ființă umană, mai întrupat decât în persoana suferindă a domnului Radu Mureșan. În cei 10 ani de trăire în Creștinism nu am învățat din miile de tomuri de teologie, din Scripturile sfinte și din viață adevărul de sorginte răsăriteană cu privire la ființa umană: îndumnezeirea( theosis) omului. Am văzut întrupată în ființa christică a lui Radu întrupată, materializată rugăciunea, dorința lui Pavel: Hristos în voi, nădejdea slavei!(χριστος εν υμιν η ελπις της δοξης, Christos en humin he elpis tes doxes).
Nu am înțeles de la preabunul Dumnezeu la ce bun? totul ce s-a întâmplat cu domnul Radu Mureșan, însă cred cu certitudine și nezdruncinare că suferința lui din săptămâna patimilor(lui), moartea, și plecarea lui la Dumnezeu s-a întâmplat în aceste momente când celebrăm, sărbătorim Săptămâna Patimilor, suferința Mântuitorului, moartea pe cruce și Învierea! Nu cred în coincidențe, în hazard și Bing Bang!
Simbolismul și asemănarea lui Radu cu Domnul Isus merge până la cele mai mici amănunte. Eu și alții(Cleopatra,Silvian Guranda, Naomi Mocan și Lavinea Coldea) am avut harul să-l asist în săptămâna patimilor lui. Experiența ne spunea celor din spital că orice suferind de cancer(mai ales pulmonar) este sortit morții. Asta-i realitatea cruntă, rece, albastră și fără milă.
Nu-mi amintesc să fi cerut o minune de vindecare atât de acerb, de obraznic, de stăruitor de la bunul Dumnezeu. Nu doream să văd cum istoria și viața își urmează cursul ei firesc. Acceptam ca să fiu umilit, să mi se zdruncine experiența dureroasă a asistării sutelor de muribunzi către moarte.
Era nedreptă istoria și Dumnezeu preabunul și atotputernicul ca să lase cancerul să-și facă de cap în iubitul nostru frate, soț și tătic!
Nu l-a vindecat El pe diabolicul de Ahab? Nu S-a miluit de vărsătorul de sânge Manase? Nu L-a vindecat pe împăratul nerecunoscător și necredincios până la moarte Ezechia?
Am crezut că e departe Domnul meu și al vostru, însă necredința mi s-a transformat în certitudine fiindcă pot striga:
-L-am văzut pe Domnul, am pus mâna pe picioarele (lui)Lui, i-am șters sudoarea (lui)Lui, am văzut coasta (lui) împunsă nu cu piroane ci cu acele de puncție, și mâinile împunse de acele noastre. I-a curs și sângele în eprubetele noastre. S-a supocat întruna precum Domnul nostru la Golgota. Din inima lui Radu a curs „apă și sânge” când a fost puncționată de medicii care au vrut să-i salveze viața.
Am vorbit cu Radu când a putut să vorbească, în prima și a doua zi. Avea sufletul tare, stăteam lângă un titan al credinței, care suferea și mărturisea contemporaneității că Dumnezeu există, că se roagă Lui, indiferent dacă va muri sau nu. În săptpmâna ce a trecut Cerurile au fost deschise și fața lui Radu emana slava cerească. Se ruga ca și Domnul Isus în Grădina Ghețimani, ca și Ana odinioară, doar mișcându-și buzele.
Avea chipul lui Ștefan,faţa lui ca o faţă de înger (το προσωπον αυτου ωσει προσωπον αγγελου to prosopon autou osei prosopon anghelou)

Am văzut că moartea(θάνατος, thanatos) este ceva străin de creația lui Dumnezeu, ceva-ul sau cineva-ul ăsta reușește să aducă-n sufletele noastre groază indiferent cât de înrădăcinați suntem în credință.

Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le.

(Χριστὸς ἀνέστη ἐκ νεκρῶν θανάτῳ θάνατον πατήσας καὶ τοῖς ἐν τοῖς μνήμασιν ζωὴν χαρισάμενος, Christos aneste ek nekron thanato thanaton patesas kai tois en tois mnemasin zoen charisamenos)

Uceinicii n-au înțeles de ce? Hristos trebuie să sufere. Suferința Lui a fost și va fi mântuitoare, soteriologică(de la cuvântul antic grecesc pentru mântuire σωτηρία,soteria), cu implicații veșnice și incomensurabile. Sarea lui a fost îndeajuns ca procesul putrefacției păcatului din lumea lui contemporană să fie stopat. Întunericul din juru-i a fost luminat de la candela lui. Astea-s implicațiile ce au valențe până-n veșnicii.
La fel ca ei, și eu afirm că e o nebunie ceea ce a îngăduit Dumnezeu preabunul cu Radu Mureșan. Ce mă mângâie e că am să-l văd din nou. Am să-l cunosc mai mult. Știu că slava, glorificarea e inversul monedei suferinței.
Doamne ajută-mă să cred și să accept asta.

Zilele astea m-am întâlnit cu Christ.Ascuns de ochii lumii,tainic, cu chip de om. Cuvântul lui Dumnezeu din Matei 25 au vorbit despre zilele astea:

Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?
El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia (Radu) dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.

Posted in Cărţi apărute, Darurile Spirituale, din ale Scripturii, din ce mai citesc, din ce mai fac, din ce mai scriu, Duhul Sfânt (Pneumatologie), Dumnezeu Tatăl, Isus Hristos, Scrisoare c[tre Dumnezeu, Sfintii Parinti, teologi moderni, Teologie, Vindecare

Domnul Isus, David Livingstone și Radu Mureșan


Este aproape 1 A.M., și abia am sosit acasă.Sâmbătă dimineața am ieșit din turere de noaptea, iar ieri, și săptămâna care urmează am liber. Azi pe la 17 am ajuns la Radu nost, unde l-am găsit pe fratele nostru Silvian Guranda, care îi făcea masaj picioarelor suferinde ale lui Radu.
Ne dăm seama că și rinichii sunt afectați, nu mai funționează normal; ne dăm seama asta văzând picioarele umflate vizibil, iar mai jos de gambe corpul elimină continuu apă, sau ceva lichid organic transparent . Asta îl deranjează, pe lângă lispa de aer(dispneea) și astenia(lipsa de putere) cauzată de nesomnul și stresul enorm acumulat în săptămâna ce a trecut.
Medical vorbind facem totul, ba chiar mi-am propus să mă ocup, zi și noapte chiar și de „chichițe”. Îi dăm în continuare NORADRENALINĂ pentru a ajuta inima să pompeze în corp sânge; este inotropul ideal care-l dăm în infecții. Radu, colac peste pupăză are peste cancerul pulmonar și o PNEUMONIE, care o tratăm cu antibiotice din 6 în 6 ore. Pentru durere și liniștire îi dăm câte o jumate sau o fiolă intre-venos de tramadol, un opioid ușor care nu dă dependență, și care omoară orice durere pe loc. Pentru edemele(edemele sunt acumularea de lichid , apă în țesuturi, și cum e la Radu- edemele picioarelor- sunt vizibile, aidoma picioarelor umflate, ca un burete cu apă) i se administrează FUROSEMID, un diuretic cunoscut de mai toți bătrânii precum ALGOCALMINUL.
Citind pe blogul Lui Mironel, intitulat Popasuri cu rost , l-am văzut pe Radu Mureșan acolo făcând voia lui Dumnezeu. Știm că simtomele au început cam în zilele acelea, și chiar înainte. O să observați că picioarele lui erau deja cu edeme, un pic îngroșate, ceea ce nu-i normal. Ăsta-i semn că este oarece suferință, afecțiune la rinichi. Bătrânii care știu de FUROSEMID, și de diuretice știu despre ce vorbesc. Iată dovada:

Cum sunt de vizibile edemele, și cum erau de umflate cred că i-a prins bine să se răcorească cu picioarele întinse la briza mării, sau oceanului. Cred că simțea ceva stânjeneală, durere la nivelul picioarelor de pe atunci.

Observați că nu se pot vedea „oul”[limbaj popular], fiindcă țesuturile sunt pline de apă, sunt edemațiate.

Mi-am propus să-i îngrijesc picioarele, și asta fac, să nu se infecteze , microbii putând intra prin atâtea orificii pe unde iese apa. E un har, și asta-l îmbucură pe Radu, se mai răcorește. Fac după-aceea pansamente lejere cu comprese sterile ca să nu-i mai ștergem continuu picioarele.
Are nevoie se cineva continuu, fiindcă dorește să nu-l necăjească picioarele, se mișcă anevoios, transpiră continuu și trebuie șters- și toate acestea îi consumă energia. Nu mai vorbesc de energia care și-o consumă pt WC, și bine că m-a făcut băiat, și că mai vine Cleopatra, soția lui dragă, și Silvian când nu sunt eu, că , și asta aduce mult stres și necaz în inima lui.
Nu-l mai sunați și nu-i mai scrie-ți mesaje fiindcă mi-a dat telefonul mie, eu i l-am lăsat asistenților, că nu mai poate și nu mai are răbdare să citească. Îl doare parcă orice sunet, orice gălăgie, și salonul în care se află e unul din cele mai gălăgioase, sunt multe monitoare care au alarme care sună strident, și numai când pacienții se întorc de pe o parte pe alta, prin sunete ne anunță despre orice evoluție a inimilor lor, avem tot în salonul acela un ventilator care sună continuu, vă dați seama . I-am pus noapte vată în urechi, ce să fac? Facem liniște și mai doarme câte o oră-maxim 2 pe zi, și adesea se trezește din cauza unui coșmar care-l doboară. Sâmbătă dimineața am sunat-o pe Cleopatra să vină de urgență să stea să-l aline. Și bine că a venit, în ciuda faptului că am speriat-o de moarte trezind-o așa de matinal. I-am cerut iertare, nu am s-o mai sun așa, fiindcă o să stăm noi cu el, când nu-i ea acolo, sau altcineva.
Nu poate fi vizitat. Terapia Intensivă e ÎNCHISĂ pentru aparținători. Mai au prilejul unul-doi că-i mai strecurăm noi 30 minute până-n ușă, să-i vadă fața.

Acum o să vă scriu ceva de îmbărbătare și ceva de la Duhul Sfânt, Duhul Domnului(πνεῦμα ὁ θεός, Pneuma ho Theos), sau din imaginația mea.

Odată cu ceaiul și bârfele de la ora 17, noi pocăiții ne zugrăvim așa unii pe alții: penticostalii „spirituali” vorbesc despre baptiști ca despre niște creștini lumești(σάρκινος, sarkinos, lumesc,condus de firea pământească care este σαρκός– sarkos)iar ei(noi) se văd(em), se(ne) consideră(m) πνευματικός, pneumatikos(spirituali), de la πνεῦμα ce se traduce prin Duhul.
Baptistul îl vede pe fratele lui penticostal că se consideră cu Duhul, prea spiritual(πνευματικός, pneumatikos), ba chiar fariseii(Φαρισαῖος, farisaios-de unde și cuvântul fariseu) moderni. Nici unul nici altul nu crește în înțelepciune judecând pe fratele său, ba chiar dracu se perpelește de bucurie că a reușit să distrugă părtășia frățească(κοινωνία, koinonia).
De ce spun asta? Că nu se leagă cum nu se leagă nuca de perete cu textul de mai sus. Ba dimpotrivă. Frații penticostali au reușit să fie în comuniune(κοινωνία) cu baptiștii, și evanghelicii cu ortodocșii. Fără să știe că și „idolatrii”(zic asta că ei folosesc icoane în cult, și alte cele ce-s sare-n ochi pentru evanghelici) de ortodocși au acceptat cererea mea să se roage nu pentru un „sectar” ci pentru un frate de-al lor care are cancer, și are familie, copii și pe Cleopatra care-l așteaptă acasă. Fără rezerve se vor ruga în continuare. Pot aminti doi preoți scumpi din Cluj, părintele Călin Popovici care slujește la bisericuța ce se află vizavi de CORA, și părintele Ciprian, care slujește la bisericuța de lemn, cu o arhitectură impresionantă, ce se află lângă căminele din Hașdeu. Slavă Domnului că sunt oarecum ecumenici.
Ecumenismul se poate! Nu în dogmă și crezare, dar cel puțin aici, în suferință. Cum eu, și alții din breasla mea putem să ajutăm în suferință pe un rrom, român, maghiar, credincios ortodox, catolic, reformat, greco și romano catolic, budist, confucianist, martor a lui Yehova, ateu, yoghist și alții, de ce ar putea să se roage preoții, care sunt plătiți marea majoritate-de nu toți, dacă nu de dragă inimă(ca și pr.Călin & pr. Ciprian) de obligație, fiindcă cotizăm? Fără taxe suplimentare, taxă pe rugăciune specială, că ne bate Dumnezeo(folosesc numele lui Dumnezeu nu în derâdere și nu hulesc. Dumnezo este forma arhaică a lui θεός Theos, Dumnezeu) tradus de primii noștri lingviștii.
Cearta între baptiști și penticostali o văd eu ca fiind de natură teologică, politică precum a fost ruptura dintre Răsăritul creștin și Apusul. Pentru o informare mai academică și la subiect despre ce s-a întâmplat în 1054 vă recomand călduros volumul 2 din magnifica operă Tradiția Creștină, a istoricului și teologului reformat și convertit la ortodoxie (se poate și așa) Jaroslav Pelikan.
Cearta teologică e cauzată de hermeneutica diferită ce o au ambele grupări confesionale, cu privire la lucrarea Duhului Sfânt.
Să cunoaștem istoria „gâlcevei” aici luați cărți:
1.Botezati in Duhul : Frank D. Macchia
2.Prezenta si lucrarea Duhului Sfant : R. A. Torrey.
3.De Spiritu Sancto a Sfantului Vasile cel Mare.
4.Despre Duhul Sfânt – Didim din Alexandria.

Văd o asemănare clară între Domnul Isus, Domnul și Dumnezeu(ο κυριος μου και ο θεος μου, ho kurios mu kai ho theos mo) lui Toma, însă Domnul și Dumnezeu(ο κυριος μου και ο θεος μου lui Radu, David Livingstone și Radu.
Explicare: Toma(sceptic, om împrietenit cu știința ca și mine) l-a văzut pe Domnul meu și a lui Radu înviat, și a zis că este Fiul lui Dumnezeu prin această afirmație: ο κυριος μου και ο θεος μου- Domnul meu și Dumnezeu meu- și i s-a închinat!
Cei care l-au cunoscut pe David Livingstone l-au confundat cu Domnul Isus.
Eu care l-am văzut pe Radu l-am confundat cu Domnul meu, și mă aplec cu sfială și-i spăl picioarele, munca ultimului slujbaș. Și asta-i cea mai mare favoare care mi se face. Și nu fac poezie aici.
Plâng și sufletul mi se cutremură, mintea , rațiunea ce mi-a dat-o Dumnezeu urlă și se sfâșie în mine cu De ce ?-uri , și când Cerul tace eu îmi ridic pumnul meu de om netrebnic , că mă pot gândi acuma ca un tată, strig Cerului ηλει ηλει λεμα σαβαχθανει! Eli, eli , lema sabachthanei!

Posted in din ale Scripturii, din ce mai citesc, din ce mai scriu, Dumnezeu Tatăl, Isus Hristos, Teologie

despre Joia Mare


În Evanghelia după Matei în această zi se complota împotriva lui Isus, forul religios hotărându-se ca să-L prindă și să-L omoare.
-Atunci preoții cei mai de seamă, cărturarii și bătrânii poporului s-au strâns în curtea marelui preot care se numea Caiafa și s-au sfătuit împreună cum să-L prindă pe Isus cu vicleșug și să-L omoare. Dar ziceau:
„- Nu în timpul sărbătorii, ca să nu se facă tulburare în popor.”

Noțiunea timpului este accentuată în acest pasaj. Domnul Isus își profețește moartea prin răstignire, iar mai marii Israelului hotărăsc când să-L prindă și sa-L omoare.
A fost Isus o victimă ? A sosit vremea Întunericului, când Lumina a fost biruită de întuneric?
Dimpotrivă! Isus ne spune că El știa că o să moară, și cum o să sfârșească viața sacerdotală. Nu a fost prins, ci El și-a dat viața de bună voie. A murit prin crucificare atunci când a fost hotărât de Dumnezeu, nu de mai marii vremii.
Unii istorici necredincioși încă mai cred că Isus a fost o victimă nevinovată. Că lăcomia lui Iuda, invidia evreilor, lașitatea lui Pilat L-a dus la crucificare. Omenește vorbind, așa a fost. Așa a fost profețit în Psalmul 22 și așa s-a împlinit. Toți oamenii din această dramă sunt până la ultimul vinovați. Toată umanitatea este vinovată de lăcomia lui Iuda, invidia pe „acest necunoscut” Isus și de nepăsare. Toți am fost acolo sau retrăim acele momente în contemporaneitate.
Cum l-a cunoscut pe Iuda dinainte așa ne cunoaște pe fiecare, pe nume: știe pe Liviu, pe Ioan, Zaharia și Lavinea. Comportamentul și gândurile noastre. Știe că o să-L trădăm în ciuda promisiunilor noastre.
Și totuși ne îmbie cu pâine și vin: să luăm parte la Euharistie, Cuminecătură.

Fiecare dintre noi retrăim în efemera noastră viață, aidoma personajelor lui John Steinbeck, momentele paradigmatice din Scripturi: ispita din Eden- ascultarea de Eva sau de Dumnezeu, necredința lui Toma, frica pe apă a lui Petru, pocăința cu lacrimi a pescarului, etc.
De aceea spun că fiecare dintre noi a fost în pielea lui Iuda. Să ne vindem Domnul, Răscumpărătorul pe 30 de arginți.
Lumea noastră postmodernă ne promite fericirea prin împlinire materială. Este o utopie, o minciună străveche. Miliarde de oameni cred asta și trăiesc cu speranța asta. Câți nu-și vând sufletul, frații, părinții, ba și copiii pentru gologani. Unii, ca și Iuda, își vând Domnul.
Totuși, El ne spală picioarele, precum cel mai umil sclav din acele timpuri. Slujește pe cel mai neînsemnat dintre noi. Oricine este prețios în ochii Lui, nimeni nu este disprețuit, alungat, ostracizat.
Acesta este Dumnezeul nostru: ne iubește când știe că inima noastră schimbătoare e gata să-L vândă.

Posted in Cărți de Nobel, Cărţi apărute, Darurile Spirituale, din ce mai citesc, Duhul Sfânt (Pneumatologie), Interpretare, Literatură Universală, teologi moderni, Teologie, Tradiție, Viețile Sfinților

Cărțile ce mi le-am cumpărat


Luna trecută mi-am cumpărat mai multe cărți ca de obicei, fiindcă e luna cadourilor, și ziua mea și a soției.

„Şi cerul s-a umplut de sfinţi”, aşa se numeşte cea mai recentă apariţie editorială lansată de Centrul internaţional de studii asupra comunismului de la Bucureşti apărută în acest an la editura Curtea Veche. Cartea adună la un loc 18 comunicări ale istoricilor din mai multe ţări care au participat vara trecută la simpozionul organizat de Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet.

„Această carte se ocupă de tortura, de martiriul creştinilor în antichitate şi în secolul XX, pe ideea că practic prin credinţă se cultivă demnitatea umană şi că cei care şi-au apărat această demnitate de multe ori au devenit martiri şi exemple postume pentru generaţiile următoare.”, spune despre carte Romulus Rusan, conducătorul Centrului.

Ana Blandiana, care împreună cu soţul său Romulus Rusan a fondat Memorialul de la Sighet, a explicat şi de ce au fost alese pentru discuţii cele două perioade din istorie: „Ceea ce este comun între ele este că persecuţiile anticreştine erau persecuţii împotriva iubirii pe care creştinismul o aducea ca o noutate absolută în lumea antică. Iubire pe care comunismul, care aducea ura ca mecanism al istoriei, ca motor al istoriei, de asemenea s-a străduit să o distrugă.”

În 18 ani de activitate, Centrul internaţional de studii asupra comunismului a editat 88 de cărţi despre represiunea comunistă, iar recent Memorialul a avut şi ideea unei expoziţii itinerante, care să poată fi vernisată în mai multe localităţi, în România şi peste hotarele ei.

După Bruxelles, expoziţia care oferă publicului informaţii şi imagini din fosta închisoare de la Sighet a fost adusă la Chişinău şi va fi deschisă mîine la Biblioteca Naţională. Expoziţia a luat drept motto o frază pe care cei care au vizitat Memorialul nu au avut cum să n-o observe.

„Fraza este în Memorial scrisă peste tot”, spune Ana Blandiana. „Atîta timp cît justiţia nu este în stare să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie.”, a mai spus scriitoarea.

Vorbind despre expoziţie şi despre activitatea Memorialului, Ana Blandiana a oferit un răspuns şi la întrebarea la ce bun să mai vorbim azi despre comunism.

„Afişul la care ţin cel mai mult al Memorialului, se află şi în expoziţie de altfel, arată doi copii care privesc prin vizeta unei uşi a fostei închisori, actualul muzeu, iar deasupra scrie: vreţi să înţelegeţi România de azi – vizitaţi Memorialulo victimelor comunismului. Pentru că pînă la urmă asta-i problema. Memorialul şi memoria nu este un drum spre trecut, este un drum spre viitor. Trebuie să înţelegi ce a fost ca să înţelegi care sînt reziduurile, adică de ce ne împiedicăm, de ce nu funcţionăm normal, pentru că trăim încă rămăşiţele pe care trebuie să le înţelegem.”
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Pe data de 24 noiembrie a.c. Institutul Teologic Penticostal a găzduit un eveniment deosebit de important pentru teologia penticostală din România: lansarea cărţii Botezaţi în Duhul de Frank D. Macchia. Au mai fost prezentate alte două cărţi al căror subiect comun este, de asemenea, lucrarea Duhul Sfânt: Pavel, Duhul şi poporul lui Dumnezeu (Gordon Fee) şi, respectiv, 2000 de ani de evidenţe ale manifestării Duhului Sfânt în viaţa Bisericii (Eddie L. Hyatt). Evenimentul, organizat în colaborarea cu editura Casa Cărţii din Oradea a „strâns” în amfiteatrul Facultăţii de Teologie pastori penticostali, studenţi şi profesori de teologie, precum şi credincioşi care au dorit să afle mai multe despre activitatea Duhului în zilele noastre.
După deschiderea făcută de Rectorul ITP, Pastor Conf. univ. dr. Corneliu Constantineanu, care a prezentat, sumar, importanţa noilor publicaţii pentru teologia penticotală din ţara noastră, au luat cuvântul invitaţii serii: Pastor Conf. univ. dr. John F. Tipei, Pastor Lect. univ. dr. Ioan Brie, Asist. univ drd. Ciprian Bălăban şi dl. Vasile Gabrian, directorul Editurii creştine Casa Cărţii .
Vorbitorii au accentuat, deopotrivă, perspectiva nouă pe care Frank Macchia o propune în studierea lucrării Duhului, anume cea eshatologică, o integrare reuşită a celorlalte două prespective, cu care a operat teologii penticostali până în prezent: perspectiva harismatică, specifică scrierilor lucane, respectiv cea soteriologică, întâlnită la Pavel. Pentru Macchia, observă dr. Tipei, botezul Duhului nu este un donum superadditum, un „lux” al Bisericii, ci o „revărsare a dragostei divine”, conform Rom. 5:5. Dacă mişcările penticostale au o doctrină atât de diversă, unitatea este dată de experienţa comună, o veritabilă „intoxicare cu Duhul”, o „îmbătare cu vinul extatic al lui Dumnezeu”, prin care ne transcendem pe noi înşine şi ne revărsăm spre alţii, ne reînnoim propria viaţă spirituală, tânjim după sfinţire şi ne închinăm după voia lui Dumnezeu.
Dr. Ioan Brie, la rândul său, a arătat că scopul clar al cărţii Botezaţi în Duhul este dialogul interconfesional: Macchia lasă deoparte celelalte teme teologice în jurul cărora s-a purtat dialogul ecumenic până acum (hristologia, teismul, misiologia, lupta pentru pace etc) şi propune botezul în Duhul Sfânt, care ar trebui să-i intereseze, deopotrivă, pe toţi creştinii. Având acest scop în minte, autorul nu va preciza foarte clar, din păcate, sensul personal al botezului Duhului şi nu va susţine că acest botez ar trebui să fie o experienţă ulterioară convertirii, evidenţiată normativ prin vorbirea în alte limbi, cu toate că, din descrierea propriei experienţe (prezentate la începutul lucrării), putem înţelege că aşa au stat lucrurile în cazul autorului însuşi.
Asist. univ drd. Ciprian Bălăban a prezentat cartea al cărui referent ştiinţific a fost, anume 2000 de ani de evidenţe ale manifestării Duhului Sfânt în viaţa Bisericii, punctând cu obiectivitate atât meritele, cât şi punctele slabe ale scrierii. În „zelul” de care dă dovadă pe parcursul întregii lucrări, autorul tinde, uneori, să fie foarte elogios sau să exagereze meritele unor personalităţi cu o ortodoxie îndoielnică, dar care au manifestat interes pentru experienţele de tip harismatic (cazul lui William Branham). Cu toate acestea, apariţia cărţii este foarte importantă pentru credincioşii români, care au acum la dispoziţie un instrument ajutător în justificarea credinţei lor, instrument ce le oferă istorice concrete care dovedesc că nu sunt rupţi de creştinismul apostolic, dimpotrivă sunt continuitorii lui.
Nu în ultimul rând, lucrarea Pavel, Duhul şi poporul lui Dumnezeu este „o teologie echilibrată, care ia în calcul atât aspectul harismatic, cât şi cel soteriologic al botezului în Duhul Sfânt”, susţine Vasile Gabrian. Prin Duhul se realizează o „invadare a Împărăţiei în viaţa prezentă a bisericii şi a credincioşilor”, El fiind o împlinire de tipul „deja - nu încă” a promisiunii lui Hristos cu privire la instaurarea noului veac, a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Prietenul meu Emanuel Conțac nu pierde vremea la catedră și ne dăruiește aproape trimestial câte o carte scrisă,tradusă sau editată de către domnia sa. Am speranțe mari de la tânara generație de teologi și filologi români.
Mă încântă faptul că găsesc ceva de citit proaspăt de la Emanuel Conțac, Marius Cruceru, Cristian Bădiliță, Mihai Neamțu și alții din generașia lor.
Cei din generația trecută abia și-au scris teza de doctorat, și aceea de interes minim pentru credinciosul de rând. Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru ei!

Caietul auriu (1962) este povestea unei scriitoare, Anna Wulf, a celor patru carnete in care isi inregistreaza viata si a incercarii ei de-a le uni, in final, intr-un al cincilea carnet, auriu. Anna Wulf este in acelasi timp personajul unei nuvele, intitulata Femei libere, „care scrie patru carnete, si nu doar unul pentru ca, dupa cum ea insasi recunoaste, trebuie sa separe lucrurile intre ele, pentru a evita haosul, informitatea, esecul...” – noteaza, in prefata romanului, Doris Lessing.
Astfel incit cele patru carnete ale Annei se impletesc cu fragmente dintr-o realitate aparenta, a vietii ei, a copiilor ei, a fostilor amanti. Stilul postmodern este o trasatura de baza a cartii, desi autoarea insista ca lectura sa tina seama mai degraba de temele serioase ale romanului. Carnetul negru inregistreaza experientele Annei in timpul razboiului, cel rosu momente din perioada in care era membra a Partidului Comunist, cel galben povestea unei iubiri, iar cel albastru amintiri si visuri. Este un roman cu mai multe povesti, iar autoarea ne anunta inca de la inceput sa fim atenti la o tema anume, a esecului, „care, uneori, atunci cind oamenii se prabusesc, devine o modalitate de a-si vindeca propriile false dihotomii si separari”.
Copilărie este primul volum al trilogiei autobiografice Scene de viaţă provincială.
Viaţa unui băiat de zece ani se schimbă odată cu mutarea familiei sale în provincie. Şcoala nouă, colegii noi, regulile şi ritualurile la fel de noi sunt tot atâtea provocări pentru copilul a cărui ambiţie este să fie cel mai bun din clasă. Pe de altă parte, viaţa într-un orăşel din Africa de Sud a anilor '50 îi deschide ochii asupra unor probleme pe care până atunci nu le bănuise – relaţiile între părinţii săi, locul său în familie, prejudecăţile rasiale şi provinciale, inegalităţile sociale, cruzimea copiilor şi a adulţilor – şi pe care încearcă să şi le explice. Aşa cum încearcă să răspundă întrebărilor tot mai tulburătoare legate de propriile sale simţăminte şi trăiri, pe care şi le descoperă treptat, cu uimire şi teamă. Doar iubirea pentru veld (câmpia nesfârşită unde se află paradiziaca fermă a bunicilor lui) îi dă sentimentul de apartenenţă la un spaţiu ce pare imuabil.
Posted in Antropologie, Darurile Spirituale, din ce mai citesc, din ce mai scriu, Duhul Sfânt (Pneumatologie), Interpretare, Sfintii Parinti, teologi moderni, Teologie, Tradiție

Duhul Sfânt în Biserica primară


Gândurile care urmează sunt în mare parte din cartea care am citit-o recent, Perspectives on Spirit Baptism.
În gândirea evanghelică există două mari interpretări cu privire la darurile spirituale, supranaturale ale Duhului Sfânt. Secolul trecut și acesta au fost influențat în privința asta de teologul Benjamin Breckeuridge Warfield.
Demersul lui academic a fost împotriva teologiei care accepta vindecările miraculoase, darurile supranaturale în biserică, vorbirea în limbi.
El afirma că acestea au dispărut de facto din comunitatea bisericii, că Dumnezeu a hărăzit acestea(darurile Duhului Sfânt) doar în și pentru perioada apostolică. Darurile supranaturale a făcut parte din cartea lor de vizită, era dovada netăgăduită că au fost mandatați de însuși Dumnezeu pentru a proclama Vestea Bună și a fonda Biserica. El a scris studii despre cesaționism, parcurgând Noul Testament și istoria bisericii, dovedind astfel că după perioada apostolică aceste daruri s-au stins, că în veacurile după apostoli sunt de prisos. În Istoria Bisericii mai există ici și colo credincioși care afirmă că aceste daruri nu s-au sfârșit: un Montanus și adepții lui, alții în catolicismul medieval sau în Franța niște credincioși care profețeau aidoma celor din vechime. Warfield rezolvă aceste cazuri „dovedind” că aceștia nu erau orthodocși ci heterodocși, sectari precum creștinii din secta Christian Science, în vogă pe vremea lui.

Întrebarea biblică și istorică e Au dispărut minunile odată cu perioada apostolică?
Chad Owen Brand ne dovedește că Warfield s-a înșelat în demersul lui, că mulți Sfinți Părinți au vorbit în ale lor scrieri despre Duhul care lucra în mod miraculos la fel ca în perioada apostolică. Părinții vorbesc despre vindecare, glosalalia, cuvântul profetic, învieri din morți și alte asemenea fapte supranaturale.
Contrastând cu studiul lui Warfield, Brand afirma că în secolul al doilea Biserica era interesată în general de darurile spirituale , iar în particular de profetia dată de Duhul Sfânt.
Ignațiu îl încurajează pe Policarp să

ceri și să cauți lucrurile invizibile așa încât acestea să se manifeste prin tine, încât să nu duci lipsă de nici un dar duhovnicesc.

Ignațiu știa că a fost blagoslovit cu darul profeției de către Dumnezeu; în epistola sa către filipeni el scrie :

Duhul mi-a spus așa: Să nu faci nimic fără înștiințarea episcopului; păzește-ți trupul ca pe Templul lui Dumnezeu, iubește unitatea și evită dezbinările.

.

Autorul Păstorului lui Hermas se considera profet.El pretindea că viziunile pe care le are , au obârșie dumnezeiască.Tot el ne spune cum să ne dăm seama dacă cineva este profet autentic sau fals:

Privești la viața omului care pretinde că are Duhul Sfânt…Ai înaintea ochilor tăi viața profetului autentic și a celui fals. Prin faptele lui și prin viață omul poate dovedi că este inspirat.

Autorul Păstorului ne spune care este funcția profetului în comunitatea creștină:

Oricând vine în adunarea celor neprihăniți un om care are Duhul, și când rugăciunea începe, acel om este umplut de Duhul Sfânt și vorbește adunării așa cum Domnul voiește.

Posted in Antropologie, Cărți de Nobel, din ce mai citesc, din ce mai scriu, Interpretare, Teologie, Tradiție

Despre batic: tradiție și teologie


Citesc Zăpada de Orhan Pamuk, autorul turc laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2006.
Cartea este complexă, cuprinde o grămadă de idei, printre care și nesfârșita disensiune a Occidentului cu Orientul, lupta dintre postmodernism cu tradițiile strămoșești, a ateismului intelectual cu fanatismul religios.
În carte se vorbește foarte mult despre tradiția islamului concretizată prin purtarea baticului și îmbrăcămintea impusă de Coran femeilor, și presiunea autoritățiilor seculare, moderne, atee, care făceau demersuri și presiuni asupra societății religioase pentru a-i seculariza.
Erau fete credincioase care nu concepeau și nu acceptau propunerea statului ateu. Nepurtarea baticului și îmbrăcarea în blugii occidentali erau semne clare a lepădării de credință. Unele erau exmatriculate din școli fiindcă se încăpățânau să trăiască după Coran, bătute și maltratate în familie, ostracizate în societate. Baticul era semnul exterior al credinței lor. Unele fete, ajunse la disperare,s-au sinucis. Mai bine moartea decât lepădarea de văl, de credință.Iată un dialog al unei fete asupra căreia se făceau presiuni:

– Astăzi se împlinesc patruzeci de zile de când și-a luat viața prietena noastră, Teslime, a spus ea. Teslime era cea mai pioasă dintre noi și lupta pentru credința ei, pentru cuvântul lui Allah. Pentru ea, vălul nu simboliza doar dragostea de Allah, ci, totodată, propria evlavie și onoare. Nimănui nu-i trecea prin minte că s-ar fi putut sinucide. Asupra ei se făceau presiuni necruțătoare pentru a renunța la broboadă – la școală o făceau profesorii, iar acasă, taică-său -, dar Teslime se ținea tare. Tocmai era pe cale să fie exmatriculată din școala în care învăța de trei ani și pe care se pregătea s-o absolve. Într-una din zile, niște indivizi de la poliție l-au prins la înghesuială pe taică-său, care ține o băcănie, și i-au zis: ”Dacă fiica-ta nu se duce la școală fără văl, o să-ți închidem prăvălia și o să te gonim din Kars.” În această împrejurare, tatăl ei a amenințat-o pe Teslime că o dă afară din casă, iar apoi, văzând că spusele sale n-aveau nicio înrăurire, a plănuit s-o mărite cu un polițist văduv, în vârstă de patruzeci și cinci de ani. Ba mai mult, polițistul a început să se abată pe la prăvălie, venind de fiecare dată cu flori. Teslime ne-a spus că-i era atât de scârbă de bărbatul acela, pe care-l numea ”bătrânul cu ochi metalici”, încât era decisă să renunțe la văl ca să nu sfârșească prin a se mărita cu el, numai că-i era imposibil să-și pună hotărârea în aplicare. Unele dintre noi au aprobat-o, ca să nu ajungă să se mărite cu individul cu ochi metalici, pe câtă vreme altele i-au spus: ”Amenință-l pe taică-tău cu sinuciderea!” Eu am insistat cel mai mult asupra acestei idei. Pentru că, în mod categoric, nu voiam ca Teslime să renunțe la văl. I-am spus de nenumărate ori: ”Teslime, mai bine te omori decât să-ți dai jos vălul!”. O spuneam ca să mă aflu-n treabă. Ne gândeam că femeile care se sinuciseseră și despre care citiserăm în ziare săvârșiseră o asemenea faptă mânate de necredință, de atașamentul lor excesiv față de viața materială ori de nenoroc în dragoste și socoteam că vorba aceasta, ”sinucidere”, avea să-l înspăimânte pe taică-său. Fiind vorba de o fată credincioasă, nici nu-mi trecea prin minte că Teslime și-ar fi putut curma viața. Când am auzit însă că se spânzurase, am fost prima care să dea crezare veștii. Deoarece am simțit îndată că, dacă aș fi fost în locul ei, aș fi făcut la fel.

Eu care am crescut într-o biserică penticostală din provincie, nu pot să nu leg un astfel de text cu experiențele trăite la penticostali.
În bisericuța noastră de la țară erau mai multe feluri de penticostali, teologic vorbind. Cei adevărați, care înțelegeau că dragostea de Dumnezeu e cea mai mare poruncă. Înțelegeau cel mai bine problemele gri, care nu le discutau cu fanaticii. Erau foarte mulți neștiutori, religioși: cei care nu știau câte cărți sunt în Biblie, și cu toate că trăiseră de-o viață în biserică, se complăceau în starea asta.
Și fanaticii. Aceștia ar fi făcut orice pentru batic, înțolitul femeilor(bărbații nu aveau probleme, Eva e cea nesupusă, capul răutăților), nasturii mândriei de la sacou, cravata spânzurațiilor, verighetele de aur a păgânilor, etc. Am auzit cu urechiile mele propunându-se să se scrie o a doua Biblie cu lucrurile acestea deloc nesimnificative. Dilema lor era că de ce Dumnezeu nu a alocat mai mult spațiu în scripturi problemelor acestea „relevante”.
Nu spune Dumnezeu clar, negru pe alb, în Deuteronomul , că femeia nu trebuie să se îmbrace ca și bărbatul? Că aceasta este o urâciune în fața Lui?
Întrebarea mea e : Cum se îmbrăca femeia și cum bărbatul?
De ce luăm doar porunca asta, și pe cea cu amestecul semințelor în agricultură o găsim de prisos?

Oricum, porunca cu baticul e clară, spusă răspicat de Pavel:

de aceea femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei.

Unele manuscrise,probabil mai târzii, în loc de un semn al stăpânirii au văl.

Unii comentatori moderni au afirmat că Pavel vorbește figurat aici, Capul bărbatului fiind Hristos, a lui Hristos fiind Dumnezeu, și al femeii fiind bărbatul. Că aici Pavel nu vorbește despre văl ci despre εξουσιαν (exousian, autoritate), și concordă teologia aceasta a autorității în biserică și familie în întreaga Scriptură. Mie mi se pare logică și biblică această interpretare. Însă diferă de interpretarea tradițională a Bisericii. Și mă întreb: Cum de mii de teologi nu au văzut, nu au pus lumină pe textul acesta destul de controversat?