Posted in din ce mai scriu, Teologie, Tradiție

La est de Eden, sau de ce am părăsit Grădina?


Cum mulți știu, am început să fiu interesat de teologie după o lectură a unei cărți semnate de Ellen White. Și bine că n-a scris acolo să dau friend la gașca ei, fiindcă nu mai păpam eu șorici. M-am oprit întâmplător la penticostali, poposind aproximativ 10 ani. În primii ani am crezut că a dat norocul peste mine, și am dat de târnațul lui Dumnezeu. Când ești entuziast mintea-ți trage un pui de somn. Când te trezești la realitate te întrebi ce-ai băut.

La o biserică de la țară relațiile dintre confesiuni e asemănătoare cu galeriile de fotbal. Câteodată se lasă cu bătaie, cum vedem periodic la televizor. Dacă-ți place Chelsea trebuie să-i urăști pe cei de la Arsenal, Dinamo pe Steaua, pocăiții pe ortodocși și viceversa, penticostalii cu baptiștii erau ca doi maidanezi ce se mârâie pe uliță.

Odată ce ai înțeles cum stă treaba și dorești să rămâi, trebuie neapărat să te botezi. Botezul trinitar de la ortodocși sau catolici nu se pune. Și trebuie să te speli de toate idolatriile de la ortodocși. Sunt mai antiochieni cu interpretarea lemnului și chipului din Isaia și Romani, și mai alexadrieni cu texte greoaie, sau clare care vin în contradicție cu sistemul lor doctrinar. E foarte lesne să driblezi texte cu Nunta din Cana, diulul cadou a fiului risipitor, etc.

Cuvântul Tradiție, des întâlnit la ortodocșii, la evanghelici are o conotație negativă. Paradosis-ul, ștafeta înaintașilor noștri, comoara de preț ce trebuie să ținem cu dinții. Cum o definea Jaroslav Pelikan, tradiția e credința vie a celor morți, tradiționalismul e credința moartă a celor vii. Nu știu cât știu credincioșii obișnuiți de rădăcinile lor. De Strada Azusa și începutul penticostalismului în America, acum mai bine de un veac. Noi ne ancoram într-o tradiție nescrisă, lăsată de bătrâni, ce nu i-a văzut nimeni. Se mai lăudau penticostalii că rădăcinile lor sunt din Fapte, comic sau nu, e ca în filmul alb-negru cu doctorul renumit când călătorește în Transilvania cu trenul din America, și coboară la a treia stație. Cei două mii de ani ce ne despart de creștinismul primar, perioadă înfloritoare pentru literaratura și viața Bisericii, e în negură pentru evanghelici. Ce penticostal sau baptist e interesat de lucrarea Despre Duhul Sfânt a Sf.Vasile?

Mulți cred că Scriptura, singura autoritate la evanghelici, a fost răpită de Luther de la Vatican, precum odinioară Prometeu focul de la zei. Asta-i când citești doar broșuri despre istoria bisericii. Scriptura și doctrinele mari e un produs a Bisericii universale. Biserica a păstrat Scriptura, ea și-a bătut capul cu ce carte rămâne și care pleacă în bibloteca gnosticilor. Am crezut că Dumnezeu și-a pus cei mai buni elevi la dictare. Unii cred că a picat pachet din cer. Precum Coranul. Povestea este lungă și nu atât de ruptă din frații Grim.

A trecut mai bine de-un veac și nu avem literatură evanghelică. Teologii, care mai trebuie să și gândească, sunt sufocați. Unii au fost înlăturați fiindcă nu gândesc cum le dictează șeful de partid. Unde sunt comentariile biblice? Africanii cred că au una. Unde e literatura evanghelică?

Mi-am tocit simțul și dorul pentru minuni lucrând în spital, văzând moartea cum stă la taclale cu ființa umană. Nu mai poți crede în minuni după ce vezi un bebeluș mort. Mi s-a rupt antena. Tocit senzorul. Am început să mă gândesc mai mult la Cruce decât la Înviere. Dumnezeu e prezent în suferința umană, de asta sunt convins. Restul e taină.

Scriptura nu-i o carte pentru cei cu plan de 3 capitole/zi. Da, poți s-o citești ca pe-o scrisoare de dragoste, ca pe-un ziar să afli cum mai stă treaba, ca pe-un horoscop, sau pe-o carte de bucate. De aci și atâtea viziuni absolute. De-aci atâtea expresii, Biblia spune clar!

Universitatea evanghelică din România e influențată politic, precum tot sistemul evanghelic. Când a venit Miroslav Volf, teologul croat ce a scris cărții ce au intrat în Cele mai bune publicații creștine a secolului trecut, noi am făcut scandal. Și Tăriceanu ce mândru șade la Emanuel. Luați model! Iată omul!download

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Posted in Erezie, Feminism, Geneza, Tradiție

Femeia-i o erezie! Pledoarie pentru feminism


Ne naștem cu o grămadă de bube-n cap, burieni ce continuu trebuie dubdite(rupte) din grădina noastră. Asta e una din primele porunci din Geneza: să-ngrijim grădina!

Tot ce-i alteritate e demn de dispreț și hulit. Românii urăsc pe unguri, transilvănenii pe moldoveni, bărbații femeile. Nu azi, că-i 8 Martie, azi le luăm ghiocei. E ceva natural, până la Escaton, rasismul și discriminarea eclozează pe pământul lui Adam.

Lumea în care trăim, chiar după curentele feministe din secolele trecute, încă e tot patriarhală. Cine a scris lucrările filozofice? Istoria? Lucrările teologice?

Bag seamă că toată lumea, păgână, iudaică, islamică, creștină, au ajuns la un consens teologic cu privire la originea răului: Eva din Grădină.

Mă întorc la parohia mea, ce am poposit un veac. Femeile și bărbații erau despărțiți ca la sinagogă. Ca la carantină, să nu să spurce sfântocanii. Să vază lumea cine șade drept și cine-i de jină. Nu doar situ în biserică, dar slujirea feminină era redusă la cântare și poezie. Și dădacă la coptiii neastâmpărați, din badocul vidat. Femeia trebuie să asculte și să tacă-n biserică ca peștele.

Nici la ortodocșii treaba nu-i mai oblă. Avem pe Mama Domnului ce ne strânge-n brațe alături cu Fiul ei, dar femeia are oleacă mai multe drepturi decât la evanghelici. Poate găti prescura, etc.

Fără să vrei, ți se formează tot felul de mecanisme psihologice, trăind în astfel de comunități, și dai dreptate ca boul la tot felul de tradiții prost împământite. Am citit Pânză de paianjen de Cella Cerghi. Nu am trăit niciodată o mai bună experiență citind o carte ca de la această autoare. Am crezut, când am luat-o în mână, că e mascul autorul.

Tot așa, mi-am zdrobit idolii, când am citit Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, de Simone Weil. Inițial am crezut că autorul e bărbat. Dumnezeu m-a smerit. Am recunoscut că fetele sunt mult mai bune. Am lecturat teologi ca Mary Douglas, Amy-Jill Levine, Christine Hays, etc.

Ce să mai zic? Că nu avem literatură teologică, rămânem cu o hermeneutică-ochelari de cal. Ne învață bărbații teologi cum să sărim, fugim, eclipsăm textele evidente din Scriptură în care femeia e prezentă slujitoare la picioarele lui Iisus. Că Yahweh nu s-a oprit în genealogii la un Supererou ca Samson, sau Micul Prinț David, nici măcar Socratele Solomon. A ales o femeie! Ea a fost purtătoarea Evangheliei, în pântec și voroavă! Tot femeile au avut curajul să vază Învierea. Apostolii, pregătiți mai bine ca-n Legiunea Străină, au dat bir cu fugiții. Dar acum, când s-au potolit furtunile, bărbatul poa-să ia depleiele Evangheliei. Femeia nu-i vrednică. Vas slab! Cred că și Dumnezeu se amuză de masculinătatea noastră.

Auziți adesea expresia, Prin Adam a venit păcatul….al Doilea Adam…Dar să știți că există și altă formulă: Prin Eva a venit viața, prin Noua Evă(Maria) a venit Viața!

Tuturor fiicelor Evei: LA MULȚI ANI!!!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Posted in Cărți de Nobel, Cărţi apărute, Darurile Spirituale, din ce mai citesc, Duhul Sfânt (Pneumatologie), Interpretare, Literatură Universală, teologi moderni, Teologie, Tradiție, Viețile Sfinților

Cărțile ce mi le-am cumpărat


Luna trecută mi-am cumpărat mai multe cărți ca de obicei, fiindcă e luna cadourilor, și ziua mea și a soției.

„Şi cerul s-a umplut de sfinţi”, aşa se numeşte cea mai recentă apariţie editorială lansată de Centrul internaţional de studii asupra comunismului de la Bucureşti apărută în acest an la editura Curtea Veche. Cartea adună la un loc 18 comunicări ale istoricilor din mai multe ţări care au participat vara trecută la simpozionul organizat de Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet.

„Această carte se ocupă de tortura, de martiriul creştinilor în antichitate şi în secolul XX, pe ideea că practic prin credinţă se cultivă demnitatea umană şi că cei care şi-au apărat această demnitate de multe ori au devenit martiri şi exemple postume pentru generaţiile următoare.”, spune despre carte Romulus Rusan, conducătorul Centrului.

Ana Blandiana, care împreună cu soţul său Romulus Rusan a fondat Memorialul de la Sighet, a explicat şi de ce au fost alese pentru discuţii cele două perioade din istorie: „Ceea ce este comun între ele este că persecuţiile anticreştine erau persecuţii împotriva iubirii pe care creştinismul o aducea ca o noutate absolută în lumea antică. Iubire pe care comunismul, care aducea ura ca mecanism al istoriei, ca motor al istoriei, de asemenea s-a străduit să o distrugă.”

În 18 ani de activitate, Centrul internaţional de studii asupra comunismului a editat 88 de cărţi despre represiunea comunistă, iar recent Memorialul a avut şi ideea unei expoziţii itinerante, care să poată fi vernisată în mai multe localităţi, în România şi peste hotarele ei.

După Bruxelles, expoziţia care oferă publicului informaţii şi imagini din fosta închisoare de la Sighet a fost adusă la Chişinău şi va fi deschisă mîine la Biblioteca Naţională. Expoziţia a luat drept motto o frază pe care cei care au vizitat Memorialul nu au avut cum să n-o observe.

„Fraza este în Memorial scrisă peste tot”, spune Ana Blandiana. „Atîta timp cît justiţia nu este în stare să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie.”, a mai spus scriitoarea.

Vorbind despre expoziţie şi despre activitatea Memorialului, Ana Blandiana a oferit un răspuns şi la întrebarea la ce bun să mai vorbim azi despre comunism.

„Afişul la care ţin cel mai mult al Memorialului, se află şi în expoziţie de altfel, arată doi copii care privesc prin vizeta unei uşi a fostei închisori, actualul muzeu, iar deasupra scrie: vreţi să înţelegeţi România de azi – vizitaţi Memorialulo victimelor comunismului. Pentru că pînă la urmă asta-i problema. Memorialul şi memoria nu este un drum spre trecut, este un drum spre viitor. Trebuie să înţelegi ce a fost ca să înţelegi care sînt reziduurile, adică de ce ne împiedicăm, de ce nu funcţionăm normal, pentru că trăim încă rămăşiţele pe care trebuie să le înţelegem.”
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Pe data de 24 noiembrie a.c. Institutul Teologic Penticostal a găzduit un eveniment deosebit de important pentru teologia penticostală din România: lansarea cărţii Botezaţi în Duhul de Frank D. Macchia. Au mai fost prezentate alte două cărţi al căror subiect comun este, de asemenea, lucrarea Duhul Sfânt: Pavel, Duhul şi poporul lui Dumnezeu (Gordon Fee) şi, respectiv, 2000 de ani de evidenţe ale manifestării Duhului Sfânt în viaţa Bisericii (Eddie L. Hyatt). Evenimentul, organizat în colaborarea cu editura Casa Cărţii din Oradea a „strâns” în amfiteatrul Facultăţii de Teologie pastori penticostali, studenţi şi profesori de teologie, precum şi credincioşi care au dorit să afle mai multe despre activitatea Duhului în zilele noastre.
După deschiderea făcută de Rectorul ITP, Pastor Conf. univ. dr. Corneliu Constantineanu, care a prezentat, sumar, importanţa noilor publicaţii pentru teologia penticotală din ţara noastră, au luat cuvântul invitaţii serii: Pastor Conf. univ. dr. John F. Tipei, Pastor Lect. univ. dr. Ioan Brie, Asist. univ drd. Ciprian Bălăban şi dl. Vasile Gabrian, directorul Editurii creştine Casa Cărţii .
Vorbitorii au accentuat, deopotrivă, perspectiva nouă pe care Frank Macchia o propune în studierea lucrării Duhului, anume cea eshatologică, o integrare reuşită a celorlalte două prespective, cu care a operat teologii penticostali până în prezent: perspectiva harismatică, specifică scrierilor lucane, respectiv cea soteriologică, întâlnită la Pavel. Pentru Macchia, observă dr. Tipei, botezul Duhului nu este un donum superadditum, un „lux” al Bisericii, ci o „revărsare a dragostei divine”, conform Rom. 5:5. Dacă mişcările penticostale au o doctrină atât de diversă, unitatea este dată de experienţa comună, o veritabilă „intoxicare cu Duhul”, o „îmbătare cu vinul extatic al lui Dumnezeu”, prin care ne transcendem pe noi înşine şi ne revărsăm spre alţii, ne reînnoim propria viaţă spirituală, tânjim după sfinţire şi ne închinăm după voia lui Dumnezeu.
Dr. Ioan Brie, la rândul său, a arătat că scopul clar al cărţii Botezaţi în Duhul este dialogul interconfesional: Macchia lasă deoparte celelalte teme teologice în jurul cărora s-a purtat dialogul ecumenic până acum (hristologia, teismul, misiologia, lupta pentru pace etc) şi propune botezul în Duhul Sfânt, care ar trebui să-i intereseze, deopotrivă, pe toţi creştinii. Având acest scop în minte, autorul nu va preciza foarte clar, din păcate, sensul personal al botezului Duhului şi nu va susţine că acest botez ar trebui să fie o experienţă ulterioară convertirii, evidenţiată normativ prin vorbirea în alte limbi, cu toate că, din descrierea propriei experienţe (prezentate la începutul lucrării), putem înţelege că aşa au stat lucrurile în cazul autorului însuşi.
Asist. univ drd. Ciprian Bălăban a prezentat cartea al cărui referent ştiinţific a fost, anume 2000 de ani de evidenţe ale manifestării Duhului Sfânt în viaţa Bisericii, punctând cu obiectivitate atât meritele, cât şi punctele slabe ale scrierii. În „zelul” de care dă dovadă pe parcursul întregii lucrări, autorul tinde, uneori, să fie foarte elogios sau să exagereze meritele unor personalităţi cu o ortodoxie îndoielnică, dar care au manifestat interes pentru experienţele de tip harismatic (cazul lui William Branham). Cu toate acestea, apariţia cărţii este foarte importantă pentru credincioşii români, care au acum la dispoziţie un instrument ajutător în justificarea credinţei lor, instrument ce le oferă istorice concrete care dovedesc că nu sunt rupţi de creştinismul apostolic, dimpotrivă sunt continuitorii lui.
Nu în ultimul rând, lucrarea Pavel, Duhul şi poporul lui Dumnezeu este „o teologie echilibrată, care ia în calcul atât aspectul harismatic, cât şi cel soteriologic al botezului în Duhul Sfânt”, susţine Vasile Gabrian. Prin Duhul se realizează o „invadare a Împărăţiei în viaţa prezentă a bisericii şi a credincioşilor”, El fiind o împlinire de tipul „deja - nu încă” a promisiunii lui Hristos cu privire la instaurarea noului veac, a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Prietenul meu Emanuel Conțac nu pierde vremea la catedră și ne dăruiește aproape trimestial câte o carte scrisă,tradusă sau editată de către domnia sa. Am speranțe mari de la tânara generație de teologi și filologi români.
Mă încântă faptul că găsesc ceva de citit proaspăt de la Emanuel Conțac, Marius Cruceru, Cristian Bădiliță, Mihai Neamțu și alții din generașia lor.
Cei din generația trecută abia și-au scris teza de doctorat, și aceea de interes minim pentru credinciosul de rând. Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru ei!

Caietul auriu (1962) este povestea unei scriitoare, Anna Wulf, a celor patru carnete in care isi inregistreaza viata si a incercarii ei de-a le uni, in final, intr-un al cincilea carnet, auriu. Anna Wulf este in acelasi timp personajul unei nuvele, intitulata Femei libere, „care scrie patru carnete, si nu doar unul pentru ca, dupa cum ea insasi recunoaste, trebuie sa separe lucrurile intre ele, pentru a evita haosul, informitatea, esecul...” – noteaza, in prefata romanului, Doris Lessing.
Astfel incit cele patru carnete ale Annei se impletesc cu fragmente dintr-o realitate aparenta, a vietii ei, a copiilor ei, a fostilor amanti. Stilul postmodern este o trasatura de baza a cartii, desi autoarea insista ca lectura sa tina seama mai degraba de temele serioase ale romanului. Carnetul negru inregistreaza experientele Annei in timpul razboiului, cel rosu momente din perioada in care era membra a Partidului Comunist, cel galben povestea unei iubiri, iar cel albastru amintiri si visuri. Este un roman cu mai multe povesti, iar autoarea ne anunta inca de la inceput sa fim atenti la o tema anume, a esecului, „care, uneori, atunci cind oamenii se prabusesc, devine o modalitate de a-si vindeca propriile false dihotomii si separari”.
Copilărie este primul volum al trilogiei autobiografice Scene de viaţă provincială.
Viaţa unui băiat de zece ani se schimbă odată cu mutarea familiei sale în provincie. Şcoala nouă, colegii noi, regulile şi ritualurile la fel de noi sunt tot atâtea provocări pentru copilul a cărui ambiţie este să fie cel mai bun din clasă. Pe de altă parte, viaţa într-un orăşel din Africa de Sud a anilor '50 îi deschide ochii asupra unor probleme pe care până atunci nu le bănuise – relaţiile între părinţii săi, locul său în familie, prejudecăţile rasiale şi provinciale, inegalităţile sociale, cruzimea copiilor şi a adulţilor – şi pe care încearcă să şi le explice. Aşa cum încearcă să răspundă întrebărilor tot mai tulburătoare legate de propriile sale simţăminte şi trăiri, pe care şi le descoperă treptat, cu uimire şi teamă. Doar iubirea pentru veld (câmpia nesfârşită unde se află paradiziaca fermă a bunicilor lui) îi dă sentimentul de apartenenţă la un spaţiu ce pare imuabil.
Posted in Antropologie, Darurile Spirituale, din ce mai citesc, din ce mai scriu, Duhul Sfânt (Pneumatologie), Interpretare, Sfintii Parinti, teologi moderni, Teologie, Tradiție

Duhul Sfânt în Biserica primară


Gândurile care urmează sunt în mare parte din cartea care am citit-o recent, Perspectives on Spirit Baptism.
În gândirea evanghelică există două mari interpretări cu privire la darurile spirituale, supranaturale ale Duhului Sfânt. Secolul trecut și acesta au fost influențat în privința asta de teologul Benjamin Breckeuridge Warfield.
Demersul lui academic a fost împotriva teologiei care accepta vindecările miraculoase, darurile supranaturale în biserică, vorbirea în limbi.
El afirma că acestea au dispărut de facto din comunitatea bisericii, că Dumnezeu a hărăzit acestea(darurile Duhului Sfânt) doar în și pentru perioada apostolică. Darurile supranaturale a făcut parte din cartea lor de vizită, era dovada netăgăduită că au fost mandatați de însuși Dumnezeu pentru a proclama Vestea Bună și a fonda Biserica. El a scris studii despre cesaționism, parcurgând Noul Testament și istoria bisericii, dovedind astfel că după perioada apostolică aceste daruri s-au stins, că în veacurile după apostoli sunt de prisos. În Istoria Bisericii mai există ici și colo credincioși care afirmă că aceste daruri nu s-au sfârșit: un Montanus și adepții lui, alții în catolicismul medieval sau în Franța niște credincioși care profețeau aidoma celor din vechime. Warfield rezolvă aceste cazuri „dovedind” că aceștia nu erau orthodocși ci heterodocși, sectari precum creștinii din secta Christian Science, în vogă pe vremea lui.

Întrebarea biblică și istorică e Au dispărut minunile odată cu perioada apostolică?
Chad Owen Brand ne dovedește că Warfield s-a înșelat în demersul lui, că mulți Sfinți Părinți au vorbit în ale lor scrieri despre Duhul care lucra în mod miraculos la fel ca în perioada apostolică. Părinții vorbesc despre vindecare, glosalalia, cuvântul profetic, învieri din morți și alte asemenea fapte supranaturale.
Contrastând cu studiul lui Warfield, Brand afirma că în secolul al doilea Biserica era interesată în general de darurile spirituale , iar în particular de profetia dată de Duhul Sfânt.
Ignațiu îl încurajează pe Policarp să

ceri și să cauți lucrurile invizibile așa încât acestea să se manifeste prin tine, încât să nu duci lipsă de nici un dar duhovnicesc.

Ignațiu știa că a fost blagoslovit cu darul profeției de către Dumnezeu; în epistola sa către filipeni el scrie :

Duhul mi-a spus așa: Să nu faci nimic fără înștiințarea episcopului; păzește-ți trupul ca pe Templul lui Dumnezeu, iubește unitatea și evită dezbinările.

.

Autorul Păstorului lui Hermas se considera profet.El pretindea că viziunile pe care le are , au obârșie dumnezeiască.Tot el ne spune cum să ne dăm seama dacă cineva este profet autentic sau fals:

Privești la viața omului care pretinde că are Duhul Sfânt…Ai înaintea ochilor tăi viața profetului autentic și a celui fals. Prin faptele lui și prin viață omul poate dovedi că este inspirat.

Autorul Păstorului ne spune care este funcția profetului în comunitatea creștină:

Oricând vine în adunarea celor neprihăniți un om care are Duhul, și când rugăciunea începe, acel om este umplut de Duhul Sfânt și vorbește adunării așa cum Domnul voiește.

Posted in Antropologie, Cărți de Nobel, din ce mai citesc, din ce mai scriu, Interpretare, Teologie, Tradiție

Despre batic: tradiție și teologie


Citesc Zăpada de Orhan Pamuk, autorul turc laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2006.
Cartea este complexă, cuprinde o grămadă de idei, printre care și nesfârșita disensiune a Occidentului cu Orientul, lupta dintre postmodernism cu tradițiile strămoșești, a ateismului intelectual cu fanatismul religios.
În carte se vorbește foarte mult despre tradiția islamului concretizată prin purtarea baticului și îmbrăcămintea impusă de Coran femeilor, și presiunea autoritățiilor seculare, moderne, atee, care făceau demersuri și presiuni asupra societății religioase pentru a-i seculariza.
Erau fete credincioase care nu concepeau și nu acceptau propunerea statului ateu. Nepurtarea baticului și îmbrăcarea în blugii occidentali erau semne clare a lepădării de credință. Unele erau exmatriculate din școli fiindcă se încăpățânau să trăiască după Coran, bătute și maltratate în familie, ostracizate în societate. Baticul era semnul exterior al credinței lor. Unele fete, ajunse la disperare,s-au sinucis. Mai bine moartea decât lepădarea de văl, de credință.Iată un dialog al unei fete asupra căreia se făceau presiuni:

– Astăzi se împlinesc patruzeci de zile de când și-a luat viața prietena noastră, Teslime, a spus ea. Teslime era cea mai pioasă dintre noi și lupta pentru credința ei, pentru cuvântul lui Allah. Pentru ea, vălul nu simboliza doar dragostea de Allah, ci, totodată, propria evlavie și onoare. Nimănui nu-i trecea prin minte că s-ar fi putut sinucide. Asupra ei se făceau presiuni necruțătoare pentru a renunța la broboadă – la școală o făceau profesorii, iar acasă, taică-său -, dar Teslime se ținea tare. Tocmai era pe cale să fie exmatriculată din școala în care învăța de trei ani și pe care se pregătea s-o absolve. Într-una din zile, niște indivizi de la poliție l-au prins la înghesuială pe taică-său, care ține o băcănie, și i-au zis: ”Dacă fiica-ta nu se duce la școală fără văl, o să-ți închidem prăvălia și o să te gonim din Kars.” În această împrejurare, tatăl ei a amenințat-o pe Teslime că o dă afară din casă, iar apoi, văzând că spusele sale n-aveau nicio înrăurire, a plănuit s-o mărite cu un polițist văduv, în vârstă de patruzeci și cinci de ani. Ba mai mult, polițistul a început să se abată pe la prăvălie, venind de fiecare dată cu flori. Teslime ne-a spus că-i era atât de scârbă de bărbatul acela, pe care-l numea ”bătrânul cu ochi metalici”, încât era decisă să renunțe la văl ca să nu sfârșească prin a se mărita cu el, numai că-i era imposibil să-și pună hotărârea în aplicare. Unele dintre noi au aprobat-o, ca să nu ajungă să se mărite cu individul cu ochi metalici, pe câtă vreme altele i-au spus: ”Amenință-l pe taică-tău cu sinuciderea!” Eu am insistat cel mai mult asupra acestei idei. Pentru că, în mod categoric, nu voiam ca Teslime să renunțe la văl. I-am spus de nenumărate ori: ”Teslime, mai bine te omori decât să-ți dai jos vălul!”. O spuneam ca să mă aflu-n treabă. Ne gândeam că femeile care se sinuciseseră și despre care citiserăm în ziare săvârșiseră o asemenea faptă mânate de necredință, de atașamentul lor excesiv față de viața materială ori de nenoroc în dragoste și socoteam că vorba aceasta, ”sinucidere”, avea să-l înspăimânte pe taică-său. Fiind vorba de o fată credincioasă, nici nu-mi trecea prin minte că Teslime și-ar fi putut curma viața. Când am auzit însă că se spânzurase, am fost prima care să dea crezare veștii. Deoarece am simțit îndată că, dacă aș fi fost în locul ei, aș fi făcut la fel.

Eu care am crescut într-o biserică penticostală din provincie, nu pot să nu leg un astfel de text cu experiențele trăite la penticostali.
În bisericuța noastră de la țară erau mai multe feluri de penticostali, teologic vorbind. Cei adevărați, care înțelegeau că dragostea de Dumnezeu e cea mai mare poruncă. Înțelegeau cel mai bine problemele gri, care nu le discutau cu fanaticii. Erau foarte mulți neștiutori, religioși: cei care nu știau câte cărți sunt în Biblie, și cu toate că trăiseră de-o viață în biserică, se complăceau în starea asta.
Și fanaticii. Aceștia ar fi făcut orice pentru batic, înțolitul femeilor(bărbații nu aveau probleme, Eva e cea nesupusă, capul răutăților), nasturii mândriei de la sacou, cravata spânzurațiilor, verighetele de aur a păgânilor, etc. Am auzit cu urechiile mele propunându-se să se scrie o a doua Biblie cu lucrurile acestea deloc nesimnificative. Dilema lor era că de ce Dumnezeu nu a alocat mai mult spațiu în scripturi problemelor acestea „relevante”.
Nu spune Dumnezeu clar, negru pe alb, în Deuteronomul , că femeia nu trebuie să se îmbrace ca și bărbatul? Că aceasta este o urâciune în fața Lui?
Întrebarea mea e : Cum se îmbrăca femeia și cum bărbatul?
De ce luăm doar porunca asta, și pe cea cu amestecul semințelor în agricultură o găsim de prisos?

Oricum, porunca cu baticul e clară, spusă răspicat de Pavel:

de aceea femeia, din pricina îngerilor, trebuie să aibă pe cap un semn al stăpânirii ei.

Unele manuscrise,probabil mai târzii, în loc de un semn al stăpânirii au văl.

Unii comentatori moderni au afirmat că Pavel vorbește figurat aici, Capul bărbatului fiind Hristos, a lui Hristos fiind Dumnezeu, și al femeii fiind bărbatul. Că aici Pavel nu vorbește despre văl ci despre εξουσιαν (exousian, autoritate), și concordă teologia aceasta a autorității în biserică și familie în întreaga Scriptură. Mie mi se pare logică și biblică această interpretare. Însă diferă de interpretarea tradițională a Bisericii. Și mă întreb: Cum de mii de teologi nu au văzut, nu au pus lumină pe textul acesta destul de controversat?