Posted in Poezie

Schweitzer & Vasile


Rațiunea și credința, cei doi siamezi din mine,

se sfădesc întru-veselie:

Ba că-i mai istoric Iisus-ul lui Schweitzer,

ba că dreptate are capadocu’Vasile.

Dreptate au amândoi siamezi,

câtă vreme nu obosesc,

să grijească de surzi,

suferinzi, muribunzi,

nerămânând doar limbuţi,

cu nasu-n carte sau bătând cruci.

Posted in Mariologie

Theotokos, Mama Răscumparatorului și a rascumpăraţilor


Toți care se închină la Maria sunt idolatrii. Jumări. Ăsta le este destinul. Chiar dacă au bătut sute mii de mătănii, posturi negre, s-au “jucat” cu margelele rozariului mai mult decât noi pe facebook,…ghinion, ăsta le este destinul. N-au tras lozu’câștigator ca noi, asta e, raiu’e doar pentru sfântocani, e scumpă chiria acolo, iar garsonierele sunt mici…

Avem puține și sărăcăcioase texte cu privire la Mama Domnului în Noul Testament. Bine, cantitatea nu-i un criteriu al importanței. Cred că listele din Numeri și nu numai, bate orice doctrină creștină  dacă ne luăm după criteriul lungimii. Țoalele preoțești din Exod sunt mai importante decât angeologia, Trinitatea, Duhul Sfânt, etc. Ce să-i faci, dacă la scribul Pentateuhului i-a plăcut moda.  Lui Isaia nu. Vezi ce zice prin capitolul III. 🙂

E interesant că în puținele texte în care o găsim pe Maria, aceasta era împreună cu Iisus.  Ea e nedespărțită de Fiul ei, Fiul lui Dumnezeu.  Putem împrumuta hermeneutica  lui Calvin cu privire la Iisus. Maria din Geneza până în Apocalips. Putem face exercițiul acesta.   Grosso modo, o găsim în  protoevanghelia din Grădină, în fecioara din oracolul lui Isaia, în Biserica biruitoare din ultima carte a Scripturii.  Ea, aleasa Tatălui, Mama Fiului și mireasa Duhului!

Bine, îmi veți spune, nu grăiește deslușit apostolul că doar Unul e mediator între Dumnezeu și om?  De parcă doar aci se ciorovaiesc versetele?  Sau apostolii?  Păi nu tot Unu Dumnezeu a zis că e, prin Pentateuh, iar acum, prin Noul, facem cunoștință cu trei?  Biserica nu mediază la Dumnezeu pentru lume?  Credinciosii nu sunt rugați de același apostol, să medieze la Dumnezeu pentru lume?

Maria e legată ombilical, ireversibil, pentru vecie de Iisus.  Nu putem să-L cunoaștem pe Fiul fără Ea,  si viceversa.  În teologie mariologia și hristologia sunt inseparabile.

Ea este prima care a vestit Evanghelia(vezi vizita ei la Elisabeta) și tot femeile au vestit Învierea. A fost aleasă de Dumnezeu, și-a dus o povară imensă : Fiul ei va muri.  Cu acest gând trebuie să-i înțelegem reacțile: ce mamă ar surâde la acest gând?  De-aceea e prima între sfinți!

Posted in Geneza

Cum buchisim Geneza 1-11?


 

Când m-am pus cu burta pe Geneza, acu` aproape 20 de ani, am citit relatarea Începuturilor ca pe-o poveste. Dar ce fel/gen de poveste e asta? mă-ntrebam. Christian Aid Ministries, menoniții, traduceau pentru evanghelicii români literatură. Am pus la 15 ani pe cartea lui Ken Ham despre origini, ce-i drept că m-a atras coperta ce avea un juma de chip de maimuță darwiană și cealaltă jumate, un nealcoș și chipeș chip de Adam, proaspăt selfuit din Grădină. Treaba era oblă: Noe trăiește prin Turcia, își caută încă o vulcanizare pentru arca lui, și acest Ken Ham a prostit prostimea să-i construiască o altă arcă să-i dea o mână de ajutor neajutoratului Noe.

th

Creaționiștii au pornit pe un drum înfundat. După cât înțeleg eu, vor să ni-L măsoare pe Dumnezeu. Să ne încredem în liniarul lor. Eu mă încred doar în radiera din penarul lor. Ce lesne ar fi ca Dumnezeu să fie un uriaș papagal roșu, să ne facem selfie cu El, vorba lui Kierkegaard. Ce e amuzant, că acești creaționiști, urmașii lui Calvin, nu au stat să-și asculte patriarhul, care-și avertiza cititorii, că dacă vor să găsească știință, astrononie și alte științe înrudite, pe paginile Genezei, să caute altundeva.(Comentariu pe Geneza, p.79).

Toți teologii cu bun simț au conchis să ne apropiem de primele 11 capitole ale Genezei nu cu întrebarea Cum? ci Cine? 

O să vorbesc data viitoare despre mitologie și mit, că-mi place să las istoria/ cultura vremii să vorbească în vreme ce geografia/ geologia o pun pe mut.

 

 

 

 

Posted in din ce mai scriu, Poezie

Dumnezeu iubește femeia


Dumnezeu iubește femeia.

El a creat Zidirea în chip de mamă,

Cu cei doi sâni ce hrănesc omenirea:

Iubirea și frumosul.

Maria și Eva,

începutul și plinirea-omenirii.

Lumea rămâne o caricatură

În patriarhatul, sclavia și mândria

Adamului ce nu iubește femeia. fb_img_1488354359162

                                     sursa

 

Posted in din ce mai scriu, Poezie

Euharistie


Dumnezeu ne așteaptă duminică,

ca pe copiii Lui, să ne dea pită.

fără condică de prezență, sau absență,

doar cu bucuria reîntâlnirii, în poală

să ne găsim bârlogul, culcușul, viața.

 

Ne dă pită, sau mere din Pomul Vieții,

după străpăzirea dinților cu corobețe,

lacom șterpelite din grădina reptilei…

Ne dă pită, leac pentru burtă și limbă

după atâta bubă și gastrită.

 

El vrea copilași, în poală, la poveste

despre lumea Lui fără supereroi,

doar David și Iosua zburdă ștrengărește

în grădina-i fără strigoi,

mica ogradă cu loc pentru noi.

 

Ne așteaptă duminică, în barba-i patriarhală

să ne găsim odina,

după atâta pribegire și uitare,

să mâncăm pită,

în poala-i plină de sfărmuri și iubire.

 

Posted in din ce mai scriu, Poezie

Eden și Gheţimani


garden-of-eden

Eden și Gheţimani, alfa și -omega Zidirii… 

Trăim în anexa istoriei,  trei pagini până la sfârșit. 

Totul s-a trăit, s-a iubit, dovedit. 

Se va face sul universul, un fișier ce nu va mai fi găsit 

Nici în Recycle Bin, nici în iadul prăjit, 

Din mațele prăpăstii, din fără-fundul Ghenii. 

Nu vor mai fi nici draci cu furculițe barbeque, 

Doar Origen și Barth vor ține omilii, 

În ciuda sfântocanilor lui Calvin

Ce-mpart garsoniera cu papii. 

Posted in din ce mai scriu

Indienii mei


Mi dor de-un wrestling cu indienii mei,

Nathi să-mi gâdile gâtul, iar Patrick să sară-n suliță pe mine,

Să mă las bătut, să mă sufoc de râs sub ei,

Să scap de ale lor mânuțe când îi asmuț pe tine.

 

 

Mi dor să dorm cu Nathy când visează cu escavatorul,

Și mă-mpingă împreună cu gunoiul, între brusturi și urzici.

Mi dor  Patrick, ce-mi croșetează părul,

Fumându-și degețelul, cu poftă-n ascunziș.

 

Să cânt la fluier pe-a grăsunului burtică,

Un Babel turn din lego să clădim,

Buchisind o cărticică, eu să n-nțeleg nimica,

Pe-a turnului băncuță, ungurește să citim.

 

Posted in Miuzik

Aretha Franklin – I say a little prayer


Ascult melodia asta și nu mă mai satur. O poți cânta în baie la duș, iubitului/iubitei(trebuie schimbat doar faza cu machiatu 🙂  ), la biserică. Dacă aveam astfel de melodii în bisericuța noastră în locul fraților Sfara, sau Messenger, rămâneam și băteam din palme în stil gospăl.

Această melodie e o traducere pe versuri a ceea ce a vrut să ne spună Fratele Laurențiu, cu trăirea prezenței lui Dumnezeu.

The moment I wake up
Before I put on my makeup
I say a little pray for you
While combing my hair now
And wondering what dress to wear now
I say a little prayer for you
Forever and ever, you’ll stay in my heart
And I will love you
Forever and ever, we never will part
Oh, how I love you
Together, forever, that’s how it must be
To live without you
Would only mean heartbreak for me
I run for the bus, dear
While riding I think of us, dear
I say a little prayer for you
At work I just take time
And all through my coffee break time
I say a little prayer for you
Forever and ever, you’ll stay in my heart
And I will love you
Forever and ever we never will part
Oh, how I’ll love you
Together, forever, that’s how it must be
To live without you
Would only mean heartbreak for me

 

Posted in din ce mai scriu, Familie

Requiescat in pace, bună dragă!


Îmi mint somnul cu un espresso dublu, acru cum îi place prietenului meu Zoli, după un șift(tură) de noapte. Cafa, e un fel de cheie franțujă, să te-aduci din statusul de bufniță în cel de Lazăr înviat. Mă-ntreb ce cafei bun bea Dumnezeu de nu-L ia somnul niciodată. Ce cafei bun o să soarbem noi atunci, după ce se gată filmul Răpirea, că n-o să mai punem pleoapă pe pleoapă. Cafeaua fără glykos(zahăr) e aidoma aspirinei: la început amară de-ți clănțăie dinții, apoi ți se stoarce din limbă zahărul ce te-ai zgârcit sau uitat să-l pui în ceașcă. Că vrei, că nu vrei, nu scapi de glucide.

Când am plecat mi-am luat Arivaderci! de la singura bună ce mi-a mai rămas. Mama mamei. Am stat la o voroavă, ea era suferindă pe ultima sută de metri. A murit chiar când am plecat. Ea se pregătea de ducă către Cananul ceresc, eu către unul pământesc. Mă cunoștea ca pe fiul ei, i-am fost prin preajmă din vremea când îmi făceam cuib lângă ea, când eram pui, și-adormeam cu poveștile lui David și Goliat la gura teracotei. M-a chefelit odată doar, când am jucat cu verișoara mea Alina, fotbal cu găinile. Fotbal irlandez: cu chișoarele, mâinile și bâta. Aveam multe mingi.

Dumnezeu are simțul umorului; chiar dacă nu avea decât patru clase(cele de după Război) nu o întreceam la limbi străine. Mi-a trebuit câteva veri să învăț cum stă cu vintriș, tîrnaț, mai acatâri. După ce m-am dat pe breazdă, am observat că la adunarea penticostală vorovesc o altă limbă. M-am înscris la cursuri, și după 10 ani de chinuială, nu știam să conjug verbul a fi în penticostală. Amu, buna își savurează cafeiu cu îjerii stând la taclale fără grabă, vorbind pe limba lor.

Requiescat in pace, bună dragă!

Posted in din ce mai scriu

Fariseu îndrăgostit


Eram într-o continuă dinamică, doar vectorul direcției, precum la integralele matematice, se mișca precum acul busolei în furtună. Viața-i mai palpitantă și mai complicată decât matematicile, niciodată nu vâjești din prima interogația ecuației. M-am întâlnit cu o ciurdă de personaje pe potecă, amalgam mixat într-o budincă de poveste, cu ingrediente din Călătoria creștinului a lui Bunyan, tâlhari din pădurile ascunse-n păcură medievală a personajelor lui Grimm, sfântocani și Scufițe roșii, lupi flămânzi și miei idioți, Franciști din Assissi și oameni cu drag de carte precum Toma din Aquino.

Am trăit o vreme ca un penticostal ca-la-carte, era potop de minuni nu alta. Ziceai că aveam volanul Cerului în mâini. Ziceam o rugăciune și se făceau muci lămpile televizorului Sport(curu-dracului), unde-și spăla păcătoșii uăchii și mintea la Antena 3.

Am ales școala lui Toma. Iubeam literarura. Era leacul meu pe termen lung. Dar înainte de asta, am trecut printr-o deratizare, cu foc și var. Ce naiba să fac cu literatura seculară, lumească, care-mi trăgea cu ochiul? Scriptura era geloasă. Mi-a zis: ori cu mine, ori cu ele! Nu se mai poate altfel, altfel bag divorț!

Era iarnă, focul iadului era în sobă, asta o știam de la bunica de la Muntele Rece. Ardeți, mânca-v-ar pucioasa iadului, cătranul să picure în stil chinezesc peste voi…! Le-am ars în stil medieval, precum la Revoluție toate cărțile cu chip de nea`Nicu.

Acum conștientizez că poți fi beat chiar dacă nu pui pic de băutără-n gură, chiar dacă băutura e o spurcăciune precum la arabi. Am ars pe Herman Hesse, ce mi-a făcut-o cadou o fiică a Evei, care mi-era dragă. I-am zis ca prostul, și când i-am văzut întristarea am vrut să repar nebunia. Îi plăcea Ricky Martin, și i-am luat cadou, la același preț ca preferatul ei, ceva muuult mai bun: o casetă cu Frații Sfara!  Vorba aia, îngerii și dracii și-au dat friend pe facebook pentru câteva clipe, numa să se prăpădească-n râs de Bulă.

Ne-am adunat la casa lui Alioșa să studiem Coloseni. Am ales-o pesemne că am crezut că dacă tot i-a fost lene la Sânt Pavăl să o lungească, o dobândim ca pe-o dărabă de parizăr. Alioșa era școlit la picioarele lui Hilell, el făcea pe moderatorul. Punea întrebări, iar noi răspundeam : -Altă-ntrebare!

Când auziră harabagii sinagogii, care țineau depleiele căruții lui Dumnezeo, că Alioșa adapă dobitoacele la o apă tulbure, și-au scos zbicul. Eu am azvârlit, am dat cu potcoava, cu copita, cu coada după muște. Ba că apa nu-i așa de izvor ca la noi-niciunde, ba că o să ne piardă în staului saducheilor. Asta-i rodea, nu lumea, nu ateismul, nici ortodocșii, cât saducheii. Echipa Antivirus a sinagogii era interesată să rămâi curat, să nu te pișcoșești prin câcatul de afară și să nu duhnești a pișalău. Erau antipodoabe și anticarte. Că nu drept spune în Isai despre podoabe?, NU: odoarăle de casă, nu ținte pă grumajii lor, gherdeale, bățări, ineale, ceale de porfiră, ceale lucii foarte, ceale vișine și ceale vinete; și ceale roșii și vișonul cel cu aur și cu vânăt țesut și scaonele ceale de șezut și bobodealnicile ceale închise…

Sinagoga era antiacademie, că ce treabă are Ierusalimul cu Atena, vorba aceea. O fiică a Evei s-a încăpățânat să se ducă la teologie !(era văzut asta cum un băiat vrea să devină moașă în sala de nașteri, o antinomie, ce mai), iar tatăl ei, văzând că nu o înduplecă să se răzgândească, îi dă un sfat părintesc:

-Să grijești, draga tatii, de diplomă, că ț-a trebui la Poarta Cerurilor…

Era la saduchei unul care i-a venit lehamite de toți. Rătăcitul. Misiune imposibilă, mi-am zis, trebuie să-l scot din sihăstria lui. Am reușit, însă el m-a schimbat/mântuit/salvat mai mult decât am făcut-o eu. Mi-a zis odată,

-Măh Liviu, hai la noi, nu-i mare bai că penticostalii nu mai evanghelizează pe nimeni din sat, că dară o să să umple biserica când le cresc coptiii. Da` ai noștrii n-au nici evanghelizare, nici coptii așe mulți ca la voi. Hai la noi…Și dus am fost.

Posted in Uncategorized

Cum citim literatura?


N-am astâmpăr și Mikiduță mă îmi șoptește în ureche să-l citesc pe Bram Stoker. Nu se poate, domle, îmi zice, să nu-l citesc pe irlandezul care a fost interesat de plaiurile tale. Știi, continuă drăcușorul, îți v-a folosi la treaba ta cu ecumenimul, punți de legătură, bla, bla, bla. Am găsit o ediție Bibloteca pentru toți, dar diferența între ce au irlandezii și noi, e la fel aceași depărtare dintre Românika & Irlanda. Iote dovada:

img_20170224_172554

Toate bune și frumoase, intru în atmosfera românească prin uăchii unui inglej, până mă-mpiedic de ditamai bolovanul și pusăi pause pe poveste. Și încă a rămas tot pe pauză până-mi lămuresc nedumerirea, care m-a dus pe plaiurile hermeneuticii.

Zice badea Stoker că a poposit pe la Britiș Museum să facă cercetări, înainte să calce în bătătura dracului, că a găsit că România e formată din 3 state: Transilvania, Moldova și Bucovina. Că e cel mai sălbatic și mai puțin cunoscut ținut din Europa. Toate astea se trag de la unguri, dar pesemne că habar n-avea Stoker de România Mare (a lui Vadim) să înțeleagă oblu cum stau lucrurile. 🙂

El face o afirmație: Transilvania e în fundul estului.

Continuă povestea și constată că cu cât se afundă tot mai adânc în est, trenurile devin tot mai leneșe și au o tot mai mare întârziere. Cum naiba e în China atunci? se întreabă.

Pesemne că e o eroare geografică, baiul e cum să o iau? Aud gurile rele care mă apostrofează:

-Măh, da` tu nu poți citi o carte ca tot omu` ? Tu nu poți să taci și să te uiți la film?

Dară…

Avem explicații plauzibile. Una, că Stoker a fost dezinformat de Vadim pe la Britiș Museum. Găsim o grămadă de „fals în acte” prin documentele istorice. Ce-mi place harta asta unde Roma e buricul pământului.1024px-tabulapeutingeriana

Cealaltă e că Stoker a folosit această eroare să-și coloreze povestea. Păi dacă nu era cea mai estică regiune, cine mai râdea de chineji?

Amu` să o luăm „spiritual”. Nu v-ați pus astfel de întrebări când ați citit Evangheliile? Într-o versiune Iisus intră în cetate, în alta iese. Păi să se hotărască, zic. Un cronicar vede un îndrăcit, altul vede dublu. Poate omu` avea baiuri cu vederea, pe atunci nu era Opticris. Dar, no, cum citim literatura?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Posted in Uncategorized

Croitorul, Tartorul & bețivul


Mă găseam în această pestriță comunitate ca după un naufragiu: zdrențuros, fără opinci, însă cel mai valoros lucru care-mi lipsea a fost busola. Alioșa m-a văzut dezorientat și m-a luat sub aripa lui. Dacă mă lăsa să umblu brambura, deveneam o drojdie numa bună să schimbe un butoi de hamei în bere, iar după ani nu mai putea lumea să facă diferența dintre mine sau un copârșeu văruit. Nu-i mai bag de jină lui Dumnezeu, tot mi l-a trimis oarecum pe arhanghelul Mihail, și a sosit la momentul potrivit. Recunosc că aveam așteptări utopice în ce privește comunitatea fariseilor. Mă gândeam că dacă tot s-au scăldat în apa magică botezat, sinagoga ar trebui să leviteze către plaiurile cerești, precum casa lui Carl Fredricksen împăiată cu baloane.

Scriptura, picată din Cer precum la musulmani, era venerată idolatru precum meteoritul de la Mecca. Aveam o reverență față de ea ce n-a văzut nici Mama Domnului la orbii idolatrii. N-aveam conceptul de idolatrie a literei, doar imaginile cu uăchi, nas, urechi făceau obiectul idolatriei, iar cum Biblia noastră n-avea chipuri, nici poze, așa că puteam durni liniștiți. Plezneam gurile păgâne cu ciomag din Exod și Romani dacă doreau să ne contrazică. Grosso modo, fariseii aveau o hermeneutică cabalistă, gnostică. Precum în cultura elenă, trebuia să câștigi favoarea zeilor. Trebuia să fi pus de-o parte. Să fi dragul lui Dumnezeu, altfel nu pupai nimic din misterele Lui. Noi ne mai hrăneam, ca niște maidanezi, cu fărmiturile pline de salivă a stăpânilor.

M-a luat sub acopărământul său, Aliosa, și m-a dus la studiile unui mare învățat saducheu, Hillel. Hillel a fost din tagma fariseilor în istorie, dar în povestea mea e saducheu. Studiile lui pline de măduvă, erau pe degeaba. Nu trebuia parnos cum ni s-a cerut când am participat la niște seminarii ținute de patriarhul saducheilor, ce avea pe atunci ce mai bună editură, cu cei mai buni teologi ever!

Sinagoga a trecut, în trecutul recent, prin persecuțiile romanilor(statul comunist) și a irodienilor (mulți Iuda ce erau infiltrați în sinagogă pentru a fi translatori pentru totolocii romani). Grea e limba bisericii, greacă veche, nu alta, de-aceea romani nu se ostoiau cu învățatul, așa că au racolat oameni din poporul lui Dumnezeu, Iude, și erau remunerați ca translatori.

Sinagoga prea s-a obișnuit cu apărarea, precum cei 300 de spartanii în Termopile, încât și după Revoluție au rămas încrâncenați precum un arici spartan.

4e498a0d34ab429e4c92692fc23493c7

Comunismul și orice sistem secular influențează viața bisericii atunci când aceasta trăiește în palatul ei de cristal.

Sinagoga era condusă în stil comunist, de oamenii cu stare (Tartorul) și oameni cu vază (Profetul). Tartorul avea o tăbăcărie, o burtă de iobag, o palmă de tractorist cu care-și chefelea calfele deseori. I se ierta astfel de apucături fiindcă finanța pastorii mercenari ce veneau să ne evanghelizeze, pentru sume obscene, cât tot bugetul pe-un an alocat de biserică pentru văduve și orfani. Ce mândrii eram noi că vedeam limuzina papei(predicatorului) în rând cu țoaglele Pegas mâncate de molia ruginii, căruțele ce duhneau a bălegar, sau emeseul venit parcă de pe frontul din Est.

Croitorul făcea tot din echipa Antivirus a sinagogii, însă era un trepăduș ce asculta de Profet. El măsura din ochi dacă năframa apostolică era fixată bine pe capul credincioaselor. Treaba era oblă, fiicele Evei au învățat-o ca pe-o poezie: Învelit nu doar acoperit. Că dracii stau păduchi pe podoaba capilară feminină . Baticul,  era un domeniu vast în Summa noastră,  oricum trebuia purtat ca atunci când suferi de oreon,  nicidecum precum o cordeluţă.

Tot ce ținea de vestimentație era domeniul Croitorului: cravată, bumbii, fusta, îmbrăcămintea per se, încălțările. Tocurile ascuțite erau evident interzise, pironeau întru sângerare podeaua de lemn a sinagogii.

Bețivul era îngeraș dolofan, buclucat în parohie. Până am lucrat cot la cot cu el, într-un gatăr, pe vremea când Iliescu și-a dat seama că trebuie să ducă la frizer pădurile României. În zgomote asurzitoare de gatăr, după ce era pilit bine, frățiorul meu ce-i plăcea băutura, se apuca să cânte Domnului:

-Tu-ți dumnezău mă-tii, da` prinde bine poșta aia, că-mi dai peste dejte!

Pestriță cum era, comunitatea sinagogii era compusă din oameni obișnuiți, chiar dacă s-a îmbăiat în râul Milvan…

Posted in Uncategorized

Rugăciunea fariseului


Nu știu pe la voi cum a fost, dar mie la început mi-a plăcut prostește la farisei. Eram ca într-un film medieval, îndrăgostit nevoie mare de-o fată hâdă, chioară și fără dinți. Vorba aceea, când ești îndrăgostit de cineva, nu-i vezi coșurile de pe față (C.S.Lewis). Sau ailaltă, nu există dragoste second-hand( Soren Kierkegaard). Cu tătie pânzele sus, cu tătă puterea,frate!

Îl aud și-acum pe-un vechi prieten saducheu (Rătăcitul) când mă-ntreba după ce veneam de la biserică:

-No, cum o fost?

-Extraordinar, șekinah (slava) lui Dumnezeu s-a revărsat peste noi…

Nu terminam și izbugnea într-un râs sâsâit, adidoma cățelușului acela din desenele animate, când stăpânu-său spărgea borcanele. Ce să fac, am fost orb, dar Isus m-a vindecat

Show-ul de la inaugurarea bisericii, cu predicatorul cel viteaz, lăutarii, multe emoticoane cu smile, ce mai, potop de dragoste frate! a fost cursa lui Laban pentru mine. Mi-a promis-o pe Rahela, cea mândră din toate cele, iar după trei zile m-am trezit mahmur în brațele alteia, Leea, muma pădurii. Doamne, promit că nu mai pun băutură-n gură! 🙂

Am fost șocat când afundat și-ascuns fiind în gloată, am luat parte la rugăciunea bisericii. Ați auzit talazurile mării bocind? Se cutremura temeliile, Tillich e coptil mic, bocitoarele ortodoxe de la țintirim cântă muzică de Bach față de ce-am trăit când fariseii erau în rugăciune. Doamne, noi am lins zeama mărului din Eden, noi am lucrat la moltăr pentru cetatea lui Cain, noi am cântat manele cu acordeonul lui Iubal, noi l-am scos din țâțâni pe badea Moise când ți-a stricat tabletele apple…suntem lacomi după salam de Sibiu, ne-am săturat de mană și pita lui nea`Nicu împunsă cu pironul, ai milă Doamne, vrem să ne ierți, că nu suntem bagabonți, bețivani ca saducheii și neisprăviții din lume…Ce era fain era că eu, care n-aveam abecedarul și lexiconul penticostal să-mi umplu timpul rugăciunii cu ceva, puteam să zic și io un Îngerașul, cățeluș cu părul creț, singurele rugăciuni ce avea o noimă și o morală.

La saduchei am fost prins cu rața-n gură. Aci nu se lălăia în orchestră, aci cânta fiecare la instrumentul lui, în auzul tuturor. Am crezut că mă piș pe mine de frică, eram aidoma nefericitului eveu care e descoperit în rândul condamnaților de lagăr, și urmează pupatul glonțului…

Posted in Uncategorized

Din arcă (drakkar) în arcă (biserică)


Mi-am lăsat pânzele jos drakkarului (corabie vikingă) la sinagoga fariseilor. S-o spun pe aia dreaptă, în sinagogă erau fete frumoase; aveau și saducheii fete nealcoșe, însă până la ultima au fost promise, unui Nils, unui pui de Columb. A dracu și viniturile astea, nu și-au găsit prințesa decât în pivnița lumii din Budulău?

S-o spun pe aialaltă, tot dreaptă și aia, am fost fermecat de un predicator, mărunțel, ce a predicat la inaugurarea bisericii. Auzeam că venise de peste baltă, de pe tărâmurile lui Columb. Avea diul, care strălucea. Revenim la aspectul acesta deloc neimportant pentru Summa teologiei din Budulău. Am aflat că acest om mărunțel a calculat Sfârșitu-Lumii! Îmi închipuiam că acest Galileo e singurul ce a dat de cap cum stă treaba cu cifrele de pe Biblia tatei. Nu ne-a zis nimic de Apocalips, mă gândeam că-i o prolegomena, un curs pentru dummies, neinițiați. Un fel de preview, iar dacă-ți place, dai subscribe + cardul, și afli cum să te înțolești de Apocalispă. A plecat și dus a fost! Au plecat și lăutarii! A plecat și boborul, care erau doar prieteni. Un termen ce-l folosesc fariseii pentru barbaroi, din lume, idolatri, pierduți, nemântuîți, carne de jumări pentru Purgatoriu. Acest termen, prieten, nu avea o conotație prea prietenoasă. Ce era amuzant e că una înțelegeau ei, alta noi când îi strigam pe nume.

Biserica mi se părea cât un stadion de rugbi, puteam să dăm o leapșă/atinsa, șă jucăm un mălai, fetele să joace un elastic, o ascunsa, și mai ales, noi băieții, un lapte gros sau să batem lopta. N-am țucat noi una ca asta! nu vă cuprindă invidia. Biserica lui Dumnezo e sacră. Nimeni n-o s-o spurce. Atât că nu ne-am descălțat (n-am scăpat de putoare asta la Cină, stați liniștiți!) că doară așe scrie în Biblie când Moise ne-a călcat în sinagogă. Pentru orice activitate trebuia dezlegare. Și tare rău mi-a părut că Sânt Petru și-a lăsat cheile la niște fețe acre bisericești, ce habar n-aveau de ce înseamnă -Have fun!

Biserica duhnea a lac proaspăt, era virgină, neatinsă de bieții pălmaci, credincioși simpli din ținutul Budulăului. Am observat că îndeobște toți aveau grijă de mobilierul bisericii, însă cu precădere ochii erau în stil big brother pe neisprăviții neofiți, în gloata căreia mă găseam și eu. Sinagoga era ruptă în două geografic, precum la începutul lumii: eternul/efemerul, lumina/întuneric, cerul/pământul, binele și răul, Adam și Eva, partea fraților și partea surorilor. Mai târziu, după ce l-am buchisit pe Alfred Edersheim, Emil Schurer sau Ed. Sanders, am înțeles că asta era arhitectura sinagogii. Biserica Penticostală e construită ca o sinagogă de dincolo de valea Babilonului. E ca o biserică ortodoxă trasă-n var, și fără iconostas. De la cutremurul din Evanghelii, se zice, că au picat toate iconostasele din biserici, afară de cel de la ortodocși, care și-au construit iconostas din lemn, cel mai bun material de rezistență la cutremur. Precum în povestea cu cei trei purceluși constructori (doar unul înțelept), cu lupul ce avea în pântec uragane.

Dacă sămăleam drept, și-n privința aceasta, ortodocșii au fost cei mai înțelepți…

Posted in Uncategorized

Viața de fariseu


Încep cu o lămurire. Nu doresc să ponegresc aici fariseii din vremea Noului Testament, aidoma lui Mel Gibson în filmul lui demn de Tarantino. Astfel de regizori holiudieni au o filozofie: dacă filmul nu conține batăr atâta sânge cu cât se spală podelele unui abator vreme de un an, atunci nici nu se-apucă de treabă. Termenul fariseu, peiorativ, a fost și este folosit întru ponegrire, iar aici vreau să creionez o caricatură a mea, din tinerețe, iar acest nume mi s-a dat la botez și mi-l însușesc, retrospectiv.

Hălăduiam vara, precum niște țigani în caravane pe dealurile semețe ale Răcătăului. O imagine edenică îmi va rămâne pe retină: străbăteam urcușul către Baltă în serpentine, prin pădurea demnă de poveștile de goblini a lui Tolkien; intrai de pe Podireu, o culme unde vedeai panoramic satul Răcătău, cu valea serpuitoare ce ducea la Pietrele lui Zamolxis. Înainte să-mi înving frica prin misterioasa pădure plină cu goblini și dihanii medievale, ca un viking ce-mi flutură vântul părul bălai împletit fetișcan, priveam cuprins de-o transă și reverie, către locul în care Balaurul mă-așteaptă la trântă întru mântuirea Prințesei…

Eram Luther, după ceva vreme, personajul principal din romanul lui White. Aveam o biblie chirurgical legată de mână, mă plimbam ca un predicator ambulant, de duzină printre ai mei. Un unchi m-a citit, mi-a spus răutăcios, tăietor în carne, că habar n-am de istorie. Că-s un păduche prefăcut. Am vrut să-l sudui, dar mi-am amintit, că nu-i place Domnului ploscăit de sudalme. Așa că de atunci m-am apucat de istorie, antică de la Ur, până la tancurile invincibile din deșert, pe care soldații lui Rommel își prăjeau ouă-jumări. Am făcut asta numa` să-i dovedesc nerușinatului că Luther are un PhD în istorie. După ce am citit un vagon de istorie, serioasă, kitch, istorie mai coaptă, savuroasă, stricată, cu viermi, mi-am dat seama că habar n-am nici acum de istorie! altminteri atunci? Oricum, un fariseu n-are nevoie de sfaturi, de obiecții, și mai ales de critici! Doamne, mulțam că nu-s ca ei!

Eram cel mai jegos creștin, bine, e imaginea mea acum despre ego-ul meu de atunci, atunci eram nealcoș nevoie mare, și prost încât să nu știu la ce biserică să-mi așez curul. Tata lucra cu ziua când se construia biserica penticostală. Mi-au spus unii că a cântat sporadic la taragot pe la pocăiți, și îl înceluiau să rămână, că aveau nevoie de-ul Fărcaș în parohia lor. La farisei (nume dat de baptiști penticostalilor) le plăceau acordeonul, iar la saduchei (nume de botez al baptiștilor dat de către penticostali) le plăcea chitara. Ce dor mi-era de taragotul tatei! Aud și acum taragotul lui Pan pe văile Muntelui Rece. Aveam o casă de vacanță acolo, iar tata ședea seara pe prispă și înveselea văile întru sărbătoare. Tare ciudă le-au mai fost pocăiților că nu l-au înceluit, dar îmi dau seama, că au făcut târgul cu el în still de biznis. Nu l-au înduplecat, adulmecat cu Evanghelia. Îmi aduc aminte de o scenă asemănătoare, în care un om sincer a găsit Calea dar nu și poteca (confesiunea). Fariseii mei au început tratativele, și din păcate cel mai tâmpit, limbut, a pus termenii:

-Hai măh la noi, nu te du` la saduchei, la oamenii fără Duhul, că-s lumești și alcoolici…Uite, dacă vii, propun ca biserica să-ți cumpere sistemul de boxe, și crede-mă că avem bani, avem frați în America ce-au trimis…

Omul s-a dus și dus a fost la saducheii pământești.

Dar am rămas vreme de un veac fiindcă biserica penticostală avea un sfânt, patriarhal Zosima, și câțiva Alioșa. Bătrânul avea o figură impunătoare, a trăit istoria penticostală în comunism în toate aspectele ei. Avea Duhul, de asta sunt sigur. M-a citit din prima privire, a cunoscut că-s netod ca un vițel, dar sincer, căutător; știa cât poposesc, îmi aduc aminte privirea lui pe jumătatea-n bucurie , pe jumătate tristă, precum a lui Hristos din icoană.

mantuitorul1

Îmi aduc aminte că Zosima, teoforul, pronunța în loc de slavă , sclavă. Am vrut să-l corectez, dar mi-era rușine. M-am împrietenit cu Alioșa, care era mai mult saducheu decât fariseu. Era blând, deștept, însă prea înțelept și blând în tăcerea lui. El mi-a făcut cunoștință cu saducheii. Am dat de-ul fariseu ecumenist!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Posted in Uncategorized

Adolescența: Prima spovedanie


Se făcea că-am ajuns în Rai, cu-același autobus care-l descrie Sânt Pavăl în Corinteni 2. Acolo Sânt Petru, proprit în toiagul său, își păstorea miorițele. M-am apropiat și l-am întrebat:

– Văd, Sânt-Petre, că ai și oi albe și oi negre.
– Da-poi cum altfel?
– Si care-s mai bune de lapte, alea albe sau alea negre?
– Da-poi alea negre.
– Dar alea albe?
– Da-poi și alea.
– Si care-s mai bune de lâna, alea albe sau alea negre?
– Da-poi alea negre.
– Dar alea albe?
– Da-poi și alea.
– Si care-s mai bune de carne, alea albe sau alea negre?
– Da-poi alea negre.
– Dar alea albe?
– Da-poi și alea.
– Văd, bade, că le preferi pe alea negre. Îs cumva ale dumni-tale?
– Dară…
– Dar alea albe?
– Da-poi și alea.

A fost doar un vis cu tâlc ce-l cuprind în parte doar acum. M-am trezit în altă realitate eclesiologică. Multe țarcuri și grajduri, jgeaburi pentru toate jivinele, o droaie de baci care doar ei știu sămăli cui i se cuvine cașcavalul sau bâta pe spinare. La Dumnezo îi place orânduiala! ploscăiește baciul dobitoacelor, rânjind cu dinții gălbănăjiți de prea multă brânză și slană.

Ah, să mă-ntrorc la Humuleștiul meu. Cum am spus, mi s-a updatat din nou softul, mi-a apărut un buton la Settings care puteam să-l trec de la Ateu la Deist (credincios). N-am stat pe gânduri, mutai butonul, așteptânt să-mi facă o vizită arhanghelui Mihail pentru a mă felicita. Mi-am pus în minte să-i încelui o pereche de aripi, un ciocan a lui Thor, un scut spartan, ceva din arsenalul lui. Lumea era prea brută pentru un înger fără aripi ca mine. Lumea-antică Creta, ce ne-nrobea într-un infinit labirint populat cu-o ciurdă de minotauri. Lumea e condusă de regele din Minos, Scaraoschi, Necuratul în teologia autohtonă. Trafic greu de la Cer la Pământ, scara lui Iacov acum, plină de gropi și nimeni nu s-a mai căznit să zidească o altă rută ocolitoare. Probabil căderea îngerilor a avut legătură cu delapiderea visteriei Cerurilor.  Tot așa, îmi zic, Arhanghelul Mihail putea veni cu elicopterul lui Sânt Ilie…

În tinerețe mi se îngloda limba-n cuvinte când se apropia o fată de mine. Mi se metamorfoza limba-n nod gordian, și nicio fată nu se căznea să-mi troznească un paloș într-u liberare. Tot așa am găsit și alegerea unei biserici, îmi spuneam că-n esență e o epopee de dragoste: dacă ți place ochii verzi, păr viking-mpletit auriu, sau creolă. Sau o prăjitură negresă din pământurile arse ale Numbiei…

De-aceea îmi place calvinismul, pentru nehotărâți, oameni ce le mănâncă câinii din straiță, e nevoie de-o nuntă ca-n India. Asta ți-i consoarta, aci șezi, aci rămâi până dai ortu-popii!

M-am întors la fosta mea iubită, parohia ortodoxă din sat, biserica penticostală cu care flirtam în copilărie, acum, mi se părea o fată șugubeață, zglobie, not my kind…

Spovedania. Prima. Am fost dus forțat de la ora de religie, pesemne doamna de religie a simțit cum duhneam a nespălat. Atmosfera era ca la un control medical, de-ăla vero, în curu-gol, de te lasă cu rușine. Era tot un fel de striptis, dar al sufletului. Mă fâstâceam, eram disperat aidoma unei mâțe ce o duci la spălat. Nu știu idioții ăștia că nu știu să înot, că o să intru la apă? Mi-am zis, salvarea mea e să-mi închid gura, să beau în plămâni cât mai mult aer. Durerea și crăpatul măselelor e scurtă la stomatolog. Toate chipurile de pe icoane erau încrâncenate către mine. Am pupat una, dar tot pieziș acuzator se uita către mine. Sunt pierdut! mi-am zis. Popa și-a pus cearceaful negru pe capul meu,  precum un călău care-ți astupă scăfârlia. Îngenunchiam ca un condamnat ce eram. Preotul a început să bolborosească ceva, în zumzet de bondar . Erau întrebări ce nu cereau decât un răspuns: Da-ul ce-mi semna condamnarea. M-am încăpățânat la toate și am răspuns : -Nu am făcut aia, nici pe aia, …răspund doar în fața adunării Naționale! Dacă e tot să fiu acuzat de ceva, vreu un conciliu mai mare, să mă duc la Roma, să-i pup măcar opinca papei! Popa se uita nedumerit la mine, și parcă i-am auzit gândurile:- Apăi, după ce dracu ai venit la spovedanie?!?

you-first-confession

Nu, frate, îmi zice un frate penti, mai târziu, Biserica e Mireasa lui Hristos, Mesia, nu gagica noastră, scria asta acolo…și-mi explică-n chenare, ca tabla-n mulțirii capitolul și versetul din Biblie. Ah, îmi zic, cifrele alea mari de pe Biblia tatei. Un fel de busolă folosită de pocăiți pe imensele talazuri ale Scripturii…

Păi dacă Biserica e Mireasa, nu iubita noastră, atunci pesemne că aceasta a trăit două mii de ani, …homosexual! Câte muieri a scris o carte din Biblie? Cine a scris lucrările de teologie? În ce lume trăim? În ce lume trăiește Biserica? Patriarhală!

Cum nu-mi place matematica, mi-am zis că Sfărșitu-Lumii va veni doar atunci când femeia, Mama Eva și Theotokos (Mama Domnului) se vor întâlni în viața Bisericii. Din pântecul Evei a venit viața noastră, din pântecul Mariei a venit Viața, Hristos, Promisiunea.

mary-eve-sr-grace-remington-ocso-732x1024

Posted in Uncategorized

Adolescența


9799401_orig

Dumnezeu cel mai mult iubește copiii. Pesemne că cel mai potrivit nume a Lui nu este Dumnezo, YHWH, Iehova, Adonai, Elohim, Pantocratorul ci Abba! Tăticul, tata nostru! Singura rugăciune ce i-a învățat Iisus pe uceinici începea așa: -Tatăl nostru

Nu-i bai că nu ne facem șezătoare să buchisim Scriptura (doară e treaba popii: să ne lălăie din Mineu și să ne dea pită!), Dumnezeu ne plimbă viața, ca un mare scenarist ce e, din Geneza până-n Apocalips. Ne naștem în curu-gol precum Adam, necopți și netoți suntem fermecați de-o Eva, uitând de cele sfinte…Conștientizăm ca indivizi/popor ales, că avem o leje, un Dumnezo, că hălăduim orbecăiți prin deșert, că avem războaiele noastre sfinte întru instaurarea Regatului lui Dumnezo pe glia noastră; avem eroi și trădători, profeți boschetari și Balaamii, minuni ce țin trei zile, chef și manele, viței de haur, și urmează tăcerea! Ce dracu-am făcut? Am asurzit noi sau și-a zăvorât Dumnezeu porțile Cerului?

Am avut sentimentu în adolescență că Dumnezeu iubește doar copiii. Ori îmi juca hormonii feste, ori Dumnezeu chiar m-a lăsat de mână, trăgându-mi un șut în fund să am oarece avantaj pe drumul meu. M-am trezit în realitate. S-a dus ca spuza mării lumea mea fantasmagorică, Narnia, unde erau camarazii mei? , cu cine mai ucid Leviatanul? Am conștientizat că nu mai gândeam în imagini, un nou soft mi-a fost updatat, mult mai mizerabil, sec, decolorat și fără suflet și cânt (nu avem nicio aplicație care să-mi rulez fișiere audio ) …gândeam abstract, lucram cu idei. Sic!

645c1c77be56babde4c587de95738db9.jpg

Da, m-am simțit ca un copil malformat și aruncat de Dumnezeu în hăurile Spartei. M-am decis: îl urăsc, asta-i răzbunarea mea!

Am vrut să-mi umplu golul augustinian, dar n-aveam vectori. M-am îndrogostit lulea, prostovan de o fată ruptă din curtea lui Imhotep. Bine că mi-a trosnit un șut în fund cu o direcție bună, că altfel urmau să mă mănânce păduchii, să mă pupe pe gură broaștele și să-mi sugă lăcustele nesătule toată clorofila. Am fugit hălălău de urgiile Egiptului cu-o rană pă suflet de la fiica faraonului : eram prea neșcolit, netod…și-a pierdut răbdurile cu iubirea mea platonică, s-a golit de vremuri clepsidra și n-am țucat-o. Și bine-a făcut. Cum am spus, mi-a troznit un șut cu o direcție bună. Mi-am făcut o anamneză, am trăit o autospovedanie și mi-am prescris un tratament, care îl urmez și acum. Mi-am zis în sinea mea: -Măh, Liviule, ești prost de puți! N-ai citit nicio carte. Habar n-ai să plagiezi o poezie! Ce-ai crezut? Îi  copiezi poezii de Balzac și duda nu se prinde? Mă, da`prost mai ești! Trebe` de musai să pui burta pe carte!

Prima carte ce-am citit-o a fost un kitch de mâna a treia, un SF tradus de editura Univers. Eram nealcoș în izmene nevoie mare, în mintea mea aveam senzația că l-am cuprins pe Shakespeare în sonetele sale. Mi-am zis că-i dejaba că citești, dacă lumea nu te apreciază. Așa că mi-am propus să-mi clădesc o biblotecă, să vază prostimea ce om de știință peste noapte din ciupercă-am devenit. Planul a fost să am o biblotecă aidoma celei din Trinity College, Dublin, realitatea a fost un hrâb, coteț umplut cu cărți gratis de la martorii lui Iehova, reviste PROTV magazin, și cărțoaiele lui E.G.White. Cum n-aveam buget, mi-am încropit a mea Trinity Library din fondurile ce le câștigam din muncile mărunte: crăpam vreme de-o zi lemnele vecinilor mai avuți, din ce-mi mai dădeau de pomană frații mei mai mari care aveau servici.

Două lucruri mi-au rămas pe retină din acea perioadă. Încă îl uram pe Dumnezeu. Când găseam numele Dumnezeu pe broșurile frumos copertate ale martorilor, îl ștergeam cu pixul. N-aveam nevoie de conținut, coperta-i importantă la un bibelou. Sentimentul izgonirii din Eden, a vinii, rușinii, mâniei, înstrăinării mă răscolea când citeam despre El, fostul meu cel-mai-bun-prieten. Treaba cu ștersul nu a fost așa anevoioasă fiindcă martotii folosesc Iehova ca substitul la Dumnezeu.

După o perioadă, am plecat cu verișorii mei la Baltă, un cătun din pâlcurile Răcătăului. Mi-am luat cu mine o carte (de pus pe capacul butoiului cu  varză murată) a lui E.G.White, să vază mocanii ce Eminescu în viață le calcă bătătura.

A fost ca un ciocan a lui Thor cartea aceea pentru mine. Atunci m-am trezit din somnambulismul meu existențial. Mi-am dat seama că nu Dumnezeu e de jină, ci softul meu cel nou, existențialismul/terebilismul adolescentin care nu prindea semnalul Cerului. Dacă ar fi știut matroana adventiștilor că a ei carte a convertit un ateu la creștinism, și care după 15 ani pe cale a mâncat un abator întreg de șorici, cred că o lăsa baltă cu scrisul și se făcea croitoreasă. 🙂

Posted in Uncategorized

Copilăria II


Dealurile acestea sunt spinarea lui Dumnezeu. Dacă așa arată spinarea Lui, gândiți-vă cât de frumoasă trebuie să-I fie fața. Părintele Cleopa

10491271_668319973223886_728289981099628876_n.jpgDealurile Răcătăului. Școala din Vidreni

Niciunde nu-l cunoști mai intim, frumos, gingaș pe Dumnezeu ca la sat. Veșnicia își are obârșia la țară. Grădină a Paradisului extinsă, unde niciodată copil fiind,  nu am avut sentimentul că locuiesc la est de Eden. Dumnezeu te îmbrățișează, te protejează în aureola sfinților și te plimbă de mână prin Narnia. Chiar dacă nu te-ntâlnești cu inorogi, nimfe, eroi sau trădători, toată lumea fantastică e prezentă cu tine de-a lungul copilăriei. În liniștea și minunea naturii l-am auzit pe Dumnezeu râzând întru bucurie cu mine, cuprins pueril în jocurile și aventurile mele. De-aceea îl plac mai mult pe Emil Brunner decât pe Karl Barth. 🙂 Experiența e covârșitor mai puternică decât rațiunea, iar asta are ceva de spus și pe tărâmul teologiei.

11001177_795985823790633_1713564982_o.jpgÎn poza aceasta nu e Patrick, fiul meu cel mare, sunt eu la 3 ani în curtea bunicii de la Răcătău

Am găsit că la țară era mai toate de-a-ndoselea decât „la bloc”. Limbajul, comportamentul cu vecinii, și viața de-aici se ploconea idolatru pe-altarul muncii. Dacă nu-ți plăcea munca, dacă te găsea cineva lenevind erai ostracizat, ștanțat cu numele de puturos. Bunica vorovea cu mine o altă limbă. Și nu se chinuia să mă-ajute cu sinonime, trebuia să învăț lingua franca a Răcătăului. Acum realizez că oamenii din Răcătău, conservatori fiind, au păstrat o droaie de cuvinte maghiare, de pe vremea când zona era parte a Imperiului Austro-Ungar. Bunica mi-a povestit odată, că veneau în Cluj de vreo două trei ori pe an, dacă erau norocoși cu o căruță, însă de cele mai multe ori pe jos. Iar granița României era aproape, Clujul era unguresc. A aldui, vintriș, târnaț, verandă, laboș, nătraji, pișcoș, laboș, sunt cuvintele care mi le-amintesc de pe atunci. Dar cele mai grele erau cuvintele de direcție, erau maghiară pură pentru mine. Eram pierdut.

Dacă te-ntâlneai cu un străin (care era străin doar pentru tine) trebuia să-i dai binețe, care urma inevitabil întrebarea polițenească:

-Băi fecior, de-a cărora ești tu, măh? Și eu răspundeam în ritm de allegretto :

– Nepot a lui Găvrilă a Sandului!

-Bine, bine, da` de-a cărora a lui Găvrilă a Sandului?

-A lui Leontina…îi răspund fâstâcit și agitat arătând că mai am și altă treabă.

-A lui Diordică (Gheorghe) taragotistu`? exclamă încântat străinul. Și așa erau cu toți. În anii următori fiindcă mă cunoșteau, mă întrebau ce mai fac ai mei.

Perioada ce am petrecut-o la Răcătău a avut o influență puternică asupra teologiei mele. Eram radiat cu doze peste normal cu doctrina penticostală de către unchiul meu. Îl apreciam fiindcă nu-și ieșea din țâțâni, nu suduia când câteodată era firesc să o facă. Răbda durerea ciocanului peste dejte ca un martir fără să-L blasteme pe bunu`Dumnezo. Acesta era etalonul meu de verificare a cuiva dacă-i bun creștin ce l-am păstrat până m-am copt. Dacă ți se rupe scara putredă și te dai de pământ, nu blăstăma, dă slavă Domnului!

Toți prietenii lui unchiu` aveau un fel de titlu: frate/soră. Nu foloseam tanti sau nenea ci frate/soră. Pe-atunci credeam că-s un fel de grade în loja ce-o numeau adunare, un fel de biserică dată-n var. Odată a venit lelea Todosie, și m-am adresat ei cu sora! Mi-am pus-o în cap, era și pilită:

-Mă fecior, da` tu de-a cărora ești…?

N-am trăit niciodată cu o așteptare a împlinirii  escatonului mai acerbă decât în copilărie. Maranata! Dumnezo vine, trebuiesă să te uiți la cer, dacă vezi un cal alb și-un cavaler în platoșe strălucitoare, atunci game over! Puneam întrebări puerile, stupide

-Dar pot  să-mi lego-ul cu mine?

Mi-am dat seama din fragedă pruncie că există mai multe versiuni a lui Dumnezeu: un dumnezeu ce-i place să aibă multe tablouri, altul să fie ascuns în nori care-i plictisit de toată Zidirea și vrea un alt joc. Unul care-i place muzica lăutărească, celuilalt muzica sobră de mormântare. Unuia îi place crucifixul, celălalt îl detestă. Unul n-are treabă că duhănești, bei un pahar sau sudui ocazional, celălalt își pregătește norii și fulgerul precum Zeus.

Paralel cu aceste versiuni am auzit un glas, am simțit prezența lui Dumnezeu în natură. Un personaj cu prezență părintească, ce râdea prostește în jocurile noastre, ce așternea pentru noi un covor cu-o lume din Narnia.