Despre Numinos

Termenul poate fi prezentat, celor ce nu l-au întâlnit, în felul următor. Închipuie-ţi că i s-ar spune că în camera alăturată se află un tigru: te-ai simţi în primejdie şi ţi-ar fi probabil teamă. Dar dacă ţi s-ar spune: „În camera de alături se află o fantomă” şi ai crede acest lucru, ai simţi într-adevăr ceva ce se numeşte îndeobşte teamă, însă o teamă de un soi aparte. Ea nu s-ar baza pe cunoaşterea primejdiei, fiindcă nimeni nu se teme la urma urmei de ceea ce ar putea să-i facă o fantomă, ci de simplul fapt că e o fantomă. Ea este mai degrabă „stranie” decât primejdioasă, iar teama specifică pe care o stârneşte poate fi numită groază. O dată cu straniul atingem hotarele Numinosului. Închipuie-ţi acum că ţi s-ar spune pur şi simplu: „În camera de alături se află un spirit înzestrat cu teribile puteri” şi că ai crede acest lucru. Simţămintele pe care le-ai încerca ar fi şi mai departe decât simpla teamă în faţa primejdiei: tulburarea ar fi însă profundă. Te-ai simţi uluit şi cuprins de o anume sfială – senzaţia că nu eşti în stare să dai piept cu un asemenea oaspete şi că te prosternezi înaintea lui – un simţământ ce poate fi exprimat de cuvintele lui Shakespeare „Duhul meu e stăpânit de el” (Macbeth). Simţământul acesta poate fi descris drept înfiorare, iar obiectul ce-l stârneşte este Numinosul.

…

Nu ştim cât de departe urcă acest sentiment în istoria omului. E aproape sigur că cei dintâi oameni credeau în lucruri care ar stârni în noi acelaşi simţământ dacă şi noi am crede în ele; drept urmare, pare probabil că înfiorarea numinoasă este la fel de veche ca şi umanitatea însăşi. Preocuparea noastră de căpetenie însă nu e legată de durate. Important e faptul că, într-un fel sau altul, sentimentul în cauză s-a înfiripat, că e larg răspândit şi că nu piere din minte odată cu dezvoltarea ştiinţei şi a cuvilizaţiei.

(C.S.Lewis, Problema durerii, Editura Humanitas)

De altfel, trebuie sa va marturisesc sincer ca, fie din cauza nervilor mei zdruncinati, fie datorita noilor impresii din locuinta cea noua, fie poate numai din pricina starii de ipoondrie cema napadise in ultima vreme, cadeam incet-incet, pe nesintite, de cum incepea a se isera, in acea stare sufleteasca ravasitoare, care-mi ajunsese atat de familiara in noptilecand eram bolnav, stare pe care eu am numit-o groaza mistica. Era o senzatie de teama, cea mai cumplita si chinuitoare teama de ceva ce n-as putea sa definesc, ceva de neinteles si care nu se afla in randuiala lucrurilor, dar care, negresit, ar putea sa se adevereasca in orice clipa, devenind realitate, si ca o sfidare aruncata tuturor argumentelor ratiunii, imi va aparea in fata ochlor ca un fapt incontestabil, inspaimantator, monstruos si implacabil. De obicei, teama aceasta creste si devine din ce in ce mai puternica, in pofida oricarei logici, incat, in cele din urma, mintea, desi in asemenea momente capata poate si mai multa luciditate, este totusi neputincioasa de a se impotrivi senzatiilor care te napadesc. Ratiunea se simte inutila, iar dedublarea aceasta face sa sporeasca si mai mult apasarea ifricosatei asteptari. Mi se pare ca, intrucatva, aceasta este senzatia pe care o incearca cei ce se tem de morti. Dar in ceea ce simteam eu incertitudinea si neputinta de a sesiza natura primejdiei ce parea sa ma impresoare imi facea chinul si mai de nesuportat.

Feodor Dostoievski, Umiliti si obiditi

Şi a fost că’n anul în care a murit regele Ozia a L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt şi măreţ; şi casa Lui b era plină de slavă.

Serafimi şedeau împrejurul Său; fiecare avea câte şase aripi: cu două îşi acopereau faţa , cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau.

Şi strigau unul către altul şi ziceau:
– „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Atotţiitorul,
plin e tot pământul de slava Sa!“

Şi pragul cel de sus al uşii se sălta de glasul cu care ei strigau, iar casa s’a umplut de fum.
Şi am zis:
„O, ticălosul de mine, că-mi tremură sufletul;
că fiind eu un biet om şi având buze necurate
şi locuind eu în mijlocul unui popor cu buze necurate,
cu ochii mei L-am văzut pe Domnul Atotţiitorul…“.

Cartea lui Isaia