Capitolul întâi
Toată viaţa e cuprinsă de întrebări, de când ne naştem până murim. Pot să afirm că viaţa e dominată de un semn de întrebare, cu teama că poate plagiez pe un filozof oarecare; nu am prea citit filozofi fiindcă toti au placerea să plonjeze in străfundurile ştiintei și metafizicii, se joaca si jonglează cu limbajul pâna când devine ne-limbaj. Sunt un om simplu, cu o gândire şi structură puţin mai şlefuită decât a unui Gheorghe sau Iuăn, pe care nimeni nu-l păcaleşte la sămălit(1). Filozofii, cum spuneam, întind cât ii ţin puterile sforile fiinţei, a lumii, a văzutului si nevăzutului, însă mai ales a limbajului. Am încercat să-l citesc pe ultimul mare filozof, cu care am fost contemporan, Martin Heidegger, si mi-am dat seama că vorbeşte o alta limba. Asta chiar vorbeste-n limbi , sigur a primit limba îngerilor(2),şi în Cartea Sfântă clar spune că trebuie un traducator şcolit de însuşi Duhul Sfânt! Mă uitam la cartea lui, “Fiinţă şi timp”, mă uitam , bine am zis, cum Champollion se uita pentru prima data la nişte hieroglife. E o taină, e ceva dumnezeiesc, dar sunt ca orb, am o infirmitate, si dacă stărui ca și Bartimeu în Ierihon, poate cineva s-a atinge de mine să fiu lecuit.
Dacă am plagiat, nu ştiu, si dacă sunt primul muritor care leagă ontologic viaţa de întrebare, atunci nu am nici un merit.
Mă întreb cand m-am născut, si mă întreb cum voi muri, si iată viaţa mea şi a orişicui muritor, fiu a lui Adam dominată şi determinată de întrebări.
În fiecare dintre noi, copil sau bătrân, fată sau băiat creşte din pruncie un Toma din Aquino sau o Simone Weil; fiecare dintre noi suntem căutatori de adevăruri, însă avem abordări diferite.
Toma din Aquino, teologul din noi explică cerul prin prisma raţiunii. Nevăzutul e o oglindire la scară mai mare, infinită chiar, a universului creat de Creatorul. Totul are explicatie, şi putem şti, că nu suntem o oaie proastă, ci om cu raţiune. Blaga acuză toţii “teologii” de la Gură de Aur până la gura spurcată a lui tanti Todosia, care ne zicea una alta despre Bunul Dumnezeu când eram mici, că doar a fost duminica aceea la biserica, si L-o văzut.
“Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină “. Nu mi-am dat seama ca bine grăieşte robul lui Dumnezeu Blaga, anume că tanti Todosia chiar era beată. Nu știu cu ce se ameţea,însa purtarea ei o trăda: trăncănea vrute şi nevrute: de la cât de mânios e Dumnezeu pe noi că nu mergem la Biserica cea “adevarata”, unde e pictat El, pâna la cum să ne tratăm râia de pe animale, ce leşii şi din ce să le facem, să depărtăm urgia Celui sfânt, că tare suparat e pe păcatele noastre.Faptul că încă ”ne mai îngăduie”, ne mai rabdă e semnulcă tunetul Lui ne-a lovit animalele, și nu pe noi.
Actul meu de identitate și părintii mei mi-au spus că m-am născut într-un ţinut destul de departe pentru mine, la Răcătau. Şi numele sună straniu, şi până acum n-am aflat ce semnifică, însa nici nu am căutat ce înseamna acest nume de localitate. Acest ţinut mioritic era mirific pentru mine, şi pot zice că de mic locul naşterii mele mă atrăgea ca un magnet, şi totodată simţeam că mă îndrăgea ca o mama. Cuvantul “patrie” e la feminin aidoma substantivului “mama”; aici filologii, sau cei care au plămădit limba noastră latină, au avut dreptate.
Se asemuieşte pot zice, cu ţinutul fantastic a lui Frodo din cartea inelelor fermecate. Mătuşica Ștefania ne aducea vara într-o lume reală la bunica, şi eu trăiam acolo în lumea cu minotauri, cu fauni, păsari vorbitoare, si fireşte cu zâne frumoase si zmei ticăloşi pe care îi hurducam de toţi munţii si prin toate văile Răcătăului.
Bunica mea adesea îmi spunea că sunt un visător, că sunt cu mişcări lente, şi că “până din-sus”, adică către centrul satului, unde se afla brutaria unchiului, îmi trebuia să călătoresc şi să mă intorc o jumatate de zi. Eram o adevărată pacoste şi un mâncăcios, un adevărat hulpav. Însă în ţara asta cu alte privelişti decât a cetatii lui Cain(3), unde trăiam, totul era diferit: aerul era rece și te dureau plămânii când îl respirai, simţeai cum alveolele pulmonare fac negoţul. Plămânii erau viaţă pentru mine, nu inima, nu cunoşteam atunci nimic de inima, m-am mirat mai târziu că avem un astfel de organ a lui Cupidon în mijlocul sufletului. Plămânii aducea în toată fiinţa mea natura, aerul şi mireasma pădurii. Iar eu, în schimb îi dădeam bioxidul de carbon, care defapt era aerul pentru tot ce e verde. Acestea toate le-am învăţat în clasă a cincea, primul trimestrul la şcoala din valea satului.Tot atunci am învățat de fotosinteză, care mi se părea chintesența funcționării universului. Am văzut fenomenul acesta tainic la microscopul ruginit, de pe vremea lui nea’ Nicu, aparat la care învăţase probabil şi bunicul, la aceeaşi şcoală din Răcătău.
Eram mult mai flămând la Răcătău decât în cetatea de betoane construită de Cain. Aş fi mâncat continuu şi nu mă săturam, de foame, iar mai apoi de poftă. Pâinea făcută de unchiul Lică brutaru’ avea un gust care nu l-am mai găsit până acum în nimic făcut din făină. Şi acum localnicii îşi mai aduc aminte de pâinea aceea a lui nea’ Lică. Plagiindu-l pe Marcel Proust cutez să spun că mi-aş deschide cufărul amintirilor uitate de la Răcătău, dacă aş cunoaşte reţeta “madlenei” mele: pâinea de la Răcătău. Eram un nesătul fiindcă îi aduceam o pâine şi jumătate în loc de două, fiindcă o înfulecam pe nerăsuflate până acasă, minţind-o pe bunica Raveca că am rupt pita şi le-am dat-o dulăilor lui nea Frăguţ, că altfel mi-au zis că m-ar fi mâncat şi pe mine, şi mai ales bunătăţile şi leacurile de la farmacie ale bunicii, cumpărate cu banii prețioși de la farmacia doamnei Vidrean. Îi explicam cu o expresie tragică şi autentică că mă gândeam doar că ce dezastru era să nu cad la învoială cu acei dulăi. Oare de aici vorba lui Creangă că e un om atât de bleg de-i mănâncă câinii din straiţă? Înţeleg că bunica nu mă avea la inimă, dar lui Ion Creangă ce i-am făcut? Ştiu, semăna cu Ionuţ, era sprinten şi zglobiu ca şi el, şi a scris astfel urât despre mine. Nu-i bai, las’ că nu mi-e ciudă.
Distanţa care fratele meu mai mic, Ionuţ, o făcea de patru ori mai repede, zicea ea, numai el are cusurul că rămâne cu verişorii mei la joacă şi uita de casă şi de plasă. Oricum, se vede şi la rânduit(4) poiata că Ionuţ e mai sprinten, mai vioi, mai plin de patos. Cu alte cuvinte e pragmatic de la cinci-şase ani, iar eu atât de romantic eram că nu mi-am dat seama că frate-mio a strâns o adevărată pungă cu galbeni, ca isteţul cocoş din singura poveste pe care o cunoşteam. Cerea bir de la toţi copiii bunicii bani, “fiindcă era cel mai mic şi mai harnic”. La bunica acasă era viaţă. Se perinda zeci de personaje doar într-o singură zi, de la ţărani trepăduși de-ai satului, cuprinşi cu treburi serioase, care veneau la unchiul Samuel pentru a împrumuta o unealtă, până la tinerii puşi pe distracţie în stil rock, pe motociclete la modă, care mergeau toate şi se opreau toate ca un tren. Nu vedeam ce le lega. “Ce tari sunt ăştia!”, îmi ziceam, “pot să o gonească înlănţuiţi”, însă spre stupoarea mea, nu găsi lanţul, legătoarea, sfoara, sau ce-o mai fi…toate erau câte una, una câte una. Ştiam că nu numai eu cred în miraje. Am păstrat taina.
Nu ştiu ce spun psihologii copilului că n-am avut răbdare cu astfel de scriitori, dar în ce mă priveşte pe mine pot spune câte ceva, din trăirile şi experienţele mele de acum aproape un sfert de veac. Şi amintirile sunt atât de vii, că memoria mi le arată că diapozitivul lui unchiul Samuel, totul colorat şi plin de viaţă, cu subtitrare chiar. Şi am sute de poveşti de relatat, în cadrul întunecos cuprins de taină, aidoma “aparatului” tehnologic, serios şi costisitor pentru buzunarul unchiului.
Eram cuprins de nelinişti, nerăbdare şi extaz aflând că mătuşa Ştefania vine după noi să ne ducă la Răcătău peste două zile. Nu-mi aduc aminte cum îmi număram zilele, însă ştiu că cu cât eşti mai mic cu atât sunt mai lungi şi mai săţioase zilele. Într-o zi ai timp să construieşti o colibă a unchiului Tom, sau o casă în copaci, asemănătoare cu a prietenului nostru drag Huck, te poţi pierde bine în lumea largă fiindcă cei dragi şi care te iubesc au destul timp să te caute până la Amazon, sau în orişice vizuină de şarpe. Au timp, timpul stă, pământul stă locului, fiindcă noi copii suntem prea mici să percepem mişcarea lui, de aceea bunul Dumnezeu iubeşte copiii, fiindcă sunt cei mai veritabili filozofi. El răsplăteşte sinceritatea, trăirile, nedumeririle, credinţa, îndoielile, însă mai ales întrebările copiilor. Îi răsplăteşte dându-le timpul filozofilor, abstractul ce nu se poate defini, aidoma unei jucării. Îl au din abundenţă şi-l chivernisesc mai bine decât un gospodar. Şi tot bunul Dumnezeu ştie cel mai bine cât nu suntem luaţi în serios de “oamenii mari”. Ei nu au răspunsuri la întrebările noastre mari, îmbătrânite odată cu lumea. Nu numai nu pot să dezlege nedumeririle noastre, dar puţini ne iau în serios (că doar suntem nişte copii, nu-i aşa?), nu ne dă timp să ne asculte, şi când o fac ne ascultă neserios, doar să se amuze ce “maturi”, haioşi sau hazlii suntem în momentul acela. Cerul şi îngerul nostru păzitor se mişcă doar la rugile şi întrebările noastre. Ei se cutremură de credinţa noastră într-atât că lumea lor este într-o dinamică continuă datorită unor oameni ca noi mai mult decât oamenilor mari, “maturi” care “înţeleg şi nu mai cred”. De aceea nu ne-ntâlnim niciodat cu Scaraoschi fiindcă ar fi păţit ca în poveştile lui Creangă. Le e frică şi se cutremură de credinţa noastră ce mută munţii. Se tem să fie prăvăliţi peste ei, să aştepte Parousia plictisiţi şi îngroziţi sub nişte stânci.
Oamenii mari şi-au pierdut sinceritatea, şi unii şi-o mai regăsesc si devin unor copii cand se ameţesc , şi-şi plâng greşalele, şi se destăinuie aidoma unei muieri, unui coleg de breaslă, sau oricarui barbat, indiferent dacă acesta îl ascultă sau nu. Eu copilul de câţiva anişori, cu tolba de întrebări, si omul ferfelit cu monopol suntem în aceeaşi nevoie: să ne asculte cineva, să ne găsim un prieten căruia să ne destainuim. Si cum lumea asta e plina de oameni serioşi, pragmatici, puşi pe treaba, nu au vreme de romantici, fie ei copii care văd cai înaripaţi, sau beţivi care chiar văd inorogi. Asta-i realitatea lor, şi a noastra. Si doar bunul Dumnezeu ne i-a în serios, fiindca aşa cum suntem , putem percepe lumea Lui, fiindca am văzut într-o poiana chiar si scara unde te urci în cer, scara lui Iacov; daca aveai ochi puteai vedea oamenii frumosi , înaripati care urcau şi coborau, cum urcam si coboram eu in şura dupa fân, sau în podul casei.
Mi-aduc aminte că aşteptam autobusul în staţie, care venea din oraşul mare, trecea prin localitatea noastra si ajungea peste mai bine de doua ore in Răcătău. Aveam senzaţia că mergea la acelaşi pas molcom ca şi mine, şi că nu are de ce să se plângă bunica. Dar oricum ea n-a fost niciodata cu casa asta pe roţi, fiindcă era plină de fum de eşapament înlăuntru, iar noi asemenea unor bolnavi cu B.P.O.C(5) eram obişnuiţi cu monoxidul de carbon. Nea’a Nicu poate s-a gândit aşa să ne extermine, mai paşnic decât prietenul lui, Stalin, care era fară ocolişuri când era de exterminat cineva. Cum nu călătoream toata ziua, nu făceam “naveta”, nu eram în pericol. Expresia ‘a face neveta” e o înţelegeam că e legat de o cutie , o navetă unde se înmagazineaza cartofii si legumele, sau naveta spațială, însa sigur nu e vorba despre asta, că n-o văzut nimeni aşa ceva, decât oamenii care credeau în cărțile SF. Nu înţelegeam expresia asta, si nu mi-a explicat-o nimeni.
Ce vreu să spun e că am trăit o grămadă ce nu se poate gândi un părinte că poate sa trăiască odrasla sa: teamă de întuneric, furia, neliniştea, speranţa, bucuria, îndragostirea, respingerea, invidia, gelozia, trădarea, ruşinea, împacarea, si nu pe ultimul loc credinţa în bunul Dumnezeu. Poate asta era liantul celorlalte. Un copil are sufletul deschis, într-o părtaşie cu tainele universului, într-o comuniune si îmbratişare continuă cu natura. Asa am fost cel puţin eu.
Ştiam aidoma unui vraci, şi cu o mai mare acuratete decât tanti Todosia, să citesc cerul. Norii formau litere ale epistolei scrise de însuși Dumnezeu, epistole scrise într-un limbaj ce nici Heidegger nu l-ar putea desluși. Ziceam și eu, cum a afirmat un scriitor autohton, că vedeam idei, scrisorile dumnezeiesti pentru mine și pentru locuitorii din Răcătău, pentru mama și tata. Ei credeam că vorbesc in dodii, că mă joc ca orice copil. Pentru copii nu exista joaca, joaca este munca, realitatea, viaţa în desfaşurare a copilului.
Înţelegeam timpul, şi vremea şi mă interesa în fiecare zi, ca pe orice locuitor al satului, fiindca toti depindeam de asta. Doar lucrătorii de la brutarie şi cei din fabrica erau puţin păsători de prognozele oamenilor. Restul lumii se ruga Cerului să de-a vreme buna, şi vremea buna însemna pentru ficare diferit. Pentru mine însemna ploaie mocănească; deci nu prea zgomotoasă si multă, aşă toata ziua sa plouă, puţin câte puţin. Eu mergeam dupa melci, se colecta la cooperativa, da de-aia mari ca să treaca prin inelul lor. Credeam că ploaia nește melci. Şi ieşeau parca din străfundurile pământului, parca Hades mi trimitea mie. El cred că s-a scârbit ca şi mie de tocaniţă de melci cu mămăliguţă. Erau prea gumosi, las’ să manânce italienii, străinii, domnii până or da în gălbanare. Nenea Frăguţ dorea veșnic vreme cu soare pâna la iarna, fiidcă avea motive economice: creştea albine. S-a împrietenit cu ele, şi nu stiu cum nu mai pleaca de la el. Când mergeam “din-sus” treceam pe lângă casa lui cu stupi, şi albinele şiroiau tot timpul. Se ivea si el deseori la stupi, parca statea de vorbă cu ele, şi făcea parcă exerciţii de yoga într-un costum de vrăjitor. Asta era hermeneutica mea pe atunci, si toate aveau un sens în căpuşorul meu. Avea nişte păsări mari care aveau un cioc moale, ca nişte muci, parcă erau nişte babe bolnave de gripă, ofticate şi puse pe gâlceava că trec pe acolo si le fur liniştea. Nici dulaii lui turbați nu erau atât de înspăimântători ca şi creaturile astea. Unchiu Samuel voia şi se ruga bunului Dumnezeu ca săptamana asta să plouă, iar cealaltă să fie cald. Avea de coasă otavă multă, şi îi plăcea să cosească dezbracat pâna la brâu ca să se şi bronzeze daca era arşiţă şi să se răcorească dacă ploua. Dupa ce termina de cosit, așteptam şansa să domine soarele cel puţim trei zile, dacă nu o saptamană.
“-Dacă nu ce? Întrebai eu nedumerit. “
-Păi daca nu, am lucrat în zadar.” Îmi spuse el ca de la bărbat la bărbat.
-Zadar vine de la zaruri? Adica vrei să-mi spui unchiule că e la fel ca la “Nu te supara frate” , cât nimereşti? Unu sau saşe?
– Da Petruţ, aşa ne bizuim noi pe vreme, la fel cum aruncam zarurile. Frumuseţea e că nu ne prea supărăm cat te superi tu la joc.
-Dar cum să nu te superi dacă pierzi?! Unde ai văzut dumneata, unchiule, să te poţi bucura măcar o fărâmă, când pierzi? Nu te cred…
-Vremea e de cele mai multe ori in favoarea noastră,slăvit sa fie Domnul. Unchiul Samuel era pocăit, si nu inţelegeam atunci nimic ce însemnează asta . Ştiam că era obligat să zică de mai bine de o suta de ori “Slăvit sa fie Domnul” într-o zi. Cred că dacă zicea “Aleluia” i se punea mai mult, si dacă cânta seara cu acordeonul cu bunica “cântări” din caietul de Cântări scrise de la alţi “fraţi” i se punea aproape o suta. Şi cred că-şi adunau fiecare punctajul acasă pe întrega săptamană, iar duminica dimineaţa şi-l ducea la “adunare”,un fel de biserica fără cruce, clopote, popă şi sfinţi pe pereţi . Acolo fiecare vorbea la o masă îngustă şi înclinată să stea doar Biblia cu trimiteri, iar ceilalţi și mai ales femeile, ascultau. Rareori aveau voie femeile sa cânte sau să recite o poezie. Bărbaţii vorbeau fiecare pe rând câte puncte au făcut toată săptamana, şi ce mare e Dumnezeul lor, numai al lor, că le da izbânda oriunde, şi la orice.
-Atunci însemnează că dumneata şi cu dumnezeul tău trişaţi de nu pierdeţi mai niciodata! Sigur sunt măsluite zarurile!
Am mers cu el săptamana asta “cu soare” la nenea Frăguţ după un borcan de opt,cu miere de albine. Nu prea găseai dulciuri la birtul din sat, şi bunica era pofticioasa de parcă avea diabet. Când era vorba de-ale gurii, unchiul era alesul, fiindcă avea bibicletă Pegas, şi nu trebuia să-şi pună la încercat răbdarea cu dânsul. Eu eram ultima ei soluţie când dorea să trimită dupa ceva sau cineva. Pe mine mă ţinea pe langa casă, să aduc lemne, să fac focul, sa-i aduc apa proaspată de la fântană, apă la pat, şi mai ales mă ţinea de urât.
(1) Regionalism ardelenesc, a socoti, a face socoteli.
(2) Aluzie la termenul şi fenomenul de glasolalie, termen şi dar spiritual expus de Sf.Apostol Pavel în Întâia Epistolă către Corintenicapitolele 12-14.
(3)Cain a fost primul om care şi-a construit o cetate, ceea ce era în antiteză cu creaţia lui Dumnezeu. Eu fac referire aici la blocurile comuniste ce se asemănau cu nişte cutii de chibrituri.
(4)Expresie folosită în Ardeal când se vorbeşte despre gospodăritul animalelor.
(5)Bronhopneumopatia obstructiva cronica e o boală cronică pulmonară. Bolnavii de B.P.O.C. se asfixiează mai greu decât cei sănătoşi, fiindcă sunt obişnuiţi cu concentraţii mai mari de monoxid de carbon în sânge.
